Personajul sters din tabloul de pe masa.

[gabuba]

Ii gonisem pe toti din preajma mea, vroiam o clipa de singuratate. Chiar daca ar fi stat n-ar fi stiut sa priveasca in apa si sa-mi citeasca-n ochi toate gandurile, erau prea insipizi.
Seara se lasa, fauna din jurul meu foshnea din cauza vantului, iar apa reaului pe marginea careia stateam devenea tot mai tulbure si mai curata.
Am pus mai intai un deget, am privit-o intens... era atat de clara, de nestatornica. M-am asezat pe o piatra si am lasat apa sa-mi ude tenisii, iar cu mana curatam o piatra de nisip. Pe partea cealalta a raului era multa verdeata, ca si pe partea pe care eram eu. Din cauza vantului am renuntat si la a-mi mai da parul din ochi, si am inceput sa vad apa cu alti ochi. Imi inspira singuratate. Singuratatea dupa care tanjim noi toti cand vrem o clipa de regaz cu noi insine. Singuratatea pe care o iubim atat de mult, uneori. Se intunecase de-a binelea cand am auzit voci strigandu-ma. Trebuia sa plec, si sa abandonez apa ce-mi fusese sora pentru o seara. Simtind ca vreau sa plec, apa a inceput sa se agite, ma implora sa raman cu ea. Am aruncat o moneda in ea, mi-am pus o dorinta si pe malul sau am scris “Ma voi intoarce!â€Â

[gabuba]

Intro*

Am ajuns in sfarsit. Cu sufletul incarcat si cu stomacul gol. Compensam intr-un fel. M-am asezat in filigorie si am privit de jur imprejur , constientizand astfel ca n-am scapare , eram in mijlocul lor. In mijlocul muntilor.
Seara ma incanta cu prezenta sa si ma oblinga sa intru in cabana si sa ma incalzesc la soba. Mi-am frecat mainile de doua ori (fix!) si m-am intins pe spate, pe canapea. Imi regulegeam gandurile profunde, gandurile shugubatze, gandurile flamande. Le-am facut mingiutza si le-am aruncat fix in dreptul ferestrei ce-mi arata filigoria, acum plouata, dar luminata de becu' din hol. Suficient de patetic? Nu e tot. Cred ca daca greutatea gandurilor mele ar fi avut o forma matetriala cu siguranta ca ar fi spart geamurile si ar fi cutremurat satul de munte in care ma aflam.

*Introducere intr-un serial de cateva episoade (dupa modelul necko, love2fly, catharsis, carora le acord copyright deplin ) in care voi povesti, in functie de notitele pe care le-am luat la fata locului, ce am facut in ultimele 7 zile.
p.s. serialul acesta ii este dedicat lui darky (caci doar o data-n viata faci 16 ani) si lui necko (sera de dios, sera de dios, y yo soy asi)...

[gabuba]

legenda: Italic = notitele luate la fata locului

De regula ma gandesc cum ar fi sa fiu cine stie unde si ma imaginez in diferite ipostaze. Astazi aveam atatea lucruri la care sa ma gandesc, incat capul meu a luat-o razna si am decis sa fiu unde sunt... pe drum catre lumea viselor (de parca as mai avea si alta lume), adica , cu alte cuvinte, astept somnul. Nu inainte insa de a povesti cum am ajuns la Bistrita , la Colibita, dupa 8 h de mers cu masina. Am plecat din Bucuresti la orele 24 desi trebuia sa facem acest lucru la 22. In ciuda asteptarilor nu mi-a fost rau si mi s-a parut incantator ca atunci cand nu dormeam sa privesc luna , printre picaturile de ploaie torentiala ce nu se sfiau sa ne urmeze indeaproape.
Dupa ce "soferul nostru de serviciu" a incurcat drumul catre Colibita de vreo trei ori, dupa lungi tratative, am reusit sa ajungem la destinatia finala.
Ceata ofera o priveliste incantatoare si le da muntilor Calimani un aspect duios. Aerul e atat de curat incat imi e mila sa-l inspir. Ochii mi se intre()deschid si dupa ce am dus bagajele sus (mai simplu era sa luam sifonierul...) ma asez in filogire, de unde scriu acestea. O secunda... O secunda si am inchis ochii definitiv sau pentru cateva ore. Am adormit.

poze:

poza 1 - Priveliste din Filogorie
poza 2 - In Filigorie, adormind...
poza 3 - Filigoria solitara.

[gabuba]

Am dormit atat de profund in aceasta noapte ca a doua zi, in zori, ma simteam un alt om. Mai relaxat. Am dat fuga-n filigorie si am baut multa apa de izvor, care mi se pare excelenta. Am asteptat putina mancare, caci nu pot manca mult dimineata, si am inceput sa invat sa-mi fac pasente. Am renuntat dupa vreo 20 de secunde pentru ca altcineva a venit cu o propunere mai atragatoare: sa mergem in expeditie pe rau/lac. Ne-am luat rusacurile'n spinare si am anuntat ca ne intoarcem pe seara.
Zis si facut. Aveam atata energie ca ignoram chiar si aberatiile unei copile de vreo 10 ani ce trebuia agatata de noi oriunde am fi mers. (sar peste unele amanunete).
Prima oprire, din anevoiosul nostru drum, este la barul satului, "La nutza" ii zice, aveau si un televizor cam vai de el, dar decat nimic, e si asta o avutie. Am baut niscaiva energizante (asa se numesc acolo sucurile adria, cele mai ieftine posibile si singurele care ajung colosha). Ne-am luat rucsacurile in spinare si am pornit-o la drum catre lac. Nu prea pare ceea ce am vazut in poze, sau ma rog, pozele au talentul de a infrumutesa atmosfera sau din contra, de a o inrautati lucrurile. Cand m-am apropriat am vazut apa aceea limpede de munte si am zis ca asta e ceea ce crezusem eu ! Nu ma inselasem !
Ne-am oprit de cateva ori din drum pe marginea drumului plin de obstacole (dupa acele ploi nu trebuia sa te surprinda deloc daca pamantu' o ia la vale cu tine si ajungi in apa) pentru a ne mai odihni. Turul imensului lac l-am dat in doar cateva ore si am admirat peisajele din toate unghiurile. Ne-am 'imprietenit' , credeam noi, cu niste germani care ne-au rugat sa le explicam cum sa ajunga intr-un loc anume. Amabili cum suntem, le-am explicat despre ce este vorba si ne-au multumit. Am aflat ca stau langa vila noastra si am decis la intoarcere sa bem o bere. (conversatiile s-au dus in engleza) Dar am renuntat la ideea cu berea si vinisorul de seara caci unul dintre cei de varsta medie a zis "würden Sie diesen rumí¤nischen Sklaven glauben..., das sie Ihnen helfen, ohne um alles im Austausch zu bitten!", omitand posibilitatea ca vreunu' din noi sa aiba idee de limba germana. Eh, ce ti-e si cu astia!

La intoarcere am trecut tot pe langa Nutza (o bara lipsea din baru' ala) si cand am ajuns la vila, m-am trantit direct la masa, pretinzand mancare. Totusi, o clipa de tacere si am auzit tv-ul... iar ce am auzit m-a determinat ca in noaptea aceea sa scriu, in camera mea, urmatoarele:

"Foarte ciudat este ceea ce mi se intampla. Nu mai pot explica, de fapt nici nu vreau. Joi ziceam ca daca va conduce tata, SIMT ca o sa faca accident si ca eu voi muri, motiv pentru care le ziceam tuturor sa-si aminteasca de mine... si le spuneam ca am avut o existenta insignifianta. NU a condus tata, pentru ca nu a primit carnetu' ce-i fusese retras in urma cu putin timp (era o situatie cu doua taisuri: putea sa-l primeasca sau nu, in functie de decizia politistilor: multumiti sau nu de shpaga primita; se pare ca n-au fost) , ci a condus un prieten de-al sau, cu foarte multa experienta. Dar astazi, in timp ce mancam de seara, am auzit la stiri ca joi cand eu ma gandeam la toate astea a avut loc un accident. Soferul: tatal; fiul si mama au murit pe loc. Aceeasi marca de masina ca si a noastra, acelasi numar de pasageri, acelasi presupus, in cazul meu, sofer. Locul accidentului? Pe la Brasov, in drumul nostru, unde ziceam eu ca vreau sa fiu adus daca mor. La biserica Neagra. Martori imi sunt prietenii carora le-am impartasit temerile mele de joi si cei care au vazut stirile. Asa ceva e incredibil."

Nada mas que hablar.

poze:

poza 1 - Barul "La Nutza"
poza 2 - Unul dintre podurile peste care am trecut in drumul nostru
poza 3 - O particica din lacul pe care l-am imprejmuit.

[gabuba]

E de vin numai ea, filigoria...
Caci m-a lasat de tot memoria...

Adevarul e ca a trecut mult timp de cand am fost la munte, la Colibitza, despre care scriu in acest serial. Da, taaaareee mult timp a trecut, atat de mult incat trebuie sa ma uit pe poze ca sa imi amintesc ce am mai facut pe acolo.

Mi-am amintit. Am fost la peste. Da, la peste!
Mi-a facut taica'miu o undita, n-a vrut sa-si lase pe mana mea una din lansate si ne-am apucat de treaba. Am preparat mamaliga (ma jurai ca e ultima oara cand mai particip la un asemenea proces) am facut doua-trei poze cu oala de mamaliga si am luat-o la picior, pe lac, in cautarea tatilor nostri, prezenti acolo din zori. Noi, puturosii, care nu se scoala mai devreme de 10-11 AM, am ajuns cand prinsesera deja un shalau. Avea sa fie si ultimul peste prins din ziua aia, dar asta e cu totul alta poveste.
Bun, ce ziceam? Da, am ajuns pe balta. M-am asezat in fund, era noroi. Bestial. Ma ridic si am geniala idee de a-mi spala jacheta in apa. Neinspirata alegere avand in vedere ca apa, desi cristalina si clara, avea in compozitia sa diferite rame... de pe la pescari adunate. Am scos , deci, jacheta mai jegoasa decat am bagat-o. M-am enervat si am aruncat-o in apa. Ce impulsiv am putut sa fiu. A doua neinspirata alegere, pentru ca am nimerit cu jacheta fix pe guta a doua sau trei lansete. Am declansat, dupa cum era de asteptat, un val de urale. Ce puteam face? M-a bufnit rasu'. Eh, eram decat vreo doi amuzati de situatie, pentru ca pana si in ziua de azi mai sunt unii, altii, care-mi reproseaza ca din cauza mea n-au mai prins nimic toata saptamana .

poze:

Poza 1: Inainte de mareata plecare...
Poza 2: O improvizatie din lemn , pentru undite. A se observa si apa in care mi-am 'spalat' jacheta.
Poza 3: Eu, stand in fund , in noroi, inainte de orice tentativa :yD

[gabuba]

Din pacate vremea n-a fost de partea noastra, si am intampinat tot felul de dificultati pe durata sederii noastre in creierii muntilor, la Colibita. Ne-a plouat aproape zilnic. Am jucat la remi de am ajuns sa visez scheme de 'atac', am invatat sa joc sheptica, am citit in fiecare zi o groaza, caci alta activitati nu aveam.
Tot timpul cat am stat acolo mi-au rasunat in cap tot felul de melodii. De la Sera de Dios la I just shot John Lennon si vama veche cu vara asta.
Printre putinele activitati pe care le-am avut a fost sa mergem la castelul lui Dracula de la Bistrita , ma rog, impropriu spus al lui Dracula, caci e o mare prostie in care s-a filmat filmul "Dracula". Ah, am uitat sa va spun ca am jucat biliard zilnic la bufetul din sat si ca in jurul mesei noastre se strangeau toti copilasii din sat care faceau tot felu' de nazbatii doar-doar le-om intra in joc. Nu mai stiu daca v-am spus ca oamenii de acolo sunt foarte cumsecade, foarte politicosi si binevoitori. Ma dau in vant dupa accentul lor, niciodata plictisit sau sictirit, tot timpul plin de voie buna. Tanti aia de la "La Nutza" ne-a zis ca avem "un accent, nush, ashia, mai di bucuriesti".

A fost fain, m-am odihnit, si m-am intors.

Cateva poze sunt de la castelu' lu dracula, restu' cu peisaje si diverse. Mi-e lene sa le mai descriu pe fiecare in parte.

Fin

[gabuba]

De multe ori nu realizez ceea ce sunt si imi pretind mai multe decat imi pot oferi. Sunt genul de persoana care e in stare sa se consume in totalitate pentru o cauza aparent banala. Sunt genul de persoana care are propriile sale adevaruri pe care numai persoanele la fel de speciale ca ea le pot intelege. De multe ori sunt nesigur tocmai datorita faptului ca ma plictisesc sa fie mereu cum zic eu. Sunt genul de persoana pe care o vezi azi si a doua zi nu o mai poti recunoaste. Totul vine din interiorul meu, nu ma influenteaza nimeni si nimic. Eu o fac. Ce considerati voi ca ma influenteaza sunt simple fapte pentru mine. Eu decid ce imi insusesc din ce cunosc si ce nu, nu faptele in sine. Eu le controlez pe ele, si nu eu pe mine. Sunt stapanul personalitatii mele, o dresez constiincios si o pedepsesc cand greseste. Incerc sa o moderez, pentru ca are denivelarile sale, dar sunt perfect constient de ceea ce fac. Ca imi place uneori sa fiu copil, ca imi place sa arat partea sensibila a personalitatii mele e cu totul altceva. Incep sa-mi recapat controlul pierdut acum ceva timp... Sunt stapan ! Ih!

----

Aiurea... ;d

[gabuba]

Ieri am redescoperit-o ! Ieri am redescoperit-o ! Oh, Doamne ! Nu sunt singur, nu sunt singur! Hah! Stiam eu!

(tzopai)

- Da' mai termina dracului , ca ne-ai innebunit de tot ! Ni se misca lustra in casa!
...urla vecina de sub mine, trantind geamurile si boscorodind inca ceva.

----

Imi pot castiga sau pierde pofta de viata cu viteza cu care se joaca un copil la intrerupator. De multe ori am pierdut-o din vina mea, ca si cum as juca biliard si as baga o bila de-a adversarului. De fapt, singur i-am facut pe multi castigatori la biliard. De putine ori m-au facut ei pe mine sa castig. Si totusi cand ma ridicam si potriveam tacul cum trebuie pe minge, eram de neintrecut. Dar, ce? Las placerile astea omenesti, satisfactiile astea superficiale, in seama oamenilor de rand, oamenilor obisnuiti. Ii las sa castige la biliard de cate ori au ei chef, ii las chiar si atunci cand pierd sa se scandalizeze ca nu le-am cedat tacul mai bun, chiar daca al meu e cel jupuit si lipsit de creta din varf, care-i ofera stabilitate. Ii las sa se bucure, si ii privesc schitand acel zambet pe care il are bunicul cand isi priveste nepotul certandu-se cu alt copil pe o jucarie.
O sa vina si vremea cand bilele mele vor intra in gaurile corespunzatoare doar cand ma uit la ele, pentru ca nu vor dori sa suporte groaznicele chinuri ale unei lovituri cu tacul meu, care va deveni mai puternic decat oricare altu' .
Pana atunci nu aveti decat sa va bucurati in vazul tuturor de victoriile voastre mediocre. N-am nevoie de ele, cum nici voi n-aveti, dar sunteti prea infirmi ca sa simtiti asta.

[gabuba]

Imi doream la nebunie sa stiu daca ea poate tine ritmul piesei cu mine. Asa ca , nimic mai simplu, am invitat-o la dans. Acea privire, acel stil, acea atitudine, acel sarut, acea imbratisare m-au facut sa imi doresc sa o vad din nou. Chiar daca habar n-am cine e, de unde vine, ce numar de telefon are, stiu doar ca i se spune Vicky si ca mi s-a parut extraordinara. One night stand , baby, one night stand.

----

Daca vreodata o sa ma uite toata lumea si nu o sa mai reprezint pentru ea nici macar nimic pe care-l reprezint acum o sa stiu ce o sa am de facut. Nu o sa ma dramatizez prea tare, nu o sa-mi plang de mila prea mult, nu o sa urlu ca sa imprastii tot ce e injurul meu. Nici macar nu o sa ma agit prea tare. Stiti ce o sa fac? Stiti? Nu! Va zic eu!

O sa astept soarele sa rasara si ma voi inalta catre el.

[gabuba]

- Da, si ti-am zis, a trecut de perioada aia cu "nu..."
- Ei, fata, nu-mi spune...
- Da, s-a mai maturizat si el! Ce sa-ti zic ! Sunt mai fericita si eu acum!
- Da, fata, si al meu a fost la fel... da sa vezi cand o sa-ti spuna ca lu' aia ii zici asa, lu' cealalta ii zici altfel...
- Da, fata, stai ca la mine a inceput deja ! Dar ma bucur ca a revenit la optmismul si exuberanta de care-l stiau in stare toti prietenii familiei... Acum parca e si mai romantic, da, da, da fata iti zic!
- Da, si...
- Auzi? Ce faci? Hai pe la mine la o cafea si un shpritz, ca are barbata'miu aici de toate !
- Bine, vin acum?
- Da, perfect, hai te astept. Te pup!

Nu mai tin minte exact, dar stiu ca stateam in fotoliu, cu picioarele sub fund, mancam o inghetata. Ma uitam indiferent la televizor, pana cand un tip a luat chitara si a inceput sa cante impreuna cu fata care era langa el. Era ceva de dragoste, spuneau ca nu mai au ce vorbi, doar sa traiasca mai mult unul cu celalalt. Da, cam asa era. Era frumos, foarte frumos avand in vedere ca am ramas cu lingurinta in aer si cu gura intredeschisa cateva zeci de secunde. Si-am mai imbatranit un an ! Ehe !

[gabuba]

Am vorbit, am vorbit, am cantat, am dansat, ne-am certat, ne-am impacat, ne-am distrat, ne-am suparat, ne-am consolat, am obosit. M-am ridicat, i-am salutat si le-am spus ca am alte lucruri de facut. Am ajuns la ei. Am facut acelasi lucru, numai ca am ras mai mult. A trebuit sa plec din nou. M-am retors, am plecat, am ajuns, m-am odihnit, am luat-o de la capat in mijlocul oamenilor care savureaza clipa si se gandesc prea putin la chestii inutile, asa cum o fac eu. Le dau incet, dar sigur, cate un sut tuturor persoanelor cu care cred ca ma inteleg, cu care cred ca am chestii in comun, pentru ca ajung sa ma plictiseasca, pentru ca nu mai am pentru ce sa le admir, pentru ca le-am savurat prea repede persoana. Peste ceva timp stiu ca voi reveni la ele, dar pentru moment nu. Caut mereu altceva. Cred ca am gasit absolutul , o persoana extraordinara, ceva ce nu mi-a mai fost dat sa intalnesc. De unde? Acelasi nimic , o alta infatisare.

La un moment dat am avut senzatia ca mi-am gasit locul, l-am incercuit si l-am vopsit astfel incat nimeni sa nu mi-l poata lua. Si? Si a doua zi am plecat.

[gabuba]

M-am trezit in fata drumului anevoios nestiind ce sa fac. Sa merg inainte, sa ma intorc? Sa fac la stanga? Sa merg dansand, sa merg cu capul plecat? In definitiv nu putea fi decat intr-un singur fel. Si am luat-o la fuga, alergam prin flori de primavara, prin crizanteme de zapada, prin frunze ruginite si cantatoare, alaturi de pasari tot atat de migratoare ca mine. Am cules alergand tot ceea ce am visat vreodata. Si tot alergam, privind tot mai mult aripile lor, speram sa ma ridic cat pot sus... Insa aveam sa aflu ca aripile-s pentru pasari si ca dincolo de imaginatia mea totul era cum il lasasem. Eram pe ultima suta de metri, trebuia sa castig, dar drumul meu... era cel infundat. Si m-am izbit de zidul care m-a aruncat inapoi la linia de start.

Un maraton la capatul caruia vom gasi linia de sosire, asta cel putin daca nu ne-a fascinat inaltul si ne-a chemat sa-i cunoastem maretia. Si am tot zburat...

¿Qué sobre el mundo hoy, qué sobre el lugar que llamamos el hogar?

[gabuba]

Mi-amintesc de prima data cand am zburat liber fara de aripi, de prima data cand am simtit vantul care-mi despica stomacul si pranzul, de prima data cand am inceput sa spulber nori... Eram atat de mic, inca nu realizam ce mi se intampla, inca nu constientizam despre ce este vorba, inca nu mi-as fi putut da seama cat eram de norocos. Toata lumea imi admira aripile, erau extraordinare pentru un copil atat de mic precum eram eu. Si totusi eu le-am dat drumul, pentru cei ce aveau nevoie de ele, eu eram suficient de puternic pentru a zbura singur. Ma inaltam cu viteza unei rachete, pana cand am ajuns pe marginea prapastiei... Si m-am intrebat cum de se poate, eu ma inaltasem la cer, eu trecusem de nori, eu eram mai sus decat si-ar putut cineva imagina vreodata... Buruienile de pe marginia prapastiei imi intepau picioarele obisnuite sa paseasca doar pe nori, iar senzatia creata ma intriga. Mie? Unde-mi sunt acum aripile? Am facut o fapta buna renuntand la ele. Sigur, o fapta buna din egoism. Egoismul ma adusese acolo. Am privit in gol, iar imaginea tristelor victime din prapastie m-a facut sa prind aripi. Si sa zbor, si zbor...

Placere e cata vrei, pe marginea prapastiei...

[gabuba]

Noaptea imi rasar cele mai negre ganduri, noaptea ma cuprind cele mai mari temeri, noaptea imi vin cele mai ciudate idei... Noaptea e razboiul meu pentru ca o parte ma indeamna sa stau si sa retin tot ceea ce imi trece prin cap, iar cealalta parte ma biciueste intr-atat de tare incat sa fiu nevoit sa adorm ca sa mai uit de durere.
Noaptea asta a fost una trista pentru mine. Am fost un om trist pentru noaptea asta clara. Chiar daca stau cu fereastra inchisa si cu perdeaua trasa, simt. Simt ce e acolo, simt ce m-ar astepta acolo. E probabil pentru prima oara cand ma opun soarelui, cand imi doresc sa nu rasara. Sa fie pentru ca sperantele mele prafuite si colectionate cu fundita rosie dintr-un sertar au ramas la stadiul de sperante? Sa fie pentru ca gandurile mele adunate timp de un an au ramas nimic mai mult decat niste ganduri? Da, mai mult ca sigur.
Probabil ca ceea ce interpretez eu ca fiind un alt shut nu e nimic mai mult decat o rafala de primavara. Poate e mai bine asa, poate ma voi schimba in bine. Poate as fi fost inca necopt, desi, cu gandul la anul ce a trecut, stomacul o ia razna iar parul mi se ridica pe mana.
Mi-e teama. Pentru prima oara dupa mult timp mi-e teama.
Mi-e teama sa nu o iau razna, mi-e teama sa nu redevin ceea ce am fost.
Mi-e teama sa nu ma manance serpii facuti din plastilina ce ies din vasul de pe birou...

Imi pare rau.

[gabuba]

Cand eram pe strada aceea si radeam cat sa acoperim tot traficul derutant? Cand ne minunam de toate lucrurile noi care ni se petreceau? Cand ne puneam intrebari si ne raspundeam singuri? Cand aveam emotii pentru ceea ce urma? Da, si mie imi este dor.

Astazi sunt in mijlocul unui tren fara peron de plecare sau sosire. Unii dintre pasagerii , cu care ma lupt pentru a ajunge la un loc sa ma asez, imi spun ca pentru ei capatul e aproape, altii nu stiu ce e acela un capat, totul e o cursa continua. Eu ma asez, uneori, pe un colt de canapea si imi rod unghiile , gandind la destinatia mea necunoscuta. O astept. La fel cum ii astept si pe pasagerii mei de cursa lunga...

Tu te perds en riant dans l'eternel matin...

[gabuba]

M-am dus pe balcon, mi-am sprijinit spatele de perete si barbia de balustrada. Priveam catre soarele ala nenorocit care se scufunda intr-o lumina optimista, roz. As fi vrut sa-mi ingrop in aura sa toata mahnirea si deprimarea, insa m-a refuzat ironic zicandu-mi 'culca-te la timp'. Sictir.

[gabuba]

Am sa reincep sa intru in starea aia de somnolenta agasanta de anul trecut, am sa incep din nou sa fiu 'indiferent' si o sa fiu din nou atzatzat de cine stie ce dobitoci.
Ne-au chemat la scoala sa ne tina de pomana, sa urle la noi, sa ne dea manuale, sa facem o ora de matematica la care am dormit. Am incercat sa fiu binevoitor cu toata lumea, sa tolerez prostia personificata, sa alin suferintele din inimile neavenitilor (...) insa simt ca ma epuizez prea repede. Cat o sa mai dureze? Cat? O sa incep sa imi iau campii definitiv.
Cre' ca locu' meu e undeva pe scoala, nu in scoala. Manelisti ratati, copii fidele ale unor colegi, oameni care se dau 'de gashca', fete care toata pauza alearga dupa baieti draguti, baieti care vorbesc numai despre calculatoare, o sictirita care nu s-a hotorat inca daca sa-si dea o gaura si-n celalalt sfarc, profesori care pe la jumatatea orei concluzioneaza "eh, oricum sunteti toti dobitoci" , colegi de la a 9 a toti rockeri agasanti si infumurati cu tricouri care mai de care: korn, metallica, si, evident, nirvana. Eternele 'hai fa cu mine la baie' , 'da fa si mie o tzigare', eternele glume proaste pe tema 'vasile, hIhIhI, ce zicea diriga de mediu rural, hIhIhI, tzaranule, hIhIhI' sau 'da, deci , colega noastra, livia, are limba taiata in doua, d-aia e ff-ita si ss-ita' - de parca nu am cunoaste-o de un an. Eternele intrebari din ciclul "uau, da aia de la gat de unde ti-au luat-o? nu mi-o dai mie? hai te rog!' , eternele afirmatii "ce sosete penale ai" , iar a doua zi il vezi cu acelasi gen de sosete.
In statie ma striga unii "Adrian! frate ! cu tine vorbesc" , ma fac indiferent, probabil nu pe mine ma striga, ca nu ma cheama Adrian. Si asa orele de azi au reusit sa ma deprime in asa hal incat am plecat cu capu' in pamant d-abia salutandu-mi colegii la plecare. Dar revenind, a venit la mine si mi-a zis "nu ma recunosti? frate'miu, hai lasa, nu te mai da indifierent, frate'miu chiuleste cu tine" au urmat sa-mi zica ca ma bat daca nu ma uit la ei , ca stiu ei din surse sigure ca eu stau cu cristi de la a 9 a nush cat si ca din cauza mea merge la biliard. Totul a culminat cu momentul in care nu vroia sa ma lase sa ma sui in troleibuz (e bine de stiut ca pe tot parcursul discutiei nu le-am zis mai mult de 'nu stiu nici un cristi') . M-am urcat pe o treapta si am simtit niste degete pe ceafa ce vroia sa fie o tentativa de palma. Daca nu apucasem sa ma urc mana mea s-ar fi putut sa-i mangaie dovleacul si asa gol. In troleibuz le-am explicat oamenilor care e treaba si au inceput toti sa cotcodaceasca care mai de care ca nu mai esti in siguranta pe strada, ca nush ce. Pana mea, mi-am amintit de o discutie avuta cam acum un an cu niste 'baieti de cartier' pe care ii injurasem ca erau sa dea peste mine pe trecerea de pietoni. Ei imi explicau cu 'frate, io' ca in cartier tre sa pleci capu' ca sa supravietuiesti, ca altfel ti-o furi, ca nush ce, ca ei la varsta mea nu deschideau pliscul. Am incercat sa le zic o scurta poveste din care reiesea ca ei sunt dobitoci insa n-a avut cine sa priceapa. Uniformizarea asta din ciclu 'frate, pleci capu', ca ai treaba sau nu cu noi' ma intriga si probabil o s-o mai faca mult timp. Povestile din troleibuz erau asa te stufoase si de lungi ca incepuse sa mi se accentueze durerea de cap. Noroc am avut ca am coborat la prima.

p.s. scuzati greselile, va rog.

[gabuba]

Azi sedeam la mine in banca, penultima de la fereastra, cu capul pe pervaz, privirea pierduta-n tavan si cu picioarele intinse pe scaune, pentru ca a mea iubita si scumpa colega ( ce credeti? ) intarziase. In banca de langa mine doi colegi incercau sa mi se adreseze insa nu prea ii bagam in seama, ca de obicei. Pana cand aud... "da, si dam examenu' ala, bagamiash ... si cica ... da... si lalalala" . Am zis uau! Si am intervenit in discutie. Nu am inteles nimic, iar la ora 20 cand , cu voia Domnului Director, am plecat acasa (multumim ! multumim !) m-am napustit la net unde am primit un link de la monk in care era explicat totul. Am citit legea (parafata, stampilata, semnata si in vigoare) cu mama, ne-am crucit, am disputat si am ajuns la concluzia ca oamenii astia nu sunt normali.
Da' chiar nu invata din experienta generatiilor trecute? Adicatelea au uitat cate generatii au distrus ei prin modificarile facute cu capacitatea lu' papuc? Au uitat ce scandaluri? Nu mai bine aplicau ingenioasa metodologie de la cop'chiii care acum isi da incapacitatile? De ce sa ne f*ta pe noi la melodie, cand am terminat a 9 a lejer, nestiind ce ne asteapta, de ce tin ei mortis sa ne distruga viitorul cu orice pret? Acum traiesc cu incertitudinea ca dupa ce o sa ajung, cu voia Domnului Directorului (sa traiti! sa traiti!) , intr-a 11 a o sa ne dea o stire conform careia toti cei care pretind a termina liceul sa faca zilnic in fata institutiei mult respectata douj'da flotari, cine nu, la scoala de 'andicapati, asa , ca cei care vor ajunge sa dea tot ce e mai bun din ei la apaca si tricodava sa reprezinte cu mandrie institutia din care , cu regret in suflete, au plecat. Mi-e scarba de ei, mi-e sila, mi-e bleah-bleah-bleah...
Cred ca cel mai tare ma scarbeste conformarea asta "Eh, daca asa au decis ei... noi ce sa facem?!" . Cum adica ce sa faci?! Cum adica? Cum poti tolera totul chiar si avand orizonturile unei broaste testoase?
Ma simt in mijlocul unui joc de sah. Ma simt un pion nesminifcativ, printre iepe-directoare, nebuni-profesori, ture-inspectori, si regi-ministrii... Ma simt prins de tablia asta nenorocita de lemn si incapabil sa fac vreo miscare fara vreun shut de la al de sus. Si cu cine sus la pus.

In momentul asta nu regret decat ca am ajuns sa-mi vand sensibilitatea pe carca unora carora nu le pasa decat de imaginea lor si de binele lor. Imaginea conteaza pentru toti, imaginea ne ucide pe toti.

[gabuba]

Visele mele, acelea pe care le am noaptea, sunt dintre cele mai complexe. Am toate detaliile in ele, exista toate explicatiile acolo. Nimic nu e neclar. Dintr-o data, cand criminalul se aproprie de copii si mai are putin si ii omoara se aude un tzarait...care se tot aude...si...M-am dat jos molatic din pat s-am raspuns la telefon.
Cel mai tare ma doare atunci cand persoanelor dragi mie nu le pot spune nimic mai mult de un "Imi pare sincer rau". De fapt, imi pare atat de rau...

Dupa care m-am vazut cu ea. A trebuit sa ma uit in oglinda ei si sa o vad pe ea la fel de frumoasa si de naiva precum o lasasem ultima oara. Nu-mi vine sa cred ca ea chiar tine la mine si ca eu...si ca eu nimic.

A urmat sa stau cinci ore in acel loc si sa mi se faca rau. Am plecat acasa pe un vant care-mi speria tricoul si...viata.

Ce zi trista.

[gabuba]

Nu de multe ori mi s-a intamplat sa-mi privesc viata prin ochii unui strain. Nu mi-e necunoscuta senzatia aceea pe care o ai cand te uiti in oglinda si te intrebi : ce cauti aici? de ce in corpul asta? cine sunt? pentru ce ma agit?
Asa se intampla si acum. Observam pur si simplu cum sunt inconjurat de maimute.

Analizand din mine , totul capata sens. Inteleg cine sunt cei care ma inconjoara, ba chiar le-as putea justifica atitudinea. Privind din afara mea ma simt un instrus.
Asa, instrus fiind, mi-as permite multe. Mi-as vinde corpul, as lua bani grei pe el... sau l-as mutila la pariurile de batai. In definitiv, cui ii pasa? E al meu, fac ce vreau cu el...

Dar din pacate sunt blestemat sa va vad din mine si sa nu va pot considera maimute atat timp cat eu insumi sunt un babuin trist.

[gabuba]

Puterea mea de judecata , la aceste ore , e limitata de oboseala cauzata de sculatu' la ora 7. Atunci m-am trezit pentru a pleca la cursurile de teatru si acum m-am intors acasa... uitandu-ma crucis (ce fac trei ore consecutive de franceza din om...) .
Nu stiu daca e momentul sa emit teoreme despre viata mea, insa cred ca pot spune cu mana pe inima ca am o existenta interesanta. Trecand peste acea telenovela ridicola numita sugestiv viata mea sentimentala , ajung la capitolul relatii inter-umane si activitati zilnice.
Relatii inter-umane si activitati zilnice care imi provoaca adesea migrene, depresii si stari de moleseala sau care, din contra, imi dau energia sa merg mai departe, impulsul acela nenorocit care ma face sa sar peste groapa plina cu noroi - in care, nu de putine ori, mi-am scaldat fara mila bocancii...

(part I.)

Telefonul meu mobil e in fata mea, pus la incarcat. Din cand in cand mai clipeste luminita sa verde. Indica ora 21. Nu ai venit.

- Ce mai e de facut?
- Ba nu.

[gabuba]

Vorbeam despre oameni. Sunt oameni si oameni. Imi plac oamenii in generali. Mi se par fascinanti in prostia, egocentrismul, rautatea, frustrarea, naivitatea, inteligenta lor. Sunt ei, indiferent de ceea ce vor sa arate. Ei ma motiveaza sa traiesc, ei ma fac sa-mi doresc sa-i cunosc.
Fiecare om are ceva de spus, fiecare ochi are propria sa drama.
Fiecare privire ce iti este aruncata te introduce in mijlocul unui roman .

(part. II)

E ora 23:12. Tot nu te-ai intors.

- Ma mai iubesti?
- Sunt de alta parere.

[gabuba]

Si totusi ma doare. Evident ca ma doare, pentru ca nu sunt o stanca. Evident ca imi place sa ma joc si sa sufar. Evident ca dupa ras vine plans. Evident, doar sunt ... cum a zis, domnu', cum a zis el. Avea dreptate.

Si daca o sa recunosc,eu tot nu o sa fiu impacat. Batalia din mine va continua si fara aceasta certitudine pe care v-as putea-o da. Procesul de constiinta si decizia 'se intoarce'.

[gabuba]

Deschizi usa apartamentului si oftatul tau rasuna in toata casa pustie. Scoti paltonul, il pui in cuier, arunci fularul la nimereala pe coltar si iti spui in treacat ca ai avut o zi grea. Rasufli usurat si dai sa iti scoti un pantof...pana cand iti vezi profilul in oglinda mare din hol. Arati chiar bine. Te feliciti in sinea ta si te studiezi cat mai in detaliu, ca sa te convingi ca ceea ce vezi e mai mult decat o iluzie. Iti privesti si unghiile, putin jegoase, dar nu conteaza. Nu se vede.

Te trantesti in pat fara sa-ti faci un dush pentru ca, in definitiv, cui ii pasa? Nu te mai vede nimeni , esti doar tu cu tine. Pai, si ce, in fapt, si Bush probabil e un mare mizerabil... Mizerabili sunt toti, poate si-mai-si ca tine... iti spui asta de trei ori in minte... si adormi. Ca un porc mizerabil ce esti.

[gabuba]

Viata e un compus de rahat cu pietricele roz, nu credeti ? Nu, eu nu prea cred. Viata e facuta ca un puzzle. Esti piesa care lipseste, nu crezi? Nu, nici eu nu prea cred. Cred insa ca esti si tu un om care compune totul derizoriu in care ne balacim. Un tot in care cei mai buni - invingatorii - stau pe umerii altora si unde ei, sclavii, isi testeaza capacitatile de oameni-amfibie. Un teatru pe scena caruia toti jucam roluri principale sau secundare, iar dupa ce actul se incheie ne luam figura acra de fudulache si ne asezam in public... de unde aruncam cu cele mai nesuferite injective.

(part. III)

Doamne, cred ca m-am saturat de testul asta al adaptabilitatii la orice mediu social. Parca as vrea sa mai schimbam placa, ce zici? Eu spun de trei ori rugaciunea si tu te faci ca nu vezi cand schimb soft-ul...Merge?

[gabuba]

E ca si cum v-as spune eu voua ca de fapt nu existati, sunteti in imaginatia mea! Asa a sunat cand mi-a zis diriga ca am 29 de absente, desi ultima oara (adica ieri) aveam 20. Ii spun "cucuonitza, nu am cum sa am mai multe absente decat ore. in plus, nici n-am lipsit!". Se uita la mine cu niste ochi izbiti de sictir si imi zice intr-o doara:
- Eh, adu' si tu ... o hartie! Scutire, pardon!
Imi tuguiesc buzele ca sa scot un "mda" scurt si la obiect, dar lovitura primita in spate ma face sa inghit silaba...

- Dextere, 'tu'ti... spusera glasuri blajine de copii dezechilibrati de domnul Claudiu, o aratare penibila ce nu depaseste 1.50, care alerga printre banci foarte grabit sa vada ce se intampla afara . Era mult zgomot, intr-adevar. Ai fi zis , de n-ai fi stiut, ca e cutremur... toata scoala, intr-o mobilizare perfecta, isi croia drum in fata liceului. Ce era acolo? O banca aruncata de la etaj.
Mii de "ce? ce? ce s-a intamplat?!" aud din toate directiile, expresii extaziate si curioase ma dau la o parte, ca sa vada minunatia cat mai apuca. In drum catre statia de troleu' trec , inevitabil, pe langa locul cu pricina. O multime de oameni, stransi in cerc, cu mana la gura, privesc total neputinciosi o banca. Apar si vreo doi profesori care-si pun si ei, umar la umar, mirarea si scot un... icnet la unison.

Ah ! Ah ! Ah! O banca ! Ah! :rolleyes:

p.s. inutililor.

[gabuba]

Astazi mi s-a intamplat ceva ciudat. A fost ca atunci cand un copil descopera ceva nou.
Il urmaream pe prof. vorbindu-mi cu inflacarerea sa neobosita, cu aceeasi pasiune. Il vad cum se plimba prin incapere cautandu-si tigarile nelinistit. Se duce si se aproprie de pervazul ferestrei. Ne intreaba:
- Nici aici nu e, l-ati vazut?
Moment in care eu ma ridic si iau pachetul de sub birou. El se intoarce iar eu intind pachetul. Stop joc. El era acolo, atunci si eu la fel. In momentul ala, traiam prezentul. Si in secunda doi totul a devenit trecut.

Mai constientizam astfel de momente cand eram foarte mic, asta ca sa vedeti ce'nseamna sa traiesti in alta dimensiune.

Un om mare cunoaste 7 minuni ale lumii. Un copil 7 milioane.

----

Stiti si voi categoria aia de oameni speriati de bombe, cu ochi mari, loviti de probleme, plini de frustrare, care se gandesc mereu la ale lor si participa la ceea ce e in jurul lor decat partial si prin prisma frustrarilor lor? Da, probabil ca ii stiti. Ei bine, cu ei trebuie sa ai o rabdare de fier. Atunci cand le vorbesti trebuie sa ii menajezi la maxim si sa le induci o stare de relaxare pentru a-i putea destinde macar pe jumatate. Ei sunt intr-o permanenta incordare, intotdeauna nesatisfacuti de ceva. Zambetele lor sunt pe sistem nervos sau , de cele mai multe ori, de umplutura. Mascheaza ceea ce vor sa spuna cu adevarat in fraze ce se vor cat mai profunde, cat mai sensibiloaso-simandicoase, insa care nu ajung acolo unde ar dori ei sa ajunga...ci se opresc undeva foarte aproape de gura lor. De altfel nu stiu sa accepte comentarii. Iau totul ca pe un afront personal. Atunci cand se afla intr-un grup este foarte posibil sa doreasca sa se intreaca cu ei insisi pentru a incepe o fraza... iar daca vrei sa combati cu el o problema va avea impresia ca ai ceva personal cu el si iti va da de inteles ca ti-a facut un mare serviciu ca s-a dat cu parerea. Pai, ce, de ce sa comentezi?! De ce n-ai enuntat tu o teorema?!

(part. IV)

[gabuba]

Stiti si voi categoria aia de oameni speriati de bombe, cu ochi mari, loviti de probleme, plini de frustrare, care se gandesc mereu la ale lor si participa la ceea ce in jurul lor decat partial si prin prisma frustrarilor lor? Da, probabil ca ii stiti. Ei bine, cu ei trebuie sa ai o rabdare de fier. Atunci cand le vorbesti trebuie sa ii menajezi la maxim si sa le induci o stare de relaxare pentru a-i putea destinde macar pe jumatate. Ei sunt intr-o permanenta incordare, intotdeauna nesatisfacuti de ceva. Zambetele lor sunt pe sistem nervos sau , de cele mai multe ori, de umplutura. Mascheaza ceea ce vor sa spuna cu adevarat in fraze ce se vor cat mai profunde, cat mai sensibile, insa care nu ajung acolo unde ar dori ei sa ajunga...ci se opresc undeva foarte aproape de gura lor. De altfel nu stiu sa accepte comentarii. Iau totul ca pe un afront personal, iar atunci cand se afla intr-un grup este foarte posibil sa se intreaca cu ei insisi pentru a incepe o fraza... iar daca vrei sa combati cu el o problema va avea impresia ca ai ceva personal cu el si iti va da de inteles ca ti-a facut un mare serviciu ca s-a dat cu parerea. Pai, ce, de ce sa comentezi?! De ce n-ai enuntat tu o teorema?!

[gabuba]

De te vei intoarce cand voi fi deja pierdut in dimineata,
Nu te teme! te voi veghea, de sub asternut, lipsit de viata...

Ma prezint, uneori, in fata societatii cu o stare de liniste interioara. Unii se intreaba ce e cu mine, pentru ca sunt obisnuiti sa ma afle intr-o continua stare de neliniste, intr-o permanenta razvratire. Ei bine sunt si momente cand ma simt cel mai bine stand in bancuta mea, avand un semi-zambet instalat pe fata. Atunci pot sta sa urmaresc pur si simplu show-ul dat de cei din jurul meu fara a sari calul ca sa ma mai hranesc putin din veselia lor.

----

Sunt atatia oameni carora - scuzati expresia - li se rupe de ceea ce lasa in urma lor, incat sa vorbesc despre ceilalti ar fi de-a dreptul un act de ignoranta. Sunt oameni care si-au trait viata pe cont propriu , de cele mai multe ori hranindu-se din curul sefului. Nu si-au putut delimita relatiile de prietenie de interesele proprii, iar oamenii au fugit de ei pentru ca nu e relaxant sa te stii o potentiala sursa de venit pentru un parazit. Au trait fiecare moment intr-o mediocritate penibila, unduindu-se lasciv cu dosul prin zonele genitale ale celor-mai-sus-pusi, neuitand sa se transforme in tirani in raporturile cu subalternii.

(part. V)

----

Dimineata alegerilor. Se prefigura o zi mare. Stampile, poze decolorate, mustati cu marcarul facute, barfe la colt de strada si buletine informative din ora-n ora...

Usa apartamentului se deschide, mama intra voioasa si zambareata cu doua paini proaspete si o cutie de lapte "Fulga".
- Ai fost la vot? intreb scarpinandu-mi un ochi.
- Da, raspunde scurt fluierand afon o melodie absolut cretina.
- Si ai retinut pe cine ai pus stapila?
- Dinu ala. Ca-mi place mie cum vorbeste si oricum nu iese.
- Te felicit. Tu si jeni. Si nea gigi. Ah, si alea de la tricodava...
- Nu fi obraznic!
- Nu-s! Da' tu comiti acte de obraznicie zilnic!
- Hai, lasa-ma, ce vrei sa mananci?

Trece o ora. Mamaie Doina isi face aparitia la noi acasa.
Imi aduce niste placinta, branza dulce preferata si o povestire legata de ultima sa aventura - legata de sectia de votare. Ca a fost la prima ora sa voteze si nu-mai-stiu-ce.
Trec peste partea "cu cine ai votat?" , pentru ca raspunsul mi se prefigureaza in minte si incep sa dau fevril din picior constatand:
- Hai, ma, mamaie, iar astia? Nu v-ati plictisit? Chiar asa?
- Pai ti-am mai zis de ce...inseamna stabilitate. Tara are nevoie de stabilitate, nu de schimbari.
- In ritmul asta o sa faceti voi schimbarea la urmatoarea revolutie.
- Nu, ca lucrurile merg bine. Pensii...

Si aici m-a pierdut. Ba nu, va dau eu o pensie'n gura daca nu iese cine trebe' in turu' doi.

[gabuba]

Se intampla adesea sa ma trezesc in mijlocul unui potop fara sa-mi dau seama incotro.
Mi se pare un clisheu nesimtit sa va spun ca nimeni nu ma intelege si ca lumea e rea si ca femeile sunt curve, iar barbatii porci. Pentru ca nu e asa.
Incercand sa ma caracterizez cred ca as innebuni. Sunt un aluat de defecte si calitati care ma propulseaza pe un scaun - in fata tuturor - un copil cu bratele impreunate pe care din cand in cand le misca intr-un ritm isteric incercand sa descrie ceva. Sunt genul acela de persoana cu un metru jumatate de ganduri pe care arareori reuseste sa le sorteze in functie de gen, sex si numar. De cele mai multe ori ele stau talmes - balmes pe unde apuca, pe unde gasesc o tenebra mai putin ocupata. Se cuibaresc in capul meu obosit si refuza sa mai plece, se incapataneaza sa imi incetoseze perspectivele si posibilitatile. Ma fac sa-mi doresc o deconectare definitiva de la sistem.
Ma fac sa-mi doresc un scurt-circuit si sa o iau de la capat. Fara capul meu, in mijlocul potopului, in mijlocul tristetii Domnului, care mai incearca...o data si inca o data, zadarnic, sa ma miste din loc. Poate veti intreba...

- Si tu?
- Si eu nu.

Privesc crispat fereastra si ma intreb daca sunt realamente singurul care vede accidentul. Care sesizeaza durerea fiecarei picaturi din cea de-a 10 a ploaie din ziua de azi.

Degetele mele gandesc individual si formeaza un triunghi pe tastele telefonului... pentru a te suna. Sigur tu vei vedea ce vad si eu, sigur. Tic, tac, ceasul a format numarul in locul meu.

- Abonatul ...telecom nu a existat niciodata. Va rugam reveniti.
- Nu? Te rog, priveste fereastra! Te rog!
- Abonatul ...telecom nu a existat niciodata. Va rugam reveniti.
- Dar te rog!
...toooon.