Personajul sters din tabloul de pe masa.

[gabuba]

Nu mai gasesc nimic care sa ma inspire, din pacate. Totul s-a blazat si incerc din rasputeri sa dau o alta dimensiune lucrurilor care nu o merita. Incerc sa gasesc un singur fapt care sa ma motiveze si uit , astfel, sa fiu sincer fata de mine. Orice si oricine ma poate interupe din procesul meu creativ ratat.
----
Mergeam astazi pe strada si un om ma opreste. Avea barba, ochi mici, par alb. O pereche de ochelari ii statea stramb pe nas, iar cuvintele ii ies foarte greu:
- Tu esti? Mircea?
- Da'mparate! ii raspund eu cu gura pana la urechi si dand sa fac stanga-mprejur.
- Nu... serios, tu esti nepota'miu?
- Nu...

Ochii i se micsoreaza si mai mult, isi duce mana la gura si urmaresc cum o lacrima i se prelinge prin barba. Scoate un "ma scuzati" spasit si pleaca.

Are mersul greu, parca fiecare pas, pe care il face, impovareaza pamantul cu durerile sale adunate-ntr-un amar de viata. Mi-as fi dorit sa fiu "Mircea" decat picatura care a umplut paharul...

[gabuba]

M-am asezat in mijlocul intersectiei. In dreapta puteam zari lejer tramvaiul care sta la stop, iar in stanga puteam auzi zgomotul altuia care se apropria tot mai mult de mine pe liniile sale fixe. Nu ma misc din loc, vreau sa-l fac sa deraieze. Prea isi are drumul anost si bine-stiut, prea nu exista neprevazut in calea sa. Prea e plictisitor. Imi impreunez mainile si incep sa bat din picior.

- Ha, sa te vad acum! Boule!
Si luminile sale se aproprie tot mai mult de mine, iar sunetul asurzitor al claxonului ma darama... A trecut. Ma ridic, imi sterg nepasator hainele si ma apuc cu mainile de par. As fi in stare sa alerg dupa el, sa-i dau o lectie, insa lui, neghiobului, nu-i pasa! Dar cum isi permite sa intre asa, cu liniile sale fixe, in viata mea si sa ma perturbe de la drumul meu?! ...Anost si plicticos.

Mda, s'uite asa si noi.

[gabuba]

Nu putem vorbi despre oameni in general fara sa ne gandim si la aceia care deja cunosc viata, care au luat-o in piept sau care, din contra, au trecut prin ea cu multa nepasare. Sunt batranii care scrijelesc nemilosi asfaltul ca bastoanele si care lasa in urma lor un miros de naftalina.
De multe ori, batraneii la masculin sunt mai sclerozati ca 'doamnele'. Au ratiunea intunecata de razboaiele la care au participat (in)voluntar in tinerete.
Bunicutele sunt acelea care, de regula, duc nepotii la gradinita dimineata. Le vezi la troleibuz, le vezi pe strada. Daca cumva dai sa te urci in urma lor si ai marele nenoroc sa cobori ca si ele la urmatoarea statie s-ar putea sa se suie pe prima treapta si sa se opreasca acolo protestand: "eu v-am zic ca cobor la prima". Te inghesui langa ele si le spui "dar si eu cobor tot la prima" , la care ea cu o naturalete dezarmanta s-ar putea sa-ti atraga atentia ca desi troleul era full "mai era loc pe la mijloc". Ai putea sa ii atragi atentia, la randul tau, ca nu depunea excesiv de mult efort urcand inca o scara in plus...ea iti va spun "Hai, dom'le ca nu am timp."... iar tu ii vei raspunde "nici minte prea multa".
Cu siguranta unii dintre ei, dincolo de pielea zgribulita si forma gurii ramasa arcuita in jos, se lupta neinfricati cu senilitatea. Senilitatea care le alina sau anima, dupa caz, singuratatea generata de batranete.

Si totusi ce ii impiedica pe acestia sa moara in liniste? Nimic.
Sunt doar un alt nume in cartea de telefon, o alta fisa medicala, un alt nimeni.

(part. VI)

~*~

Ma intreb adesea ce s-ar fi intamplat cu Mihai daca n-ar fi reactionat din acel impuls de moment care l-a determinat sa isi marturiseasca mizeria, sa dea frau tuturor povestilor despre nemerniciile facute de el, pana acum ascunse bine in constiinta familiala , pe care impreuna cu superba sa sotie - Gina - o forma.
Nu pretinde nimeni ca ar fi fost vreodata un tip mai puternic si altcumva decat fizic pentru ca, o stiu toti apropriatii familiei, Gina era creierul cuplului. Ea se putea lipsi in orice moment de aportul de ratiune pe care il aducea Mihai in relatie, insa ceea ce o facea sa nu il trateze ca pe un copil era acea caramida emotionala pe care Mihai o reprezenta in sufletul ei. Si totusi, fundatia pe care a construit-o alaturi de el a fost zguduita puternic in doar cateva secunde de inconstienta.
Din pacate comisarul prezent in seara slabiciunilor la ei acasa a notat totul. Acum stie tot ce ascundea aceasta fericita familie ce provine, cu siguranta, din lumea buna.

In timp ce Mihai se elibera de pacatele tineretii sale - care l-ar putea costa zeci de ani de inchisoare -, Gina ii intinde un pachet de chibrituri.
- Pentru ce e asta? intreaba el curios.
- Ca sa dai foc la casa. In rest ai distrus tot.

[gabuba]

- Spune-mi un nume si te voi ierta. Hai, te rog!
- Eu cred ca tu ai innebunit...
- Incearca sa ma ajuti macar o data in viata ta!
- Esti idiot. Ion!

Si fanfara ingana isteric imnul:

"Stalpii portilor: "I" de la Ion
Trunchiurile copacilor: "I" de la Ion
Dira stelelor cazatoare: "I" de la Ion
Suvita ploilor: "I" de la Ion
Strigatul de bucium: "I" de la Ion
Pilonii podurilor: "I" de la Ion."

Strecurandu-se printre zeci de persoane cu , probabil, acelasi nume ca si el, Ion a uitat pentru ce. Privise la lume. O mie de dileme il izbeau din toate directiile ca si cum ar fi consultantul personal al fiecaruia.
Doborat de povara asta se ridica si priveste inainte , catre dara de soare care se intre-zareste de dupa norii uniform distribuiti pe cer. Isi pleaca molatic privirea in pamant si adoarme. Ploaia desprinsa din norii scuturati de El i-a vegheat, pentru o noapte, somnul lung si trist din padure. Din padurea cu trunchii copacilor in forma de I... de la Ion.

End of part. I

[gabuba]

Din departare se sluseste imnul satului:
"Stalpii portilor: "I" de la Ion
Trunchiurile copacilor: "I" de la Ion
Dira stelelor cazatoare: "I" de la Ion
Suvita ploilor: "I" de la Ion
Strigatul de bucium: "I" de la Ion
Pilonii podurilor: "I" de la Ion."

Ion sta sprijinit de stalpul portii sale si priveste in jos, catre ulita, la femeile care dantuiau si la fanfara care zdruncina ogoarele. Ceva ii spune “Hai, Ioane, fii barbat, da’i inainte, ia-le la dans si invarteste-leâ€Â

[gabuba]

E seara. Stelele sunt la locul lor. Fanfara conduce marsul de seara...
"Stalpii portilor: "I" de la Ion
Trunchiurile copacilor: "I" de la Ion
Dira stelelor cazatoare: "I" de la Ion
Suvita ploilor: "I" de la Ion
Strigatul de bucium: "I" de la Ion
Pilonii podurilor: "I" de la Ion."

Ion sta ghemuit pe prispa casei sale. E trist. In casa lui sunt tot felul de rubedenii care canta si chiuie. Aude fanfara si simte in ceafa spiritul sarbatorilor si luminile puternice. Nu mai poate fi fericit, anul asta zambetul sau a uitat sa impietreasca . Priveste catre cer si-si doreste sa fie o stea. Isi ciupeste mama ca sa se asigure ca nu a devenit schizofrenic. Priveste din nou catre imensul albastru in care se pierde. Lumea nu e de el si nici el de lume. "Ca sa fiu sincer - isi spuse siesi - eu de fapt sunt o stea cazuta".
De ce aici? De ce acum? Toate stelele cad? Toti suntem stele de fapt? Intrebari la care Ion, transat de durerea sa, nu gaseste raspuns.

Priveste la cer. Adoarme. Dira stelei cazatoare il vegheaza.

End of part. III

[gabuba]

Ceasul cuc bate ora 6. Nici Soarele nu e la fel de vrednic precum fanfara si ceata de oameni, ce-i joaca pe muzica, sunt...

"Stalpii portilor: "I" de la Ion
Trunchiurile copacilor: "I" de la Ion
Dira stelelor cazatoare: "I" de la Ion
Suvita ploilor: "I" de la Ion
Strigatul de bucium: "I" de la Ion
Pilonii podurilor: "I" de la Ion."

Ion aude.
Cu pilea zgribulita si infoiata asculta pentru a mia oara cantul satenilor.
Gandul ii e confuz, inca nu s-a trezit. A fost probabil cea mai linistita noapte din viata sa de pana acum. Noaptea pe prispa, de... Ion.
Aproape ca zambeste. De cand nu a mai zambit? Si se intristeaza iar.
Ion e sensibil. Sensibilitate pe care norii crispati de pe cer i-o inteleg in totalitate. Incep sa verse mici cristale.
E momentul in care satul moare. N-are pe nimeni. Ion plange.

Afara continua sa ploua. Se ridica si incepe sa loveasca suvita ploii... dara ea, in caderea sa, ii striga isteric numele... "I-I-I-on".

Pe fundal se auzea... "It's rainny man" ...

End of part. IV

~*~

Si acum, luand un contact scurt cu realitatea, tragem primele concluzii:
Cat imi plac mie momentele absurde. V-am spus ca urasc oamenii aia de se vor diplomati? Sau aia care se intrerup la fiecare doua propozitii - dregandu-si vocea - si dupa zicand cu totul altceva?
De multe ori, analizand la rece situatia, imi dau seama ca eu nu am ce cauta printre asemenea oameni. Mie nu imi puteti face observatie cand stiu ca nu am gresit cu nimic, mie nu imi puteti bate obrazul la nesfarsit cand stiu ca nu v-am furat painea, mie nu imi puteti vorbi pe acel ton silentios care implica niste scuze din partea mea. Mie nu e nevoie sa-mi cereti iertare doar ca sa regasiti pe fata mea un zambet latit.

Ce s-a intamplat? A, pai, stateam eu intr-o ora libera pe culoar, sprijinit de calorifer, discutand despre ceva cu Andrei . Din fata noastra rasare o aratare tuciurie, cu o caciula pusa strengareste pe un colt de cap, cu o rochie peste niste blugi decolorati de vreme, fluturand mai vehement ca farfui o matura (v-ati prins, despre muierea de scarbiciu e vorba); incepe si urla. "Hai, aveti ora? Daca nu afara! AFARA!!". Putin stupefiati de reactia doamnei , facem stanga-imprejur , eu catre clasa mea, Andrei afara... Din spatele meu inca mai aud onomatopee ("ceeee?!?!? In clasaaa!!! n-ai auzit???"), imi intorc alene capul si graiesc :
- Poate ar trebui sa schimbati tonalitatea, ma gandesc...
Dupa care m-am indepartat si n-am mai auzit-o. Iesit pe culoar, in pauza , deslusesc, printre miile de chicoteli din toate directile, "el e!".
Cotofana aia de serviciu, insotita de dom. prof. de serviciu, spune:
"Da, el, va zic! Mi-a vorbit foarte urat!"
Inca nevinindu-mi sa cred ca scena e reala, imi iau o expresie de acritura nesatisfacuta etern si ii zic:
- In momentul in care o sa diferentiati un ton de voce normal de un zbierat, atunci mai discutam.
Profesorului ,cu care era, ii suna telefonul. Ne face semne disperate sa tacem, 'e don director, e don director'.
- Lenutza, taci putin, lasa ca rezolv eu, tu du-te... Alo?
Dupa ce da limbile de riguare, prin telefon, domnului director se aproprie de mine si imi cere sa ii explic situatia. Se prinde ca am dreptate si imi spune...
- Eh, daca vezi ca nu o duce capu'...Ah! Da sa iti zic eu tie ceva! Toate femeile de serviciu din scoala asta au cel putin liceul terminat!
- Aha, unele au chiar si facultate sa inteleg...
- Da! Sa stii ca da! imi spune marindu-si ochii incercand parca sa se convinga pe sine de ineptia emanata. Si sa stii si tu ca ele ar trebui respectate mai mult ca oricine din scoala asta, pentru ca ele fac curatenie in urma voastra, cand de fapt voi ar fi trebuit sa faceti asta.

Nu am mai zis nimic pentru ca preconizam o discutie mai lunga decar ar fi trebuit sa fie, insa gustul de 'vai, biata femeie de serviciu! face munca benevol in folosul comunitatii! nici macar nu ii e asta meseria...' mi-a ramas in gat vreo doua ore.
M-am resemnat trist, zicand incet, doar pentru mine:
- Da, domne! Ce conteaza ca in scoala asta au viermus in cur toti, de la director la agramata de serviciu?! Ei trebuieste respectati, kit ca in cel putin liceul ala terminat (cu corigente vara de vara) n-au reusit sa afle care-i conjugarea la prezent a verbului 'a fi'...

Urasc sa va vad in plin proces de lingusire, pentru ca va urasc structura.
Am ajuns sa cred ca intreaga activitate sociala a oamenilor se invarte in jurul unei mari limbi date in curu' unui mai-sus-pus-pupincurist-la-randul-sau. Si cu asta am incheiat.

[gabuba]

Intunericul le tulbura - din nou - puerila existenta si asta nu ii impiedica sa cante...

"Stalpii portilor: "I" de la Ion
Trunchiurile copacilor: "I" de la Ion
Dira stelelor cazatoare: "I" de la Ion
Suvita ploilor: "I" de la Ion
Strigatul de bucium: "I" de la Ion
Pilonii podurilor: "I" de la Ion."

Ion nu se mai lasa impresionat de nimic. Nici de biruinta intunericului din fiecare seara, nici de vointa satenilor de a fredona la orice ora le vine lor imnul. Pentru el a devenit obisnuita. A intrat in acea perioada in care tot ce intervine in viata sa devine cunoscut, deci monoton.
Aproape ca nimic nu il mai poate clinti din locul sau de pe prispa. Nici muzica nebuna din casa sa, nici satenii deveniti clisheu... nici primul fulg de zapada din acel an.
Si totusi vegetand asa, a nimic, ii trece prin cap un soi de idee: ce'ar fi daca ar fi sa faca el ce vrea? Asa, macar o data in viata? Asa, macar sa simta si el ca daca-si gaseste sfarsitul in momentele ce vor urma nu va regreta.
Ce sa faca? Evident: sa plece!
Dar unde? Cum unde?! Pe strazile pustii si intortocheate pe care va dansa neoprit.

Ion deschide poarta. Ion fuge razand. Ion se simte liber. Ion priveste in departare, printre mii de fulgi natafleti. Nu ar fi crezut ca pamantul e rotund.

Ion nu mai simte pamantul.
Ion simte ca prinde aripi.
Ion priveste niste buline naravase , mici si colorate.
Ion se simte tot mai sus, vede tot mai putin.
Ion se pipaie.
Ion a murit.

End of story.

[gabuba]

Stau pe un colt de banca, in bataia vantului din toate directiile, si privesc in pamant la un ambalaj de eugenie. "Este expirata" - ce lume nesimtita, vinde oamenilor nevinovati produse expirate. "Dar daca era acolo de acum doi ani?" - aud o alta voce dintr-un plan secund. In orice caz, "lumea asta, dom'le, tz tz tz". Ma ridic si ma indrept catre barul pe care il detest eu cel mai mult din Bucurestiul asta imputit. Nu ii voi da numele, pentru ca nu are nici o relevanta.
Intru si cercetez cu privirea lumea de la mese. Fiind un spatiu ingust si ei ma urmaresc la randul lor. Astept un semn, ceva, de la cei pe care ii caut. E mult spus ii caut, sunt doar curios sa vad daca-s tot acolo, nemiscati de la viata lor patetica si penibila. Mi-as dori sa schimb cateva vorbe cu unul dintre ei, atat, restul pot nici sa nu existe. Din spatele meu o mana ma trage de ghiozdan.

- Ooooh! De cat timp nu ne-ati mai onorat cu prezenta...
- Si eu te urasc , Cristi.

Imi fac loc intre ei si il caut pe respectiv. Nu este. Hm. 12 persoane si 2 beri. La o masa. Penal.
Studiez situatia de la un capat al altuia si imi dau seama ca nu am ce cauta acolo. Sunt nesimtiti. Sunt teribilisti. Sunt turmisti.
Schitez cate un zambet la fiecare doua minute - din cele zece petrecute in total cu ei - ca sa nu dau senzatia ca a lor compania nu m-ar bucura.
Se scurg noua minute. Privirea, care-mi tradeaza nelinistea, refuza sa coboare dintr-un colt patronat de un paianjen molatic.
Desi nu am o parere buna despre aproape nici unul dintre ei, sunt persoane pe care le vad rar si am ajuns la concluzia ca merita sa fiu amabil cateva minute, atunci cand le introduc in peisajul vietii mele.
Oricum, sunt trecatori ca o ploaie calda de vara. De fapt, daca ma gandesc putin sunt chiar utili. Ma folosesc de ei pentru a nu pierde contactul cu realitatea, ca sa nu uit asa des cine sunt si ce vreau cu adevarat. I-as putea numi palma lunara de care are nevoie un adolescent.
De fiecare data cand am fost tradat de adevaratele mele sentimente fata de o persoana sau un grup de oameni, mi s-a spus ca ma socotesc mai mult decat sunt. La un moment dat mi-am pus si eu problema, insa am concluzionat ca nu eu sunt prea mult, ci ei sunt prea putin.
Si totusi, au mai ramas 30 de secunde... pe care le voi petrece cu ei...
Ma uit la fiecare in parte. Ii merit? Ma merita?
Raspunsul mi l-am dat cu ceva timp in urma, cand am decis sa nu stau intr-un grup de oameni plicticosi doar ca sa ma pot lauda cu 'gasca de prieteni'. Eu nu am nevoie de figuranti, eu am nevoie de prieteni.
Si totusi, a venit momentul sa plec...
- Oh! Pleci deja?!
Falsitatea lor ma scarbeste la maxim, insa inghit si dau o explicatie banala. Imi iau geaca si urc scarile. Ies afara.

Vajaitul e asurizator , iar ploaia cade intr-un ritm disperat. Eu ma simt exasperat. Ma incrunt si merg cu hotarare inainte, de parca as cunoaste cu precizie destinatia. Tot asa - inconstient - incep sa lacrimez. Cui si de ce sa-i pese?

Imi place cetatea mea. E falnica si impunatoare. Demna. Imi plac si oamenii ei. Frumosi si destepti. Ipocriti si parsivi, duca'se la dracu' toti...

Cred ca a devenit foarte comun sa te aflii nebun, asa ca ma duc si eu. O voce de clovn pervers rasuna-n golovanul meu ("Oh?! Deja?! Dar noi te iubim, ramai cu noi!"). Da, deja! Ploua, iar eu am vorbit prea mult...

[gabuba]

Faptul ca aveam de facut un portofoliu intreg si de invatat la alte trei materii pentru note m-a agitat toata noaptea.
Arunc toate catrafusele in ghiozdan, iau o sticla cu apa si valea ... pe usa.
La scoala. Scot xerox-ul de la C.D.S , poate mai invat si eu ceva inainte de mareata lucrare. Nu avem nici o nota. Stres total. Nu par ca as mai retine ceva , insa decupez foaia in niste bucatele mai mici pe care le voi folosi pe post de copiuta.
Toata lumea colaboreaza, ce clasa minunata am! Unu’ cu foarfeca, altu’ cu decupatu’, altu’ cu repartizarea copiutelor!
In stanga mea Eliza discuta cu Mielu’ (v-am mai spus despre ele intr-unul din posturile care au fost rase de urganul forumal...) despre corigentele de la matematica.
O inteleg perfect pe Eliza. Nu a vrut sa o treaca pentru ca nu stie sa zambeasca la comanda si sa multumeasca atunci cand ia o nota pe munca proprie. Nu e chiar lemn la matematica, ce e mai intrigant e ca au trecut toate leprele mai putin ea. Si eu am trecut.
Vine profa. Intra, in chichireaza aia de laborator de 10/3 m, doar jumatate, restul ramanem afara.
Discutam tactici de copiere. La un moment dat Vlad ragaie. Profa’ scoate capu’:
- Ce e Vladimir? Probleme stomacale? La cabinet!

Trece o ora si intram. Ma asez total aiurea decat stau de obicei, insa locul meu e acum ocupat. Scot copiutele si incerc sa le distribui prin banca. Nu prea copiez, deci n-am dexteritatea aia care se dobandeste in timp.
Dicteaza subiectele. Am senzatia ca se uita la mine, nu scot din pumni micile decupaje. Insa intr-un moment de neatentie al ei, insir pe foaie tot ce apuc.

Urmatoarea pedeapsa aveam sa o ispasim la ora de TRAD. (ce-i aia? nush! habar n-am! n-am fost decat o singura data la ora asta, in rest a fost profa la dezalcoolizare).
Deschid larg usa si intru neuitandu-ma cine e la catedra.
- Saru’mana!
- Saru’mana la cine vrei tu, nu la mine! ...spuse o vocea morocanoasa vibrand de la catedra.
- Ma scuzati, dom. profesor Popescu, nu v-am observat.
- Adevarul e ca eram si mic tare.
Nu era mic deloc, intr-adevar, are dreptate. De la gabaritul sau de 202 kg e si indreptatit sa fie revoltat. Macar daca e cat 6 oameni normali, observat sa fie. Perfect de acord.
Ma asez unde apuc, undeva prin a doua banca si aud ca s-ar da lucrare.
- Ce scriem? intreb in spatele meu catre Alexandra, tzoapa de care va povesteam nu de mult
- Aaaaah... Ce e un TRAD. si copiaza astea de aici.
Caietul sta deschis degajat pe banca pentru ca stand pe randul de la mijloc, si avand-o in fata pe Madalina era absolut imposibil sa ma observe.
Copiez tot ce reusesc din cele trei pagini de caiet si ii azvarl lucrarea pe catedra. Dau buna-ziua, si plec impreuna cu Clara la biblioteca.
Scriem in delir pentru portofoliul inca neterminat de la romana. Femeia asta e nebuna declara, cum poate da atat de mult de la o saptamana la alta? Dementa, dementa, am zis!
Intram in biblioteca , dam binete si ne asezam la o masa.
O voce ragusita si stridenta, in loc de buna ziua:
- Da, usa la bordei n’aveti?! Eu stau 8 ore aici!
- Ne scuzati...

Scoatem cartile si incepem sa dibuim niste rezumate. De langa mine scanceste de cand am venit o fata. Scancetele ei se materializeaza in cuvinte , cu rezonanta acustica deosebita, atunci cand in modesta noastra biblioteca debuteaza o cotofana nasoasa si cu tricou Iron Maiden.
Incep niste cotcodaceli infernale care m-au deconectat total de la procesul de lucru.
Ah, am uitat sa va spui, asta’lalta poarta tricou AXL Rose.
Mandre si frumoase amandoua. Se pupa si incep , parca bagate-n priza:
- Mi-ai adus ala? Nu, ca nu am gasit decat doua melodii Dimmu...
- Of, of, of! Da pozele le-ai pus, daaa???
- Nu, da am pus cu Iron alea doua, pe care le-am auzit la razvi atunci!
- Chiiiuuuuu!
(imbratisari, pupicuri)
Clopotelul suna . A doua ora de fizica.

- Ne scuzati, doamna, insa am fost la biblioteca sa ne scriem la ro...
- Faceti ce vreti, numa lasati-ma sa va corectez lucrarile! Ah!
Spuse ea, constatand ca rezerva sparta a stiloului avea o locatie gresita: palma sa.

La romana am luat 9 pe portofoliu alaturi de amenintarea ca maine nu mai iau nota “d’astaâ€Â

[gabuba]

Sunt in ora de teatru si ma uit pierdut intr-o directie oarecare.
Aici invatam sa scoatem la iveala adevarul nostru, propriu si personal. Pentru noi, teatrul e o a doua realitate.
Sunt in ora de teatru si ma gandesc aiurea la ziua de maine.
Desi capul imi e plin de ganduri raslete, il aud pe Serban zicandu-mi:
- Intreaba-l pe prof, o sa-ti raspunda, nu se va supara. Fii si tu mai bagaret!
- Ho, Serbane, nu-ti mai ramanea sa-mi spui decat sa renunt la timiditate, ca in rest le-ai zis pe toate...
- Pai da, chiar, serios, nu mai fi asa timid!
Ma uit la el dandu-i senzatia ca as sta sa izbucnesc in ras. Insa, de fapt, lasandu-mi capul pe perete ma intreb ce vor astia de la mine.
Eu am pacea si razboiul meu interior , in care cei din exterior nu pot patrunde decat cu aviz. Ma doare, poate, doar ca ei nu ma pot intelege. Si asta nu pentru ca eu insumi nu m-as intelege, ci pentru ca ei nu vad decat anumite parti ale mele. Ma vad in constrate, in extreme. Daca as aduna pareri ale oamenilor din viata mea, acestea ar fi intr-o permanenta contradictie. Nicoleta ma vede ca pe o persoana careia ii place sa vorbeasca, prea expansiva, critica. Serban ma vede ca pe o persoana ce sta in banca sa, poate chiar timida.
Eu si timiditatea. Doua notiuni total paralele. Pana acum, poate. Ma transform intr-un timid? Evident, nu, poate ca doar incet-incet ajung la o conventie cu mine insumi , care sa-mi permita sa fiu mai putin agitat.
Sunt in ora de teatru si batalia incepe.
Adevarul e ca m-am cam staturat sa privesc majoritatea persoanelor cu care intru in contact ca pe niste straini, ce intra prin efractie in intimitatea mea. Eu am lumea mea, schizofrenica insa adevarata. Am o stabilitate dobandita in timp si o dorinta permanenta de schimbare. Ma plictisesc repede. E greu, dar asta e. Ce? Voua nu vi se intampla?
Sunt in ora de teatru si sufletul mi se indoie la gandul [I]acela. Ala![/i]
Plec speriat si traumatizat de propriele obstacole cu care ma intampin cu o placere masochista. Imi place sa fiu stapan pe mine insumi, sa ma auto-manipulez. Dar totusi, tot ce fac e motorizat de un gand real. De o temere reala care, impulsiv cum ma stiu, ar putea sa ma ucida imediat.
Ma controlez insa si...
Sunt in ora de teatru, imi iau ghiozdeanul, ma ridic, inchid usa.
Ma aplec sa imi leg siretul si din sala aud pasii Laurei pe scena.
O bufnitura. S-a pus in genunchi. Cu o voce pierduta in ecou sopteste:

- De ce mint oamenii?

O voce salbatica, matura si rea rasuna in toata splendoarea sa:

- Mai, copil tampitel, SINGURA minciuna de aici esti tu...

[gabuba]

Ma surprind, eu pe mine insumi , tot mai mult.
Ieri, cand mergeam de la teatru cu Ana, imi contemplam norocul din ultimele zile. Examene reusite din plin, situatii incheiate cu brio, trolebuz prins la timp, alegerea cea mai buna, oameni dispusi sa ma ajute... ce mai! O adevarata avalansa de noroc. Cand, la un moment dat ii zic Anei : "auzi? ieri mi s-a terminat abonamentul... sa vezi ce rad daca ma prinde controlorul acum...si asa am circulat ani de zile cu abonament fara sa zica PIS nimeni". Mai vorbim ce mai vorbim, ma mai laud cu norocul meu si cu temerea mea de a nu fi distrusa toata aceasta armonie perfecta cand... o vad facandu-mi gesturi disperate catre iesire. Cobor rapid si ne intalnim la urmatoarea statie.
- Era controlorul si zice "colegul tau a coborat repede!" . Haha!
- Dzeule, serios? Parca vad ca-mi luam acum o amenda! Bai, sa fiu al naibii, da circul atat de des cu ratb-ul si nu m-a intrebat nimeni nimic, si acum de sarbatori i-a lovit munca. Ciudat. Ce noroc! Iti dai seama ce se intampla daca nu-ti ziceam ca nu mai am abonament?

Trece o zi. Centru, piata romana. Directia? Tineretului. Mijloc de transport? 381.
Ma sui frumos... ma postez in dreptul unei bari si astept.
Dintr-o data, pe brat, simt niste degete. O zgatie mica si umflata, negricioasa si cu o coada nespalata de cal la spate flutura de zor o legitimatie:
- Biletu!
Figura mi se intristeaza brusc si in loc de cuvinte iese o miorlaiala de catel strangulat:
- Nu am...
- Cum?! Buletinul, va rog...
- Nu am. Serios, nu am...
- Ce?! Cum? NU se poate asa ceva?! Vrei supra-taxa de 300.000?!
- Ah, nu, dar stiti... vin de la scoala, ma duc la teatru, activitate culturala, nu am bani, mi s-a terminat abonamentul...
- Da de ce nu-ti iei bilet? Daca nimereai pe mana cui nu trebuia...
- Ma scuzati...
- Hai, sa nu se mai intample!

Imi intorc capul si privesc pe fereastra. Un ras nebun mi se opreste in gat. Parca nu as putea sa ii dau frau, desi stomacul imi da trepidatii. Penibila aia imbracata ca in Kosova inca nu a coborat.

Seara. Iesire in oras. Ma urc relaxat in troleul vietii mele (deja m-am plictisit sa folosesc acest cuvant - troleu - cre' ca tre' sa-i gasesc urjent un sinonim) si ma duc unde era mai liber. Inca putin si ajung. Dintr-o data vad cum se subtieaza randurile celor care stateau in fata si recunosc aceeasi legitimatie nenorocita...
Ma duc aproape de o scara si ma fac ca ... ploua. Ce frumos e afara, nu e asa doamna? Dar dvs, domnule, ce credeti?
- Abonamentul sau biletul la control.
Imi intorc fata robotic catre duduia , ce poseda un permanent roscat oribil, si ii zic pe un ton spasit si cu ochii umeziti:
- Nu am...
- Pai de ce nu ai?
- Parintii mei nu au bani, eu nu am bani.
- Actul la control. (pregatindu-se sa scrie amenda)
- Nu am.
- Cum??! (Nu stiu de ce...dar imi suna atat de cunoscut)
- Serios, nu am. E prima oara cand mi se intampla...
Vocea imi tremura si o lacrima mi se prelinge pe obraz.
- Bine, acum du-te, ca sa nu zici ca-ti fac un cadou de 600.000 de craciun, asa!

Cobor si incep sa rad in hohote. Cat de convingator am fost. Toata lumea e la picioarele mele...
Astept sa treaca 4 trolebuze , ca deh, ma gandesc eu intr-o logica defectoasa, nu mai nimeresc cu astia.
Ma sui. Inca o statie. Pe culoarul pustiu , un bursuc de un gabarit socant, cu o burta scarboasa, se aproprie. Tine , cu stil, legitimatia in mana si arunca priviri arogante in stanga si in dreapta. Ce stiti voi, ma, el e bossu' aici...
Imi lipesc dovleacu' de geamul usii langa care stateam. Tipul care e in fata mea isi duce mana la gura...
- Auleu, nu acum...
- Frate, e al treilea pe ziua de azi.
In ceafa mea simt doua degete . Ma intorc , inexpresiv si spun:
- Da?
- Da, da, da' pe mine nu ma bagi in seama?
- Ah, ba da, dar nu v-am vazut.
- Hai, biletul...
- Nu am.
- Cobori? Unde te duci? Uite care-i treaba, tinere, pe mine mai mult m-a deranjat ca nu m-ai bagat in seama. Acum coboara.
Din spatele lui rasare permanentata din celalalt troleu...si zice:
- Ah, el e clientul meu, lasa-l...
- Pai nu, da buletin are? Sa stim si noi cu cine vorbim. Uite, avem acolo o masin, domnul o sa te verifice. Ma dau un pas inapoi, iar permanentata imi face un vant la stanga.
- Acum , du-te, ca suntem noi buni de Craciun. Da' altadata cand te-am prins, ti-am rupt bulanu'...

Toate intr-o singura zi. Nimeni nu m-a intrebat nimic niciodata pana azi. De maine nu mai circul fara bilet. Deci eu jur. Jur!!!

[gabuba]

Sa fii actor in mintea unui om nu e tocmai usor. Evident, nu e tocmai usor sa joci un spectacol de o asemenea amploare doar dupa o saptamana de repetitii.
Evident, nu e usor sa-l joci cand in saptamana repetitiilor ai fost doar de cateva ori. Nu e usor sa te faci plauzibil cand pe scena, pe care vei juca, nu poti repeta din cauza unor interese care sunt la mijloc.
Si totusi iata-ne la 14.30. Sala este arhi plina. Toata lumea e agitata, se topaie. Mi-e mila de aia care au inceput treaba in sala, unde forfota e in toi.
Aud un urlet si muzica incepe. Astept 10 secunde, deschid usa si ma arunc printre oamenii care, neavand unde sa mai stea, ocupa si scara. Cobor in mare graba si urc la fel de repede. Dupa care cad pe scari. Lumea isi da coate.
Intra toata lumea, Rammstein pe fundal, la maxim. Toti actorii alearga prin sala, printre randuri, deranjand spectatorii. Nu exista emotii. Dana plange intr-un colt, Razvan o strange in brate.

Pe scena, Sfinxul vegheaza. Laura, cu o masca avand doua fetze (una impartita in doua culori: alb si negru), este suita pe 5 practicabile, la o intaltime de cam 2 m. Priveste totul de sus si un punct de lumina este pus pe fata sa mascata.
Pe scena, urmarita de ea, trei oameni fac diferite actiuni. Alearga, merg (in maini, in roata), danseaza. In tot acest timp lumea din sala e asaltata , din cand in cand se aude personajul principal al acestei nebunii fara sens, Serban, care urla retoric "De ce sunt trist?".

"Trebuie sa lucrati cu publicul, trebuie sa lucrati cu publicul".
Evident, e destul de greu, mai ales cand ei iti stau fix in coasta.
Ma uit la un parinte cu geaca neagra si cu o nevasta foarte vesela. Il ating. Se uita la mine si ma intreaba ce dracu vreau de la el. Nevasta'sa rade isteric. De mine.
O iau la fuga, calc oamenii pe picioare, si ajung in capatul celalalt al salii.
Ma aplec asupra unei doamne blonde care imi zambeste indiferenta. O apuc de mana. Duduia de langa ea se aproprie de mine si ma intreaba:
- Asa sunteti voi programati? Sa nu vorbiti?
Evident, nu raspund. Nu pentru ca nu vreau , ci pentru ca am alta tema si oricum nu sunt in stare sa o fac.
Se opreste totul. Un flaut sfasietor - bucata dintr-o piesa nae zamfir - rasuna, dupa ce rammstein intretinusera atmosfera. In sala luminile dispar, singurul punct de lumina este pe scena, pe Alexandra si dementialul ei moment solo.
Sta la pamant ghemuita si se arcuieste incet... de parca ar incerca sa iasa la suprafata. Cu fiecare nota pe care flautul o ia, Alexandra ofera o alta miscare, brusca si care iti taie respiratia.
Momentul II. Slipknot pe fundal. Este momentul in care ar fi bine sa formam o relatie cu spectatorii.
Ma uit la doamna blonda langa care incremenisem inainte de acel solo. Se uita la expresia mea si zambeste. Isi intoarce capul catre ce se petrecea pe scena.
Se mai intoarce o data la mine. Nu mai zambeste.
Ii intind o mana, mi-o apuca si incepem sa ne sincronizam. Sa ne jucam. Mainile noastre sunt impreunate si parca se inalta. Ce fac eu face si ea, ce face ea fac si eu. Bestial.
De langa ea, aceeasi duduie simpatica, intervine din nou:
- Auzi, da' asta ce e? Gimnastica de inviorare?

Slipknot-ul se opreste. Al doilea moment Nae Zamfir, un singur punct de lumina. Tot pe scena, de data asta pe Roxana, care incearca sa se inalte din genunchi. Dorinta ei este mare. Eu insa , din pozitia in care am ramas, nu o pot urmari.

Partea a treia. Pe fundal Enya. Relatia cu publicul este din ce in ce mai calduroasa. Femeia blonda , cu care faceam "gimnastica", imi zambeste. II zambesc si eu.
Aceeasi cucuoana de langa ea ma intreaba:
- Auzi? Da' asa sunteti voi programati sa fiti socati?

Nu am cum sa ma supar pe ea, pentru ca acolo nu mai sunt eu. Acolo nu imi pot reprima nici macar ura , pentru ca ea nu exista in acest caz.

O mana ma atinge pe mijloc si o voce imi sopteste la ureche "Acum trebuie sa iesim..."...
Trebuia sa iesim , mai devreme decat era prevazut - din cauza unei probleme tehnice, din sala pentru a continua cu partea a doua a spectacolului.
Pe hol. Din lumea aceea a groazei din sala, publicul, pe hol, gaseste o lume a basmului. Ne punem pe post de papusi, care nu se misca si care asteapta sa fie atinse pentru a face asta.
Momentul meu cu Ana e primul, pentru ca nu are o tematica deosebita, si nu e un fragment de basm - precum sunt celelalte + sparge gheata. Ingrozitor. Lumea trece pe langa mine , simt o mana pe spate, o geaca pe fata si tot asa. De n-ar incepe mai repede.
Dom' profesor ii roaga pe o parte sa astepte in sala si sa-i lase pe copii , pentru ca ei sunt cei vizati de aceasta parte.
Ma rog, se sfarseste si inceputul momentului meu in toata harababura aia nenorcita de acolo. Copiii ma trag de haine, ma arata cu degetul si ma striga. Eu trebuie sa o alerg pe Ana pentru a-i scoate masca. Ne strecuram foarte greu. Se scurg scenetele. Prietenii mei sunt in sala. Ii vad.
Trebuie sa intram din nou pe scena, pentru a taia "bradul" (adica pe serban), si dupa sa impodobim unul real. Colinde, sezatoare, iele si alte alea.
Intr-o debandada total se sfarsesc toate. Ne asezam jos. De sus cade zapada, peste noi si peste brad. Copilasii il striga pe Mos Craciun.
Ne jucam cu zapada (=scartaitoare), aruncam cu ea dintr-o parte in alta. Suntem probabil pentru prima oara fericiti.
Moshul vine pe scena si invita fiecare copilas (din doar cei 60 prezenti + parintii care ii fotografiau......) sa-i spuna o poezie.
Prietenii mei din sala imi fac tot felul de semne. Ce nebuni sunt.
La un moment dat, ma strecor jos de pe scena si ma duc la ei ca sa ii imbratisez si sa le multumesc pentru ca sunt acolo.
Ma urc la loc pe scena si moshul ne intreaba pe noi, astia mari, daca mai credem in el. Un "daaaa" prelung iese din piepturile noastre. Probabil surprins de raspuns , spune: "O sa fiti mereu fericiti daca il pastrati viu in sufletele voastre."
Luam cadourile si imi iau la revedere de la prietenii mei, care trebuie sa conduca pe cineva undeva, iar eu trebuie sa raman cu colegii mei.
Le dau 'cadoul' pe care se presupune ca ar fi trebuit sa il primesc eu, pentru ce am facut in spectacolul asta, insa sunt fericit asa. Raman cu o mandarina. In rest, am dat tot.

Lumea pleaca, copiii canta, noi ne imbratisam. A fost o tensiune grozava in ultimele zile, totul s-a terminat. Ii dam cadoul nostru profului si , incet-incet, plecam catre sala noastra de cursuri, poate putin dezamagiti de propria prestatie.

In drumul acesta, prin intortocheata cladire, ma opresc la un calorifer. Cald. Eu sunt in tricou si mi-e frig. Ma sui pe el si ma ghemuiesc , strangandu-mi picioarele la piept. Fata imi e acoperita de genunchi si deslusesc pe calorifer, scris cu un marcar negru: "Astazi am fost aici. Si am fost trist." . Ce chestie, dom'le, cum e viata asta! Parca as fi scris-o eu, nu altcineva!
Aud pasii cuiva care se aproprie tot mai mult de mine. O mana calda imi strange capul la piept.
- Tu ai scris-o, nu?
- Nu.
- Oh, Gabi, totul a fost, este si va fi bine... spuse pe un ton descendent, sarutandu-mi fruntea.

Sincer? Iti multumesc.

[gabuba]

(discutie cu laura, dupa ce a citit intrarea anterioara)
eu (10:36:03 PM): pt ca tu esti scorpia mea, iar eu bestia ta
eu (10:36:10 PM): si intre noi tre sa existe o relatie speciala
eu (10:36:12 PM): lol
eu (10:36:20 PM): si de ce uau? si de ce mama mama? si de ce...?
laura (10:36:29 PM): imi place
laura (10:36:32 PM): chiar mi-a placu
laura (10:36:43 PM): si e ciudat ptr ca tu esti cam fals de obiicei

---

eu (10:40:01 PM): ...scorpie...
laura (10:40:20 PM): ...bestie.

Astazi m-am oprit, din drumul meu, in Piata Universitatii, unde canta Narcisa Suciu. Colinde.
Nu era foarte multa lume, era in schimb cam frig. L-am rugat pe Liviu sa stea cu mine. La un moment dat disparuse, cred, pana la toaleta. Am ramas doar eu, stand in pozitie turceasca si ascultand "florile dalbe".
Pe langa mine trec, haotic, in stanga si in dreapta, o mie de destine diferite. O mie chipuri distincte si totusi la fel. Unite de ceva. De cautarea elementului acela care sa ii faca fericiti de sarbatori.
Mi-am intors capul in spate. Parca ma strigase cineva. Pe un trenulet improvizat din lemne scria cu beculete colorate:
"Eu cred in Mos Craciun."
Undeva, deasupra mea, o stea palpaia.

...colinde, colinde, colinde...

[gabuba]

Juram sa fiu afara ca sa iti pot sari in ajutor, daca mingea unui copil - prea prost ca sa stie ce traiam eu - ti-ar fi zdruncinat fereastra. Fereastra care separa cele doua universuri diferite in care ne duceam veacul. Nu stiu daca pe atunci stiai despre mine, insa , ca sa fiu sincer, iti spun ca d'abia asteptam momentul cand vreun tanc sa te scoata de pe sina , sa scoti capul pe fereastra. Sa ma vezi si sa te vad. Ah, ce frumos ar fi fost! Insa cele doua drumuri ale noastre refuzau sa se intersecteze, nici macar in statia lui 268.
Juram sa te tin de mana atunci cand strabateai vremuri spinoase. Ca sa fiu sincer, abia asteptam sa ne ranim impreuna, pentru ca eu credeam ca durerea noastra comuna va forma un vid ce ne va uni inimile noastre - pe atunci - pure, iar ele, intr-o individualitate proprie, isi vor completa una alteia bataile, formand un algoritm unic.
Juram sa nu tac atunci cand vei avea nevoie de vocea mea. Dar iata-ma, acum , tacand in fata unei foi si lasandu-ma prada creionului care a luat-o razna. Ma imita.
Juram.
De m-ai putea intreba:
- Mi-ai jura din nou?
...Ti-as jura orice. Dar tu vii aproape de mine. Ma asculti, zambesti si treci. Treci! Treci! Treci!
De mi-ai putea cere:
- Jura-mi ceva si voi sta cu tine!
- Bine. Iti jur ca va fi ultima oara.
- Ce mai e de facut?
- Nu se mai poate. Eu ti-am jurat...

O mana condusa de golul stomacului nehranit ii inchise ochii. Au trecut atatea...

~*~

Iar a plecat. "De data asta ma duc dupa ea!" - imi spun mie insumi marind pasul, de parca as stii exact incotro ma indrept.

[gabuba]

"Vazandu-ma dimineata nearanjata, brusc, nu iti mai plac. Imi iubesti mastile si imi dai senzatia ca ai face orice pentru mine. Esti un ipocrit. Sunt o falsa. Nu te-ai prins pana acum? Stiu ca nu. Esti un fraier. Mi-ar placea sa te intorci si sa ma iubesti exact asa cum sunt eu, in afara balului. Dar nu o s-o faci, deci nu te vei intoarce."

Ai dreptate, ca'ntotdeauna. Esti o fraiera.

----

Astazi am fost la teatru. Am avut un loc atat de prost, incat ca sa zaresc pe scene a trebuit sa stau in genunchi. Nu ma plang. Am vazut "livida cu visini" de cehov. Nu asta e important. Mi-a placut. Finalul a fost frumos. Multe simboluri.
Si senzatia pe care mi-a dat sala in picioare aplaudand e de neinlocuit. Mi-a oferit acea liniste interioara, de care am uneori nevoie, care ma face sa nu mai sar calul pentru a ma hrani cu bucuria celorlalti. M-a facut sa tac si sa fiu multumit.

[gabuba]

Sunt socat de neputinta mea de a exprima cu fidelitate aluajul dintre mintea si sufletul meu. Pacat.

Nu mai suport in jurul meu copiii. Ma deprima ingrozitor. Sunt atat de exasperanti ,incat i-as putea da cu capul de pereti fara sa regret.
Piesa trebuie sa inceapa, caci pauza a durat si asa prea mult. Madlenele din poala mea au fost cumparate impreuna cu el. Ii intind punga iar el refuza, desi mai devreme imi marturisea ca e lihnit de foame. Insist. El tot refuza. Imi vine sa imi ascund fata in palme, oare ce am mai zis/facut de data asta? Cu ce l-am mai deranjat de la perfecta sa lume?
Piesa incepe, ii pun punga de Madlene in poala. E atat de copil, incat stiu ca va manca daca ma prefac (,) ca o uit acolo. Nu a mai ramas nimic.

Sa imi fie scarba de ei? Sa ii tolerez? Aleg varianta a doua, intrebandu-ma, totodata, de ce sunt atat de intransigent fata de persoanele ce sufera de etape prin care am trecut si eu. Se spune ca nu poti uri la o persoanz, decat ceea ce urasti cu adevarat la tine.
Nu ma deranjeaza copilul dintr-un om, ma deranjeaza copilarismele sale.

Semaforul indica culoarea rosie de o ora. Toti trec printre masini, unii ajung terci. Eu astept. Semaforul ofteaza. S-a facut verde.
---
Sunt ingropat, de-o saptamana, in fel de fel de hartiute care nu imi spun nimic. Patul ramane nefacut cu zilele, iar ambalajele de croissante se simt ca la ele acasa pe birou. Pe jos stau cartile si caietele mele intinse, cazute de pe undeva de prin birou, iar pe fotoliu troneaza un mic munte de haine. Mi-e lene si sila de mine. Degajarea cu care plec in cine stie ce directie fara rost, lasand asa ceva in urma mea, ma intriga. Ma intrig, ma scarbesc. Lenevesc.
Ma opresc si ma duc si eu, la randul meu, in chestia aia mare si , se presupune, pufoasa, numita pat.
Vreau sa adorm si sa visez ca totul e ordine. Dimineata vreau ca visele sa devina realitate.
----
- Imi place sa ma joc.
- Stiu. Si mie.
- Esti sigur?
- Daca sunt sigur? Heh.
- Mie chiar imi place sa ma joc, oricand, oriunde.
- Draga mea, de asta te si plac.
- Merci.

O mana toropita de somn pune telefonul in furca. Un chip coplesit de dragoste se alinta-n intr-o perna moale. O inima se stinge, refuzand resuscitarea. Un stomac simte pentru prima oara fluturii iubirii. O pereche de genunchi se intrec in a se strange mai repede, consecinta a singuratatii.
O noapte, ca oricare alta, ofteaza. Soarele speriat, dar obisnuit, dispare.
Pe strada un felinar palpaie. Alt tantar.

[gabuba]

Am un gust amar dupa toate sperantele pe care singur mi le-am pus in carca zilele astea. Vroiam si eu un biet Craciun fericit, vroiam si eu un cadou maine dimineata cand ma trezesc, vroiam si eu sa vad niste beculete sclipind in casa mea. Vroiam si eu putina liniste , macar acum, la capatul altor 300 nushcate zile.
E drept ca nu ma pot plange ca anul asta ar fi cine stie ce exceptie, ba chiar din contra, ritualul de sfarsit de an din familia mea s-a respectat ca la carte. Parca ar fi o traditie de familie. Urmeaza sa aflu ca maine nu mai mergem la bunici, in rest le-am auzit cam pe toate.

Dimineata am plecat voios din pat la fereastra, ca sa vad minunea ! (zapada, zapada) Si cand colo zaresc printre niste masini si pe niste crengute burzuluite de vant doua urme de zapada deja fleoscaita. Pe jos mocirla vietii statea la plaja.
Plec de acasa, cu gand sa merg la Odeon sa-mi iau bilet la "Portretul lui Dorian Gr.", piesa pe care imi doresc de mult timp sa o vad. Ma afisez in fata casei de bilete inchisa. Dupa programul afisat pauza de masa s-a terminat de 18 minute, bat cu pumnii in geam. Aruncand o privire pe poster-ul piesei, citesc in stanga pe doua foi A 4 doua anunturi:
- Nu mai avem bilete pentru spectacolul de pe 26.12
- Casa de bilete este inchisa in zilele de 24, 25, 26.
Mai mult decat sublim.
Cobor intr-o graba ascendenta , ocolesc boxele care invioreaza floraresele din colt cu colinde penibile, si ajung la libraria mea preferata. Ma pierd printre rafturi. Aproape ca mi-as petrece viata acolo, insa un ochi aruncat in buzunar si un calcul sumar imi pun la punct entuziasmul. Strang in mana trei carti la care visez de atata timp. Nu se gasesc la anticariat sau biblioteca. Cunoscutii mei nu le au. Mi le doresc atat de mult ca le-as inghiti.
Insa sunt asa de scumpe ca moshu' mi le-ar aduce , mai mult ca sigur, pana voi implini 30 de ani.
Ma decid asupra uneia, ce-mi ofera o perspectiva interesanta. M-am hotarat sa devin prost, imi spune Martin Page pe coperta cartii sale. O , bravo tie, inteleapta alegere, macar nu te mai chinui - chicotesc eu in mintea mea.
Ajungand in statie la universitate imi amintesc ca ma aflu in raiul anticariatelor, dar imi reglez vocea si urc trolebuz; oricum nu mai am bani.
Am rupt din putinul agonisit de mine pentru o cauza importanta , ca sa imi pun niste hainute sub brad. Am cautat de mi-au iesit ochii de golovan. Nicaieri, frate, nicaieri. Mini-prix-urile sunt intr-o decadere totala, SIR-ul este raiul manelistilor si , deci, al prostului gust, SH-uri n-am ajuns inca sa frecventez cu prea mare ardoare, mai ales de ... sarbatori...
Sunt in ultimul magazin pe care am de gand sa-l explorez in ziua asta si pun mana pe o helanca. "E draguta", imi spun resemnat. Aproape ca ma duc sa o probez cand un alt gand , provenit dintr-un plan secund, intervine: "ai ajuns sa te resemnezi la asemenea capitole?".

In troleu ii marturisesc A. ca sunt dezamagit. Este ajunul craciunului, iar eu nu pot sa cred asta. Ma asteptam si imi doream sa fie ceva frumos , luminos si plin de iubire. Familie, prieteni, si toate cele. Desi prietenii mi-au fost alaturi , mai ales in ultimele zile, acum parca s-au evaporat toti in sanul familiilor lor unde probabil arunca ultima betea in chestia aia verde numita brad.
Familia m-a asteptat in nota sa caracteristica de sarbatori, motiv pentru care tin sa le multumesc. Imi place perseverenta lor in a ma face nefericit.
Cand o sa-mi scriu auto-biografia, o sa am grija sa nu dau o alta conotatie gesturilor si atitudinilor lor, le voi relata cu fidelitate.

A. recunoaste ca a ajuns sa urasca, datorita resemnarii sale cu situatia, sezonul asta si ca o irita la ficati ideea de fericire parsiva doar pentru ca e craciunul. Si are dreptate. Nici eu nu pot fi, cel putin in momentul asta, fericit doar pentru ca cineva imi atrage atentia ca timpul a poposit intr-o anumita perioada a anului.

O sa imi sterg toate mesajele (da,si alea foarte-foarte dragi) din telefonul mobil, o sa incep un an nou, cu o cartela curata ca lacrima. Si cu un cont cat mai aproape de 0.

Ma uit pe fereastra, in unele case Mos Craciun s-a incumentat deja sa ajunga cu tolba sa enervanta de cadouri. Copiii se joaca la luminite. Da' bradutul meu unde e?

Si, moshule, o dorinta de mi-ai cere tu mie? Pai... (cu ochii atintiti pe tavan si cu mana scarpinandu-mi curios barbia)...

Tot ce mi-as dori zilele astea ar fi ca tristetea sa nu-mi confunde sufletul cu o insula paradiziaca , sa nu-si scalde picioarele in sangele arterelor mele si sa nu se bronzeze, neinvitata, la soarele inimii mele.

[gabuba]

G., ce ti-am furat atunci a ramas mereu al meu. Si acum il mai simt.
Minti, Roxana, minti. Ba nu , asa a fost si va ramane. Nici nu ai idee.Atunci de ce esti cu el? Iti spun dupa. Faci ceva pentru mine? Monolog interior scris. Acum.
Bine. Te-as strange in brate, te-as saruta si te-as strange la piept. oare ce crezi? nu imi pasa. sunt nebun? te-as minti ca te iubesc si dupa ti-as mangaia parul. Bradul isi tot schimba culoarea. Cu nesimtire. Ma iubesti? Oare? de ce m-ai intrerupt? eu fac un monolog interior scris. haha. oare tie-ti place teatru la fel de mult ca mie? oare crezi in tine? oare vei fi o actrita candva? oare ce viitor vei avea? oare ce viitor vom avea? am primit 6 sms-uri in ultima ora. Sunt in nesimtit, ca intotdeauna, raspund selectiv. Iubesc oamenii. Am multe de oferit.
Mai traiesti? Da. Tu te oferi oricui iti iese in cale? Cui merita. Merit? Cu certitudine. Ma interesezi oricum tu, nu complimentele tale. De ce te scriu cu bold ? Intreaba-te pe tine. Esti importanta. E doar tarziu. Crezi? Da. De ce m-ai strange in brate? Tanjesc dupa tine. Stiu ca esti idealizata in mintea mea, iar cand te am langa mine, dispari, insa am nevoie sa fiu completat. Nu sunt total. Mi-as juca cu drag rolul. Ai juca? Eu nu vreau sa te joci. Nu suntem la teatru. Vreau sa fii. G., life is just a game. E un ambalaj care ne face sa credem ca e altceva. Instinctele conduc jocul iar ratiunea impune reguli. Una din reguli ar fi sa nu ma ranesti, Roxana. Sa nu te ranesc? Eu nu pot sa traiesc fara durere. Ce sens as avea eu fara sa imi ofer momente de patetism seara de seara?
Urmeaza sa imi spui ca de fapt esti produsul imaginatiei mele si nu colega mea , ca il rest le-ai spus pe toate. Nu te cred, nu vreau sa te cred, daca te-as crede te-as iubi mai mult decat o fac in mod constant. E si 4 minute, ma iubesti? Nu.La mine e si 10. Tu?Da. Pacat, acum e si 11. Te-am mintit. M-ai putea iubi vreodata? . E si 12. Deci da. Tu? Still si 12... Eu? Da. Vreau sa iti zic ceva adevarat, insa banuiesc ca e deja si 13. Cand e si 14 sa ma anunti. Si 14. Te-as iubi mult, doar ca imi e teama de tine. Esti imprevizibila, mi-ai putea fura tot. Ai suferi, dar te-ai juca. Ai trece peste. Eu nu. Ma intelegi oare? Si 16. Da, te'nteleg. Ma bucur. Vreau sa dorm la tine, sa te simt , sa te miros. Sa te iubesc. Da' de ce il iubesti pe el? Ce are el si nu am eu? E si 18. Nu-l iubesc, chiar daca e in mine si zace inconstient. Acum sunt a ta. Vreau sa fii doar a mea, nu doar un minut... Din pacate minutul s-a scurs, acum sunt a lui. Beculetele astea imi amintesc de tot ce am trait alaturi de el. Traieste alaturi de mine! ...Acum te iubesc! Sunt a ta, din nou. Doar un minut. Poti sa fii si mai mult de atat? Da. Ma minti? Nu. Sigur? Sigur. Te iubesc de nu mai pot si mi-as da viata sa fiu acolo sa te pot strange in brate. Repeta dupa mine. Te iubesc si as da oricat sa fiu langa tine.

---

Din pacate s-a facut tarziu si revin, incet-incet, la Roxana. Maine voi fi din nou eu.Ce vrei tu de fapt? Un san? Un picior? Buze? Iti dau. Te vreau pe tine. Te-ai jucat cu mine, nu m-ai iubit niciodata de fapt. De ce? Te-am iubit acum si aici. Totul s-a produs aici din vapaia care a existat intotdeauna pentru tine. Te-am strigat mereu din ochi, ca sa ma rupi de langa el, doar ca ai fost prea orb sa observi. Si eu te-am strigat! Pacat, acum s-a stins vapaia. Am fost sincera, ziua mi-as reprima trairile reale. Te-am iubit.
Exist pentru tine? Da.

M-as ascunde in spatele unei masti si ti-as zice pe furis, atunci cand pentru cateva secunde as scoate-o, "eu sunt, eu sunt". Te-ai uita la mine cu ochii tai mari, m-ai apuca de mijloc si mi-ai saruta buza de jos. M-ai musca si te-ai incolaci in jurul meu. Ti-as saruta fruntea si ti-as mangaia parul. Ai adormi si ti-as sopti la ureche: "Roxana, totul este, a fost si va fi bine...".
Soarele rasare. Noapte buna, ghemotoc.

[gabuba]

Inca din copilaria mea, lucrurile si actiunile se clasificau in: trebuie si vreau.
La cele cu vreau nu ma intrecea nimeni. Ii antrenam pe toti din cercul meu la tot felul de tampenii. Ma plictiseam foarte repede de aceiasi copilasi si d'aia navigam catre altii. Cu unii ma jucam, cu altii discutam, cu unii ma uitam la desene animate dimineata, cu altii mergeam cu sorcova si muream de ras.
Nu am suportat niciodata sa nu mai fie cineva cu idei in afara de mine, pentru ca neavand cu cine sa interactionez ma plafonizam. In toate grupuletele prin care m-am perindat de-a lungul anilor acestia frumosi, exista inca cineva cu care conduceam 'treburile'. Nu eram sefi, eram doar mai implicati, mai infipti, mai hotarati. Cel putin la suprafata.
Am urat de cand ma stiu grupurile cu foarte multi oameni agitati, care nu au stare, care se lovesc. I-am ocolit pe cat am putut, am preferat ca in locurile in care stau sa am un oarecare control al miscarilor, cel putin din umbra. Am fost putin rece. Sunt inca, in ciuda expansivitatii si sensibilitatii mele, pe care inca incerc sa o maschez (toti incercam), ca sa nu se transforme din avantaj in vulnerabilitate.
Imi plac si mi-au placut povestile. Le-as spune si le-as asculta o viata intreaga. Vorbesc serios.

La capitolul trebuie am stat intotdeauna prost. Pentru mine nu a trebuit niciodata nimic. Decat sa ma duc la scoala. In rest? Nimic.
Tot ce am facut in rest am facut pentru am vrut.
La un moment dat mi-a iesit media 5 la religie pentru ca nu intelegeam sintagma "trebuie sa credem cu totii", al doilea semestru mi-a spus ca imi incheie 10, doar ca sa nu mai vin la ora.
Nici cu matematica nu m-am impacat prea bine. Tarziu, la scoala, am priceput (desi am acceptat) de ce dupa 1 vine 2 si nu 11, de ce dupa 22 vine 23 si nu 222...
A urmat perioada in care 'a trebuit' sa respect. De ce sa fac ceva ce nu vreau? De ce sa respect un idiot, cu mari pretentii, doar pt ca are nush'cati ani in plus ? Eu nu credeam in varsta, respectam rar, insa cand o faceam eram fidel. Pe mine trebuia sa ma convingi ca vreau, nu era suficient un simplu trebuie.
Din nefericire pentru cei care m-au crescut am fost genul de copil care mai avea oricand un 'de ce' ascuns bine in minte si scos la iveala in cele mai nepotrivite momente. De ce exista lumea , tataie? "Asa." ; De ce asa? "Asa!!!" ; Ce inseamna asa? ...

Un vajait imi zguduie fereastra. Am cascat. Mi-as dori ca vantul sa ne care...

---

Chiar daca dorinta mea de craciun a fost una sumbra,
Chiar daca ziua din ajun m-a procopsit cu o depresie de toata frumusetea, iata ca o chestie mica, verzulie, cheala si incarcata absolut hilar cu niste , zic ei, podoabe, m-a facut sa zambesc, asa, in amarul meu.

N-as vrea, teoretic, sa continui sa scriu pentru ca am inca necicatrizate ranile, inca sunt internat in sarcasmul meu, generat si alimentat de fel de fel de nimicuri.
Nu ma cunosc altfel decat sarcastic. Alaturi de el (sarcasm) am trait de cand ma stiu. L-am crescut, l-am dresat, l-am cultivat. E al meu, ieftin sau nu, nu ma fortez sa il am, m-as forta sa il neglijez. Il cizelez adesea pentru a nu-i face pe cei din jur sa sufere. Asta e el. Un soi de etalare a hibelor.

[gabuba]

Daca ar fi sa fim sinceri pentru prima oara in simpla noastra viata, ti-as spune ca eu ti-am preparat cafeaua de pe bufet si ca eu ti-am cumparat pachetul cu tigari, nu Mos Craciun precum te mint de atat timp, incat probabil ca ai ajuns sa crezi cu adevarat in asta.
Daca ar fi sa fim sinceri pentru prima oara in simpla noastra viata, ti-as spune ca nu dorm noptile pentru a ma gandi la tine. Cu mine nimic nu e simplu.
Daca ar fi sa fim sinceri pentru prima oara in simpla noastra viata, ne-am da frau instinctelor animalice de netemperat si dupa ne-am uita reciproc. Am pleca pe cai atat de indepartate incat trecutul ar fi o notiune nedeslusita pentru noi. Ne-am pierde printre zeci de idei si tot ce ar ramane ar fi confuza urma intiparita pe trupurile noastre, pe atunci, fragede...
Daca ar fi sa fie asa, am fi fericiti, insa stam si ne uitam unul la altul, sorbind din cafea , si fumand a treia tigara. Ce asteptam ca sa o facem pasul despartirii? Imi prinzi mana si oftezi.
- Te-ai plictisit de mine?
- Te cunosc ca in palma si tot te-as mai savura inca o noapte...
- Si totusi...
- ...Soarele acoperit de nori zice ca am dreptate...
- ...de fapt cerul s-a plictisit sa vada ploaia cazand...

(peste doua ore)
Lasandu-ti cheile pe coltar , punandu-ti rucsacul modest pe umar, aruncand o ultima privire in camera noastra pentru a vedea daca a mai ramas ceva ce mi-ar mai putea aduce aminte de viata ta, apasand clanta usii de la intrare... Faci doi pasi catre mine, ma saruti cald si rostesti soptit:
- Pacat.

[gabuba]

...Fug cat pot de repede prin camera de zi, ca sa ajung la geam, vreau sa-ti savurez ultima plecare, dintre atatea pe care le-am spionat cu coada ochiului, in timp ce-mi sorbeam linistit cafeaua la masuta noastra. Inlatur perdeaua, deschid fereastra si imi impreunez mainile intr-un X , asa cum formeaza pruncii din dorinta de auto-aparare. Tu iesi din scara purtand pe umar rucsacul pe care ti l-am daruit de mult, ai mersul putin plecat in lateral din cauza greutatii. Iti cunosc fiecare pas si simt ca te smulgi din mine cu fiecare secunda pe care o infrunti in mersul tau. Parul e nelinistit in bataia vantului lin si se incolaceste in jurul tau. Mana ta draga il inlatura din ochii pe care i-am visat inainte sa ne despartim.
Faci un pas si te opresti. Iti pui rucsacul pe ciment, in mijlocul strazii. Rasufli greoi. Nu esti departe, as vrea sa strig dupa tine ca eu , cu sufletul si fiecare molecula a trupului meu, te iubesc. Tu ramai nemiscata, eu raman mut.
Copacii iti completeaza perfect umbra. Undeva, deasupra ta, doua maini formeaza neincetat inimioare.

---

Nu stiu exact daca sa redau aici ceea ce am scris eu in caietul monlogurilor mele zilele acestea, cat am fost plecat. Motivul pentru care nu as face-o e ca ceea ce e scris nu e conceput acum si aici, nu e ce sunt eu acum, e ceva ce am fost...chiar daca doar acum doua zile. A fost, nu mai sunt acelasi. M-am schimbat. Nu pot sa resimt la aceeasi intensitate cuvintele de atunci.
Dar, totusi, voi incerca sa parcurg cu acuratete randurile scrise ...

31 decembrie ; 06 fara putin AM

Bucuresti. Tren. Prima scriere. O mie de ganduri mi s-au perindat printre circumvolutii in ultimele zile, insa au fost la fel de trecatoare ca si nenea ala cu revistele FHM ("foarte ieftine,baetii, foarte ieftine") de a trecut prin fata compartimentului meu.
La ora 6 AM pleaca trenu'. Stau in acest accelerat, pe locul meu de la fereastra de aproximativ 10 minute. Sunt aproape singur, caci un domn din laterala mea imi vegheaza rapiditatea mainii cu care scriu randurile astea.
Acum se scarpina-n nas, ha, ha, ha.
In gara, am dat 18.000 pe o sticla la jumatate de apa PLATA si am luat, fara sa-mi dau seama, una la 1.5 L de apa minerala , care oricum nu-mi place. Dar nu ma simt cu musca pe caciula, si asa cer mult prea multi bani pe lucruri care nu merita. Ha, aproape ca le-am dat o lectie.
Opa! O zdruncinatura, a pornit trenu'! Thuuu, thuuuu, thuuuu, Constanta, viiiiiiin....

Asa, cum spuneam, mie nu-mi place apa minerala. Alt detaliu care ma separa de populatia consumatoare majoritara.
Inainte sa ma urc in tren, la fiecare pas pe care il faceam pe peron mai batotaream cimentul cu un puseu de trairi mucegaite, gata sa fie eliminate din ecosistemul meu interior.
Ce-mi place e ca pot scrie la nesfarsit, n-am limite, doar eu si hartia asta impecabila. Ce urat scriu, bleah.
Ajung la 8.49 , ma vad cu Cata si stau la el pana la 11.11 cand vin ceilalti cu Personalul. Nu imi place personalul si nici maica'mii, care 'm-a obligat' sa imi iau bilet la alt tren. Face mult prea mult, e mult prea jegos si mult prea deziluzionant (nici nu porneste bine cu 5/h ca un taran bronzat, cu coasa in mana, face un semn discret din mijlocul campului, iar el, bietul si romanticul personal, opreste indubitabil).
Inca nu s-a luminat de ziua, dragul meu tentativa de jurnal. Felinarile sclipesc din bezna perfecta, perturbata pe alocuri doar de catre lumina vreunui apartament de munctiori nefericiti de soarta (cum sa muncesti si in ultima zi a anului?) .
Stalpii de telegraf imi simbolizeaza multe. Rapiditatea gandurilor mele, consecventa cu care anii insista sa treaca prin noi (lasand santuri sau mormane atat de vizibile) , etape ale trecerii de la noapte la zi.
2004 se incheie astazi. E ultima zi pe care o traiesc , calendaristic, in concubinaj cu el. A fost un an frumos. Stii si tu, jurnalule, ca pentru mine frumos nu inseamna neaparat floricele pe campii, copilasi veseli si parintii care se saruta la fel de pasional ca la prima inalnire.
Pentru mine e important sa traiesc. Am trait de toate, am cunoscut atatea ca daca as lua-o de la capat, pierzand tot ce am acumulat, dar stiind ca am avut, nu cred ca as mai face fata.
De fapt, probabil ca as face, pentru ca una din calitatile dobandite anul asta e..puterea de a infrunta.
Am trait perioade de statornicie, nopti de distractie, de tristete, chiuluri, etape isterice de ras, am cunosc atatia oameni noi ca nu stiu ce as fi acum fara ei. Am cunoscut o alta latura a iubirii, pe care pana acum nu o cunosteam. Am cunoscut si o alta latura a depresiei, latura ei frumoasa. Am aflat care e ambalajul teatrului si m-am luptat cu zbuciumul meu interior de artist. Am scris acest jurnal care ma prezinta in atatea ipostaze ale evolutiei mele de la copil la adolescent. Am invatat atatea si am reusit in multe alte directii. Am inteles ca timpul nu e decat un remediu la imaturitatile noastre.

Noaptea de revelion a trecut. Pe monitorul din bucatarie apare o poza cu noi, de la mare.
Andreea intinde mana catre Cata.
- Ai, Despot, Chiuaua!!!


Predam legatura in studio, vom reveni cand vom avea mai mult chef de scris.

[gabuba]

01 ianuarie 2005-inca la mare.

El, jurnalu' asta pe care tot scriu eu, e, de altfel, printre putinii carora nu le pot spune pe un ton ce se vrea dezamagit:
- Idiotule, tu nu ma poti intelege!
El doar asculta. Asista la spectacolul meu ieftin, unde sunt parca obligat sa joc un rol gresit, sa tip la cele mai nepotrivite momente, sa plang (de mila, probabil) luminat de cele mai pastelate culori, sa rad in cele mai sumbre decoruri.
...Cateodata, cand nu ninge, nu e soare, nu ploua, mi-as dori ca tot ce am eu mai infiorator sa imprastie norii astia de un alb ridicol. Dar eu sunt blestemat sa fiu legat de trupul meu trecator, de oamenii de teama carora nu pot scrie acum tot ce simt, de patul ala care scartie.

Imi imaginez ca trecerea de pietoni este rasa. Oamenii continua sa treaca ghidati fiind de instinctele mecanic insusite. Eu le admir sincronizarea pasilor si perfecta mediocritate a orizontului personal.

Un pian imi canta singuratatea.
O vioara imi racneste tulburarea.
Un trombon imi zguduie penibilul.
...in care ma afund la fiecare cuvant.

Fin.

----

Esti si tu un om ca oricare altul si ai ingrijorarile tale, la care nu poate atenta nimeni.
Se intampla cateodata sa fii socat de prostia aproapelui tau. Sa fii intr-atat de luat pe nepusa masa incat sa ai impresia ca e o iluzie ceea ce traiesti si singura sintagma pe care o poti emite este:
- Esti prost.
Va urma un hohot de ras din partea destinatarul, tu vei ridica o spranceana si vei continua pe acelasi ton , de data asta cu sens de convingere:
- Nu , serios, tu chiar esti prost.
Va rade din nou, mai isteric , dupa care se va uita intens la tine mirandu-se. Tu iti vei pune capul in palme si vei lasa o lacrima sa ti se scurga printre degete. Din pacate, si tu o limita.

----

De fapt, dragii mei, stati linistiti. Eu sunt cel mai mizerabil om dintre toti si nici macar n-ar trebui sa am dreptul la replica. Sunt un idiot manipulant si un narcisist al propriei depresii pe care o exploatez cu o placere masochista.
De fapt, dragii mei, stati linistiti. Nu va voi da in cap niciodata, ma scald si eu, alaturi de voi, in aceeasi prostie incantatoare, din moment ce nu reusesc sa trec peste rebuturi fara a le da un sut.
Trebuie sa invat sa topai ca injectat la fiecare pas.

[gabuba]

Stau pe scaunul ala din piele si ma privesc in oglinda. Dumnezeule, e prea tarziu. Ochii imi ies in orbita, buzele capata o arcuire inversa zambetului , iar dintr-un colt al oglinzii, de undeva din spatele meu o vad pe acea creatura roscata, creata si grasa, care are pretentia sa fie numita frizerita.
Imi amintesc perfect ca atunci cand m-am asenzat pe scaun i-am zis :
- Putin din varfuri, filat, si , daca aveti vreo idee, cum sa-i dau vreo forma...nu stiu exact cum, dar astept sugestii.
Imi amintesc, de asemenea, foarte limpede si raspunsul ei care mi-a dat o stare de crispare , insa nu suficienta cat sa ma ridic de pe scaun si sa plec:
- Ah, pai il tundem , si vezi tu dupa cum iti sta mai bine!

Dar, iata-ma acum, nevenindu-mi sa cred ca ceea ce zaresc in oglinda e chiar persoana mea. Zambareata de langa mine zice :
- Gata, hai, e bine, nu?
- ...mmmmmm...
- Da, hai, poti sa te ridici....
Plecand capul si inchizand ochii:
- ....ihm....
In timp ce scutura plasticul cu care ma acoperise inainte sa ma tunda zice:
- Ia uite cat par am scos de la tine ! hehe! sa facem o peruca din el, nu altceva!

In momentul ala am scos un ultim murmurat si am simtit ca o pot omori acolo si atunci. Insa i-am aruncat in sila pe masa banii si am plecat ingandurat.
Pe drum mi-am facut cel de-al doilea juramant din viata mea: data viitoare cand ma voi mai tunde (in caz ca va mai exista o data viitoare) ma voi duce numai in acele locuri unde cocoanele salariate au cel putin 8 clase si nitica experienta in bransa, exceptand periuta si bros.

Ajung acasa. Ma privesc in oglinda. Refuz in continuare sa cred ca acea chestie cu individualitate proprie imi apartine. Ma duc sa ma relaxez putin in camera mea, lasand in urma aprecierile lui tata care tine sa specifice ca noua frizura imi da mai multa viata.
Incep sa ma enervez. Trec 5 minute.
Ma duc in baie. Iau o foarfeca si repet de doua ori cu voce tare:
- Daca tot e pe distruselea de par, atunci macar sa stiu o treaba...

[gabuba]

O gashca de animale - a caror rasa nu o pot deslusi - urla in cel mai grotesc mod o poezie... stiu, se aproprie apogeul, profa va sari ca arsa de pe scaun si ii va acoperi pe toti cu vocea sa:

- OOOO!!!! Teeeeerrrre, Teeeeerreeeee, dooonne-moooi ....
Gesticuleaza frenetic si un mic ghem de saliva i se scurge pe barbie...
In tot acest timp ceilalti continua:
- je veux danser comme je ne l'ai jamais fait...

Fiecare in legea sa. Eu fac un soi de playback, oricat as incerca ceva-ceva ma opreste sa subscriu majoritatii de gashte handicapate care ingana poezia cu atata pasiune.
Nu mai rezist presiunii si izbucnesc intr-un hohot de ras.
Incep toti ceilalti sa rada. Suntem niste tampiti.
Radem unii de rasul altora. Si profesoara rade.

- Ei, hai, mai copii, gata-gata! ... incerca profesoara, stergandu-si saliva si imbujorand din ce in ce mai mult.
Trupa de bovine, care zguduie scoala cu sunetele gatlejelor personale, nu avea sa se opreasca nici pana va ajunge in laboratorul de Chimie.
Ce frumoasa e viata asta cand vrea ea.
Sau cand vrem noi? Nu stiu, habar n-am, si zau ca n-am chef sa-mi bat capul. Ideea e ca , exprimandu-ne aurolacesc, ie de bine.

Ma asez in banca si pe caiet imi aterizeaza un bilet:
- Vrei sa ne plimbam diseara in parc? ...De data asta doar noi doi?

----

Urasc sefii, de orice natura ar fi ei.

[gabuba]

Sa scriu. Ce sa scriu? N-am nici cea mai mica idee. Probabil este prima oara cand ma apuc de scris si nu stiu despre ce. Poate ca asta e si furmos, nu plec de la o preconceptie, desi nu-mi amintesc sa o fi facut vreodata.
Scoala noua. Noi colegi. Un nou colectiv, alti profesori... Mi-era teama de o idee prematura a lor despre mine, insa m-am inselat. De fapt, nu era temerea mea, ci a mamei mele. Nu simteam vreun fel de complex de inferioritate, pentru ca nu ma inspaimanta (toti) oamenii.
Am trait intr-o saptamana lucruri care pana acum imi erau straine. Sentimentele , sa le numim, dorite, erau acum dusmani in fuga mea catre acomodare.
Nu imi doream sa fiu iubit, dorit, acceptat. Imi doream doar sa fiu lasat in pace, sa fiu linistit. Acum sunt.
Din pacate, sau fericire, suntem diferiti si oricat as incerca nu vom putea fi niciodata un tot unitar. Mereu vom fi 'ai destepti, 'ai prosti, 'ai fitosi, 'ai smecheri si 'ai fraieri. Mereu ne vom imparti in ochii profesorilor in buni si mai putin buni, iar in ochii colegilor in mai mult sau mai putin lingusitori.
Acum ma gandeam ca poate nu stiu sa fiu suficient de lingusitor. Asa e, nu stiu. Habar n-am, nu am fost asa niciodata. Profesorii pe mine ori m-au iubit, ori m-au urat. Din pacate...sau poate din fericire.
Nu stiu daca ati observat, dar vorbesc in extreme. Nici virgulele nu le mai pun la locul lor - in caz ca le-am pus vreodata. Oscilez de la o stare la alta, desi teoretic am o stare de stabilitate , oarecum enervanta.
Nu cred ca e bine sa scriu aici despre realitatea mea. Poate ca realitatea mea exterioara e doar o anexa la ceea ce cunosc unii. Poate ca figura mea e doar un ecran al filmului pe care il traiesc de 16 ani.
Cand eram mai tanar cu niste ani considerabili , imi imaginam ca tot ceea ce fac eu este de fapt parte a unui film, vazut de multi oameni la un moment dat. Credeam ca se va face un montaj si ca tot ceea ce eu consideram rusinos va fi cunoscut de toti! Pe la vreo 12 ani, cand apele imaginatiei mele erau inca strasnic de agitate, am vazut Truman Show. Nu puteam sa cred, era ideea mea. Ma intrebam de unde stiu si ei asta.
Atunci mi-am dat seama ca singurul fapt unic pe care-l poti afisa pe monitorul tau personal e drama filmului pe care il regizezi, chiar si citind acestea.
Drama mea e unica, nici un alt film nu o poate inlocui.
Poate fi cel mult descoperita, inteleasa, iubita sau contrele acestor notiuni. Nimic mai mult.

~*~

Ne-a cerut sa-i desenam UNIVERSUL. Am ramas ultimul la prezentarea lucrarii, pentru ca nu prea aveam ce sa le ofer. Nu desenasem planete, nu ilustrasem stelute. Pentru mine UNIVERSUL era reprezentat de o dreapta infinita, situata la mijlocul paginii, completate deasupra si sub ea de cateva segmente (marginite), care sugereaza ceea ce omul cunoste.

Am, uneori, senzatia ca ma ratacesc in labirintul unui trapez. Libirint intr-un trapez?... va veti intreba. Da, labirint intr-un trapez. Suficient de intortocheat ca sa nu ma plictiseasca mult prea repede, suficient de colturos ca sa ma ranesc la fiecare curba.

[gabuba]

Frumos , urat. Cuvinte si atat.
Sunt ganduri care refuza sa decoleze catre nicaieri din ograda mintii mele nebune.
Ma pierd in fiecare om pe care vreau sa-l ajut. Parca am crescut intr-un alt film pana acum . Luand contact cu realitatea lor pierd, treptat, ceea ce vreau eu de fapt.
M-am oprit la stalpul de piatra si l-am cuprins si bratele mele. E bezna totala si imi lipesc obrazul de el. E rece.
Un vant sacaitor de ianuarie imi razvrateste parul.

~*~

Si , ca sa mai destindem putin spiritele, ...

Ma intorc, 'voios', acasa, dupa o zi exterminatoare la scoala. Inca mai rumeg la shaorma cu care m-am cinstit de la fast foodul din statie. Si cum intru eu in scara blocului si apas butonu' de la lift aud in spatele meu diverse onomatopee.
Cica era o conversatie, da parol ca nu m-am prins. Vecinu' de la parter discuta cu vecina de deasupra despre nush'ce branza care s-a scumpit cu 0.20 de lei. Mananc in continuare, putin imi pasa mie de ei. Taranii dreacu, imi zic in minte si deschid usa liftului , luand imbucatura buclucasha din shaorma. Niste firicele de ceapa nu mai imi incap in gura si observ cum cad pe jos, foarte aproape de golul acela dintre etaj si lift , format cand usa se deschide. Imping jenat cei 3 mm de ceapa in casa liftului, sau cum s-o numi, si dau sa intru in cabina de zbor catre etaju' meu. Da' de unde, din spatele meu doua entitati vocale separate vociferau intr-un ritm isteric. Ca cum s-a putut sa imping cu picioaru' ceapa , ca de ce n-am luat-o cu mana s-o duc acasa la cosu de gunoi??? Cum de nu mi-am rupt degetele incercand sa iau de jos CEAPA???
Explic, jenat si cu gura plina, cum ca mi-a scapat si intru in lift. Oftez oarecum usurat si apas butonul 6.

O zi dupa, dau sa ies din scara, insa retina imi e izbita de o hartzoaga, scrisa la trei pazeste:
"V-A RUGAM SA NU M-AI ARUNCA-TI AMBALAJE SI CEAPA IN CASA LIFTULUI, PENTRU CA ASA VOM LUA FOC!
VA MULTUMIM,
UN GRUP INGRIJORAT DE LOCATARI."

Am rupt hartia de acolo si am pus-o la presat intr-un caiet. Asa ceva NU trebuie pierdut. Am pus altceva in schimb:
"Rugam toate bovinele din bloc sa nu mai pasca pe teritoriul comun, sa se limiteze la pajistea personala!
Va multumim,
Un grup select de piromani."

[gabuba]

Stam in curentul ala nenorocit de la metrou, pe o bancheta, imbratisati. Nici unul dintre noi nu mai spune nimic. Am uitat ca vroiam sa fiu simpatic, am uitat ca vroiam sa ma cunosti. Zgomotul metroului sosit in secunda urmatoare ne umple golul. S-ar putea sa-mi fie rusine de ce spun acum, insa imi pasa mult prea putin. Apropos, de ce nu mai stiu sa fiu amuzant? Ha-ha-ha. Nici macar eu nu mai rad, nici nu mai vreau sa razi. De ce nu mai sunt "fanchi"? E vina ta, o sa ma transform intr-o celula cenusie. Dar ce stii tu... 'abar n-ai despre ce iti tot vorbesc eu aici, spui ca esti sensibila si ca te raneste orice, ce frumos... Te agati de oricine iti iese in cale si astepti pansamentul. Nu sunt gata sa-ti devin obiect farmaceutic, din pacate.

Eu ca Mihai. Ce gluma buna, unii s-ar tine cu mana de burta.
Cine ar fi crezut?
Mi-e rusine cu mine.

~*~

Din ciclul "m-a facut mama cantacioasa, da' ma scuzatz, mi-am uitat talentu' in sacosa" ; acum cateva zile profa' de chimie.
Ne invarteam noi nervosi pe la cancelarie si intrebam, intr-un final, elevu' de serviciu de dansa. Mareste ochii si ne indica un scaun, chiar din spatele nostru. Cine ar fi putut crede ca o profesoara statea pe locurile elevilor de serviciu?
Ma rog, nimic deosebit pana aici. Ideea e ca ea isi dadea salopeta jos acolo, in mijlocul hololui. Da, se schimba.
Asteptam jenati si facandu-ne ca n-am vazut nimic vreo 5 minute , insa deja exasperati ii dau un branci lu' Annie . Se aproprie timida de duduia bruneta si minioma zicand:
- Saru'mana, doamna, ne invoiti si pe noi ca avem o...
- Da' de ce? intreba ea mai mult retoric, incercand sa-si puna un adidas.
- Pai se simte Gabi rau...
(moment in care incerc sa-mi stapanesc un chicot de ras)
- Aproprie-te Gabi! Ia zi, ce ai? ...incercand inca sa-si indese picioru-n adidas
- Ma ustura stomacu', doamna, raspund eu cu figura fixata pe incaltamintea jegoasa a duduii si pe ciorapii ei murdari.
- Auleo, ce ma enerveaza adidasii astia, mai copii, nu-mi mai incap nici un fel de sosete in ei! Groaznic!
O vad cum isi scoate o soseta si incearca sa-si bage piciorul gol, intr-o ultima incercare, in bashchet. Si?? Victorie !! Reuseste! Eu cu Annie ne dam subtil coate, e clar, ne invoieste!
Dar cum? Tensiune maxima, punctul culiminant, si... mai are un picior inca neintrat... Publicul ofteaza dezamagit. Asteptam pret de 30 de secunde, jenant scurse, si cand ne pregateam sa ne retragem la clasa, crucindu-ne de asa-zisa profa' care se schimba in mijlocul culoarului, ceva ma trage de maneca.

- Auzi, Gabi, tine tu te rog shoseta asta pana imi bag picioru' in adidas, ca acum nu mai vrea sa se lege, la dracu'. Asa, hop, da-o incoa, s-o bag la rucsac...

(dupa cateva zile)
Eu: am vise erotice cu sosete. "O soseta, doua sosete, trei sosete...4568 sosete..."
Annie: inca mai arunca acatiste la biserica.

~*~

asta-i de la nona, da' cum traim aceeasi poveste o adaptez la masculin...


In metrou a reaparut tiganca aia, care canta la vioara pe principiul durerii de dinti: surd, la inceput, din ce in ce mai tare pe urma, agresiv si disperat-interminabil...Data viitoare o sa am o discutie calma cu ea, pe principiul nasterii fara anestezie.
_____________________________________________________________
Astia de la Catavencu ar trebui sa imi dea ziarul pe gratis, la cata reclama le fac eu, involuntar. Si anume, rad. In metrou, ma asez pe scaun, la rasfoit, si, pe masura ce intru in citire, trec brusc de la zambetul jenat, sa nu zica aia ca sunt nebun, la chicoteli cu lacrimi in ochi. Ba chiar, azi, m-am surprins, vizionand poza de pe prima pagina- excelenta- ca am pufnit in ras brusc, fara o avertizare prealabila.

[gabuba]

Tanara domnisoara isi trece mana prin parul blond si il arunca peste umar, punandu-si barbia in palma. Coatele si le tine pe masa barului ieftin in care, printr-un exces de amabilitate si forta interioara, a acceptat sa intre. Ochii mari si izbiti de nimic in mod special , alaturi de nasul coroiat ,enervant de bagacios, se apropriau amenintator de mult de teritoriul numit intimitate si stapanit Mihai.
Buzele sale subtiri, ca la oamenii rai, insa rujate bine de tot, pana sub nas, se tuguiesc previzibil :
- Draga, stiu ca e a treia zi de relatie, insa chiar nu e momentu’ si nici cazu’, ca sa-ti spun sincer, sa ma scoti la un suc, pe banii tai!
- Ceva din ce-am facut eu ti-a dat senzatia ca te-as fi scos pe banii mei?
- Aaaah! icni ea, retragandu-se brusc pe scaun si impreunandu-si mainile inspaimantata. Credeam ca...Aaaah... Nu am nici un ban la mine.
- Te duci acasa si iti iei. Eu te astept aici.
- ...
- Hai, ca incepem orele la 15, n-avem timp. Fuga-fuguta!
- Bine, rosti ea cu jumatate de gura, inghitand sec si micsorand ochii. Nasul ei coroiat aproape ca-i cadea in gura uitata deschisa. Acu’ plec, nu te mai uita asa.
Se ridica , isi ia geanta din imitatie de piele si iese din bar. Mihai are ragazul sa ii zareasca mersul prefacut preocupat prin geamurile mari ale bodegii in care se afla.
Parul ei lung si blond mintzea inteligent, pasii sai mari tradau faptul ca se va mai intoarce vreodata. Privirea fixata in pamant reflecta ce nu credea vreodata ca va primi: umilinta.

- Si , totusi, ce pacat... gandi Mihai cu voce tare, nemiscat de la masa lui din lemn.
- Ati spus ceva? interveni rapid fata de la bar, usor confuza.
- Da. Am zis ca e pacat. Afara ninge, iar eu, curand-curand, ma voi transforma intr-o epava inghetata.

“...Si incetinel, incetinel, vom urca pe munte, incetinel-incetinel...â€Â

[gabuba]

"De ce nu iti dai drumul?" ; "Ce te limiteaza?"
Chiar, astea pot fi numite intrebarile zilei. Ce ma restrange pe mine? Ce ma tine ascuns in coltisorul meu? Ce imi infunda gura cu un calush inainte sa tzip?
Incep sa deraiez in aberatia mea, stare naturala, incercand sa fiu cat mai eu. Sunt si asa deranjant de sincer si transant, ce ar fi daca as fi cu adevarat eu? Lumea s-ar scurge, incet-incet, ca zapada de pe o masina...

Ma gandesc serios daca eu mai sunt viu. Ma gandesc serios daca maine te voi mai strange in brate, draga mea, ma gandesc serios daca maine iti voi mai accepta pupicii si saruturile.
Cred ca nu, nu stiu ce sa iti spun acum. Esti o notiune dificila pentru ora asta, iar eu sunt o entitate plictisita.

Stau la biroul meu, cu picioarele inca sfasiate de cele 8 ore de stat in bocanci si privind la farfuria din care am terminat salata. S-a terminat, n-au mai ramas decat niste resturi nedemne chiar si pentru cateaua gravida care sta in scara blocului.
Apropos de organisme pluricelulare care stau in scara blocului, ieri cand veneam de la scoala o vad pe mama Elei stand in fata uscatoriei cu o farfurie in mana. Intrebandu-ma curios ce face, intrand in scara, aud:
- Hai, ca ti-am adus niste mancare. Da' ce? Te-ai spalat la cap? Hai, nu mai iesi , stai acolo.
- Saru'mana, multumesc, saru'mana... raspunse vocea dinauntru.

Dupa ce usa uscatoriei se inchide, salut si ii arunc o privire plina de curiozitate .
- Ah, a batut-o barba'su si a dat-o afara din casa pe femeia noastra de serviciu, acum doarme la uscatorie...
Raman pret de cateva secunde pe ganduri si fara sa-mi dau seama raspund macabru:
- Ah, da' n-o sa fie dupa murdarie p'acolo?

Surprinzandu-ma pe mine de spontaneitatea dubioasa intr-un moment de nesiguranta a discursului, ajung la etaj. Acolo bara de pe marginea scarilor avea o sclipire duioasa. Curgea apa de undeva. A patruns zapada si-n bloc, a necuratului bucurie!

Seara am adormit. M-am gandit la aceiasi ea. Probabil va intrebati de ce acum vorbesc la persoana a treia despre ea. 'abar n-am, pentru ca n-am stiut de fapt de ce ii vorbesc la persoana a doua, din moment ce nu va citi oricum niciodata randurile astea sau daca le va citi, nu se va identifica cu personajul meu.
Bun, revenind. Am dormit. Am visat o combinatie colorata de persoane din viata mea care executa actiuni banale.
Deseneaza, se sterg la gura, isi fac un ceai, se saluta. Dupa, fiecare adoarme.

Nimic nu mi se mai pare just. Poate ca nu exista corect, dar daca nu exista corect, nu exista motiv sa existe incorect. Vai, vai, vai. Probleme existentiale de clasa a IV a. Apropos, nu mi-a placut azi cand mi-a zis profa de psihologie sa mai tac. Chiar nu mi-a placut, ce idioata!
Categoric, nu mi-a placut cand mi-a zis ala de desen sa scot 'gandacii din urechi' , ce? Spera sa il ascult pe el si sa renunt la muzichia mea? Vrabia malai viseaza, frantz!
- Dom' profesor, da' din ce zona a penibilului va trageti?
- Ce-ai zis?
- Ce bine va sta costumu' astazi. E nou?
----
Cortina se trage peste gandurile imbecile si eu imi pleznesc fruntea. Iar am zis-o!

p.s. realizez ca in ultima vreme eu si darky suntem verisori , au frati, in functie de dispozitie, in aceeasi incoerenta a ratiunii. noi la telefon vorbim despre meteo!