banton bhuttu

[bhuttu]

- Ok, here's the plan. There are two of us. We'll split into five teams and go surround Oribilul Mosh.
- Who's that?
- Virginel. You know him as virginel.muie foca, cioara nefututa
- Ok. What then?
- He'll be scared and he'll act surprised. So we say we wanna be friends. He's so dumb he'll buy that. Afterwards, when we're sure he's not watching, one of us will jump and grab his throat. But careful: once you've grabbedit, you cannot let go the throat, or he'll kill all of us. After we've killed him, we can safely cut his corpse in two thousand tiny pieces and feed the gerbils.
- Why don't we eat him?
- We'll go mad. Everybody learn his part. Clear? Any questions?
- When do we eat?
- You eat when I say you eat, you shit when I say you shit!
- When do we sleep?
- That should occur pretty soon.
Ok, bye for now.

GOLLUM, GOLLUM

[bhuttu]

Dupa modelu' marelui dornea, una scurta acu', ca dupa aia plec la munca: inainte sa ma trezesc, si aia greu, avusai un vis din care nu mai tin minte decat ultima parte.

Se face a ca ies de la munca, deci probabil ca in timpul visului statusem la munca deci probabil ca a fost cosmar. Nu asta e esential. Cand sa ies io din curtea uzinei, un tir cat toate zilele parcat in fata. Nici o problema asta, puteam sa-l ocolesc linistit, da' ghiciti ce facea soferu' tirului, boieri dumneavoastra: se lingea de zor cu un - impropriu spus - domn. Ziua in amiaza mare. Nici asta n-ar fi fost o problema, doar cape respectivu'il cunosteam. Era nici mai mult nici mai putin decat Oribilul Mosh cel nefutut, care probabil simtea ca-i venise timpul.muie foca, cioara nefututa
Io pun pariu ca dupoa ca mis-a terminat visu'(va dati seama, ma grabeam sa ajung acasa) virginel a stat si capra, i-a supt si pula domnului sofer in cauza. Asta era.

[bhuttu]

ce de cacat sunt unii oameni de-ti sterg din jurnal posturi de nu le convin...
de ce-or fi unii oameni asa de cacat?...
caca-ma-s pe toti oamenii de sterg posturi din jurnale...

MUIE FOCA, CIOARA NEFUTUTA

[bhuttu]

-Ma tu il stii pe bhuttu?
-Pe bhuttu? Da, cred ca da. Individul ala mic si putin indesat, cu parul lung?
-Da, ala e. Si a-propos, parul ala ii sta ca dracu'.
-Asa. De ce ma intrebi?
-Ma gandeam asa... Ce parere ai de el?
-E prieten cu tine sau ce?
-Hm...nu stiu. Sa zicem ca da.
-Nu stiu ma... are un fel ciudat. Cum ii place lui sa faca pe desteptul, cum vorbeste mult si nu spune nimic, cum vine el cu tot felul de citate, cum sta el si vorbeste singur, cum incearca sa spuna ceva si te ia de la Adam si Eva... E ciudat. Mie nu-mi place.
-Nici eu nu ma omor, da' de cele mai multe ori e baiat de treaba. E, lasa, sa-ti povestesc de ninsoarea de azi dimineata, vrei?
-Ce ninsoare ma?
-A, e foarte misto. La munte. Pe Valea Prahovei. M-am culcat aseara, era zapada, da' doar asa, cat sa nu zici ca nu e. De dimineata, strat de vreo cinci centimetri. Si-o ninsoare d-aia cu fulgi mari... Ce mai, Craciun in Finlanda. Ca la vreo 30 de Kilometri mai incolo, in Sinaia, sa fie totul curat-curat. Vara. Nici urma de ploaie, ninsoare sau zapada. In Bucuresti si mai si. Parca as fi trecut prin 4 luni in 2 ore. Tare interesant.
-Asa, asta voiai sa-mi zici?
-Cam da.
-Mult zgomot pentru nimic. Suna-ma cand ai ceva mai interesant.
-Bine, hai ca mai vorbim.
-Pa.

[bhuttu]

Azi o sa vorbesc despre ceilalti. Stiu, sunt rau. Bine ca nu-mi pasa.

Am citit astazi 3 jurnale, complet. In ordine: Love2Fly, Necko si darkshines. DE fapt m-am razgandit. Parca nu vreau sa vorbesc despre nimeni din cei trei. Nu vreau sa scot la suprafata nici una din frustrarile mele, desi stiu ca asta e rau. E ca si cum ai vrea sa ramana pamant pe fundul sacului tau cu cartofi, doar ca sa nu vada ceilalti ca sunt murdari cartofii tai.

OK, hai sa gasesc alt subiect. Trebuie? Nu, dar altfel as fi un sclav al necesitatii. Eu, care de cand m-am cunoscut m-am dedicat inutilului. Ieri am incercat sa scriu despre lucrurile pe care le urasc cel mai mult. Bunatate de post, lung si frumos s-a dus pe apa sambetei. Numai pe faza asta si as da in judecata Advanced Micro Devices INC.

Acum de exemplu o sa ma opresc. Specific mie, n-am spus de fapt nimic.

Mi-e dor de cei pe care-i iubesc.

[bhuttu]

Cand am ridicat ochii din pamant stiam ca fata din fata mea o sa coboare in Unirii. Si intr-adevar, a coborat in Unirii. "Scuza-ma, blugii astia i-ai cumparat asa sau sunt prelucrati de tine?" "Nu, i-am cusut eu." Oare de ce-am intrebat-o? Stiam asta deja. Oricum, a fost a doua confirmare in mai putin de 5 minute. Si atunci am stiut. "As vrea sa dispara toate cate sunt" mi-am zis, slobozind toata ura pe care o acumulasem in mine de mai bine de 2 decenii. Si deodata am incaput sa ma plimb pe deasupra NIMICULUI. Nimicul nu mi-a placut. Nu mi s-a parut bun. Si deodata m-am auzit zicand "Sa fie lumina!"
....................................................................................................................
O vreme a fost bine sa fiu Dumnezeu. Puteam sa fac tot ce-mi trecea prin minte. Dar absolut orice. Pana intr-o zi, cand am realizat ca sunt SINGUR. Atunci m-am sinucis.
....................................................................................................................
Fata a coborat la Eroii Revolutiei.

[bhuttu]

Imi pare rau ca jurnalul eu nu e mai atractiv pentru cititor. Imi pare rau ca e citit totusi. Imi pare rau ca n-am murit inca. Imi pare rau de multe ori ca femeile isi deschid mai degraba picioarele decat sufletul. Sau poate am gresit putin aici. Poate nu-mi pare chiar asa rau.
Cred ca sunt doar ipocrit. Doar urasc chestia asta la un om.

"N-am uitat nimic
Din ce-am trait pe-aci
Le-am primit cu bune si cu rele
Si-am murit cu fiecare zi"

qwerty:
"dupa standardele tale,n-am aratat bine niciodata"
si totusi mi-a fost simpatica intotdeauna. Raluca.

[bhuttu]

Tot eram Dumnezeu, zic: "hai ma sa-mi fac si-un Univers". Si mi-am facut. Am luat o cutie de pantofi goala, de la tata, si l-am bagat acolo. Era un Univers tare misto. Corectasem tot ce nu-mi placea mie la universuri. Planetele le facusem patrate si de forma regulata, cercurile le evitasem pe cat posibil. Si sferele. Nu-mi place pi. Gravitatia iar o modificasem un pic, astfel ca fiecare sistem solar avea doi sori, iar planetele orbitau printre ei, nu in jurul lor. Pe traiectorie perfect dreptunghiulara. Si asta facea sa fie numai vara. Da' pusesem apa sa inghete la 25 de grade celsius, sapot sa dau si cu nitica zapada din cand in cand. Si apa cu zahar, in concentratie foarte mica a zaharului, avea o scadere dramatica a temperaturii de inghet, sa poata oamenii sa bea apa rece. Cum care oameni? Pai va dati seama ca una din primele griji a fost sa-mi fac planeta locuita de fiinte inteligente. Dupa aia am mai pus si pe altele, da' d-astia primii imi era cel mai drag. Bineinteles, ei erau cei mai varza, ca dupa aia am tot imbunatatit problema.

Asa, si ziceam de Universul meu. Tare cuminte mai era. Unde-l puneam, acolo statea. Si cand se strica ceva, nu bubuia tot, ca la neamurile proaste. Mergea treaba din ce in ce mai prost, pana ma prindeam. Atunci modificam un pic fizica. As fi putut si altfel, da' cu modificatu' fizicii era cel mai usor. In rest... cate o planeta ciobita la un colt, 2 planete care se ciocneau... numai maruntisuri d-astea. Oricum, invatam. Si oricum, era doar primul meu Univers.

Bineinteles, cand ma plictiseam de el il lasam. Cateodata il uitam si zile in sir, si tot nu se intampla nimic prea grav. Doar v-am spus, era un Univers cuminte. Bine, afost o faza, cand s-a bagat pisica in el... Ingrozitor m-a enervat pisica. De altfel, de atunci inainte nici nu i-am mai zis pisica. I-am zis doar sica. V-am zis, nu-mi place pi.

E, si s-a intamplat ca tocmai atunci s-o intalnesc pe EA. Ma simteam bine, totul era minunat, ma iubeam si se iubea, pana intr-o zi cand i-am zis de Universul meu. De-atunci n-am mai avut pace.
- Vreau sa-l vad si eu.
- Ce mare lucru? E un Univers ca oricare altul.
- Da, da' eu n-am Univers. Vreau si eu un Univers.
- Pai fa-ti si tu unul.
- Mi-e lene. Da-mi-l pe-al tau.
- Ce, ai innebunit? Cum sa-ti dau Universul meu? Iti dau bani sa-ti iei unu' daca vrei.
- Nu se mai gasesc d-astea asa misto. Hai sa-l facem jumi-juma.
- Unde-ai mai auzit de Universuri facute jumi juma? N-au aparut versiuni decat pentru un singur Dumnezeu.
- Ce daca, gasesti tu o solutie. Hai sa-l impartim.

....................................................................................................................

Atunci Femeia a devenit Dracul.

[bhuttu]

Aveam o gramada de planuri pentru ziua respectiva. Abia asteptam sa le duc la bun sfarsit pe toate. Nimic util, nimic prea concret, nimic de amploare. Doar o zi A MEA. Pentru mine.
Vremea era de partea mea. Soarele fusese foarte harnic, si cred ca intrecuse chiar cu vreo 2 minute cea mai optimista prezicere a orei lui de aparitie pe bolta. Inca dinainte de a incepe, ziua promitea a fi una tare frumoasa. Calduta, nicidecum innabusitoare, cu mult verde, fara ploaie, exact pe gustul meu.
Ma gandisem ca o sa ma duc intr-un parc, ma gandisem ca o sa vad un film, ca o sa-mi vizitez prietenii, o sa ascult muzica, o sa ma joc, o sa ma plictisesc si o sa am timp de toate astea, oricat de tarziu m-as trezi.
Numarasem zilele ramase pana la ZIUA MEA, si numaratoarea mea tocmai se incheiase. Asa ca dimineata m-am trezit extrem de relaxat. Am mai trandavit jumatate de ora in pat, foarte incantat de ce ma astepta.
Am incercat sa ma ridic si n-am reusit. "A, imi e inca lene", mi-am spus. "Dar parca nu mai vreau sa stau in pat". Am mai incercat o data sa ma ridic. Din nou fara succes. Am inceput sa ma sperii un pic. Mi-a facut cineva vreo gluma proasta? M-am imbolnavit subit de vreo boala ciudata? Nu mai stiu sa-mi comand corpul? Deveneam din ce in ce mai ingrijorat. Pana cand mi-am amintit. Si atunci m-am linistit.

Murisem in seara de dinainte.

[bhuttu]

Cum pula mea sa inghete apa la 25 de grade celsius?

Imi amintesc de vremurile cand eram si eu tanar. Cand ma harjoneam fara griji cu cei de varsta mea la marginea padurii. N-aveam grija mancarii. Mama ma hranea intotdeauna.Tata nu. Tata niciodata nu ma lasa sa stau cu el la masa si daca ar fi fost dupa el cred ca as fi murit de foame. In schimb tata ma apara de toate celelalte cauze posibile ale mortii mele. Era puternic, si i-am mostenit genele. Bolile nu s-au atins de mine. Si puteam sa umblu oriunde si sa fac orice. Nu mi-era frica de nimic, pentru ca tuturo le era frica de tata. Oricum, nu imi placea sa ies prea mult pe afara. Mult prea multe hiene. Daca ar fi dupa mine as omori toate hienele. Dar sunt protejate. Am crescut repede si am crescut bine. Puternic. Un pic gras. Dar m-am blazat. Parul meu s-a inchis la culoare, burta mea e mai rotunda ca niciodata, greabanul mi s-a latit. Port pe mine ca pe un raboj singurele urme pe care adversarii mei le-au lasat in trecerea lor prin univers. Eu le zic cicatrici. Am cateva. Si nu-mi mai doresc nimic de la viata. Adica ba da. Dar nu mai mi-e SETE. Nu mai POFTESC. Am avut totul. Nu vreau decat urmasi. Vreau ca samanta mea sa se ridice desupra tuturor celorlalte. Copii mei vreau sa fie cei mai puternici. Vreau doua neveste sanatoase, puternice si rapide. N-ar trebui sa-mi fie greu, doar sunt stapanul neamului meu. Dar am adversari. Stiu vreo doi d-astia mici care mi-ar sari la gat oricand. Maraie cand trec pe langa ei. Odata chiar a trebuit sa-l crestez pe unul pe obraz ca sa-l fac sa taca. Numai ca le e inca frica. Asteapta. Ei stiu ca nu mai sunt asa puternic ca odata,stiu ca au tineretea de partea lor. Trebuie sa-i gonesc inainte sa fie prea tarziu. Altfel o sa mor singur. O sa ma manace hienele. Da, cu siguranta o sa-i gonesc. Si o sa am urmasi puternici. O s-o fac si p-asta. O sa mor abia dupa aia. Cand vreau eu. Totul o sa mearga cum vreau eu. Doar sunt LEU.

....................................................................................................................

Eu n-am nici o grija. Mancarea e peste tot. Cateodata trebuie sa alergi un pic dupa ea, dar in nici un caz n-o sa mor de foame. Am timp mereu. Pot sa ma maimutaresc dupa pofta inimii. Mai rau e cu leii. Nu-mi plac leii. Bine ca sunt asa slabi. Nu pot sa se suie in copaci, se misca greu. Sunt varza. Cateodata ma apropii asa tare de ei incat pot sa-i zgandar cu cate o crenguta. O data era sa ma prinda unu', da' am fugit repede inapoi si fratii mei au inceput sa dea cu nuci in el. Prostu' cred ca si-a spart si capu'. E bine sa fii maimuta. Te futi.

Tastatura pulii, nu bate bine spaceu'.

[bhuttu]

Mi-a venit o idee. Poate nu neaparat buna, da' idee ii zice si se cere afara. Praf il fac pe Mel Gibson in materie de scandaluri cu biserica.

Despre Isus nu prea stim nimic intre varsta de 12 si 30 de ani. Da' cati s-au intrebat ce s-a intamplat cu el in perioada asta? Daca as fi facut neste filme de Oscar si niste succese de box-office asa incat sa string nu 25 de milioane, da' macar vreo 10-15 as face un film despre perioada asta.

Viata, probabil cat se poate de banala, a unui tamplar in Palestina ocupata de romani in prima parte a secolului I d.Ch. Un membru al clasei de mijloc, nici atat de bogat incat sa aiba sclavi, nici atat de sarac incat sa fie sclav, traind de pe urma mestesugului lui. Un trai fara indoiala greu, cu tot felul de maruntisuri cotidiene cat se poate de concrete de care te lovesti la tot pasul. Un om care probabil intelegea ca mersul la templu si mersul la crasma coexista cat se poate de firesc in cotidianul acelei vremi. Mai mult, o intrebare care ma freaca de mult: despre Isus stim ca a fost "curat". Asta inseamna ca Isus a fost si virgin? Adica Isus n-a futut niciodata? De ce?

Imi imaginez o scena cheie in filmul meu, de altfel imaginat cu totul. Isus, un tip aproape de 30 de ani, intra intr-o seara in carciuma in care-si pierdea de obicei cele mai placute nopti si cei mai multi bani. Dupa cateva carafe de vin Isus negociaza doua curve pentru noapte si este acum la masa cu fetele, intentionand sa se retraga. Pana cand in carciuma intra David, un individ matahalos din gasca lui Baraba, haiducul permanent certat cu legile romanilor si in general, cu legile.
"E vreunu' dintre voi Isus?" intreaba individul.
Nimeni nu indrazneste sa zica vreo vorba, ba chiar vreo 2 incep sa se grabeasca cu terminatul vinului. Dar dupa un schimb susotit de replici cu hangiul, David al nostru, aratand mai mult ca un frate mai mare al lui Goliat(sau, daca ati vazut Troy, un Boagrius ceva mai facut) se indreapta fix spre tamplarul nostru.
"Tu esti Isus, tamplarul?"
"Ma cheama Isus si sunt tamplar, da."
"Care e treaba cu tine si cu Maria?"
"Maria?"
"Maria Magdalena. De mult am pus ochii pe fata asta si n-o sa las un neica nimeni sa mi-o sufle."
"Nu crezi ca asta depinde mai mult de ea decat de tine?"
Matahala, vizibil enervata, raspunde saltand glasul: "Cine esti tu, bai curvarule, sa-mi dai mie lectii?"
"Uite care e treaba" zice si Isus incercand sa para calm. "N-ar fi mai bine sa mergem acum amandoi la casele noastre si sa vorbim despre asta altadata, cand o sa fim cu totii mai limpezi la minte?"
"Io n-am venit sa vorbesc cu tine, bai cacacea! Tocmai, am venit sa-ti inchid gura. Hai afara!"
Desi banuia ce urmeaza, si desi nu-i placea delos, Isus nu voia nici sa se faca de ras, nici sa fie dat afara cu forta. E adevarat ca nici sa se ia la harta cu individul din fata lui nu era tocmai cel mai potrivit lucru, dar cauta in continuare o solutie.
"Ma scuzati, doamnelor" zise el, si iesi, urmat de David, zelotul.
Strazile Nazaretului erau relativ pustii la ora aia, iar cei cativa indivizi care se invarteau prin fata carciumii se facura nevazuti aproape dintr-o data.
De cum iesira, David scoase o spada scurta, asemanatoare celor ale romanilor ca forma, dar de calitate vizibil inferioara. Isus nu avea decat un cutit "pentru orice eventualitate" si un briceag de tamplarie cu care uneori facea pe loc diverse jucarioare si le vindea. Scoase cutitul.
"Nu cred ca e absoluta nevoie sa mergem mai departe" spuse el, luand totusi o pozitie defensiva.
"Ba eu cred ca este. Am vazut cum va uitati unul la altul, tu si Maria. Si ti-am zis, fata aia o vreau eu."
Si incepura sa se bata. Amandoi stiau ce fac, dar sortii pareau sa fie, ca intotdeauna, de partea celui puternic. Si cum individul era cat se poate de serios, era din ce in ce mai aproape sa ne priveze de cea mai puternica religie.
Numai ca un al treilea individ, aparut ca de nicaieri, interveni la momentul oportun. Desi nu foarte impunator fizic si - lucru deosebit de ciudat - fara nici un fel de cicatrici vizibile, acesta inspira imediat o teama misterioasa in amandoi batausii.
"Vi se pare mare smecherie ce faceti, nu-i asa, pacatosilor?" tuna el.
"Tu cine esti...ma?" intreba David, incercand un sentiment ciudat.
"Conteaza mai mult ce vreau decat cine sunt. Si deocamdata vreau sa-l lasi p-asta in pace" arata el spre Isus.
"Si-i iei tu locul?"
"Vrei sa mori?"
"Ma tu esti roman?" se inmuie David, desi omul n-avea nici un pic de accent latin.
"Dintre cei mai rai" il scruta individul. "Si crede-ma ca e spre binele tau sa-l lasi p-asta in pace."
"Sa zicem ca de data asta il iert" bombani David dand inapoi. "Da' sigur il prind data viitoare" si incepu sa se indeparteze injurand si balacarind.
"Nu stiu cine esti si ce vrei" urma Isus, "si cred ca ma descurcam si singur cu muistu' asta, da' mersi, oricum. Hai ca dau un vin."
Raspunsul fu o palma violenta care il tranti la pamant pe Isus. Mana lui se indrepta inca o data spre cutit.
"Ce-ai de gand cu viata ta, nebunule?" zise individul misterios.
"Ce treaba ai tu cu viata mea, in primul rand? Si in al doilea rand, sa stii ca sunt deasupra multora din prostii cu care-mi pierd noptile. Asta e doar un mic incident." arata el spre directia in care plecase David.
"Si se repeta cam des. Mie mi-e scarba de vietile irosite. Ai grija, te-am urmarit tot timpul si o sa te urmaresc in continuare. Repet, ai mare grija! Tu ai un dar, si ai obligatia sa nu-l irosesti."
"Ce dar, ce obligatie? Termina cu aiurelile astea."
"Eu o sa te mai vizitez, atunci cand e cazul. De David nu trebuie sa-ti mai faci probleme. O sa ma ocup eu de el. Ai grija si la Maria Magdalena. Femeia e inselatoare ca apa linistita. Si du-te la varu-tau, la Ioan. El poate sa-ti spuna niste lucruri."
"Varu-meu nu mai sta in casa lui Zaharia. Varu-meu si-a dezamagit parintii ca nu s-a facut preot, cum sperau ei. Acum umbla prin desert mai mult dezbracat, rabda de foame si se crede mare prooroc. Ce poate sa ma invete ala pe mine?"
"Mai multe decat crezi. Eu plec acum, dar nu uita: sunt cu ochii pe tine. Ma cheama Gabriel. O sa mai auzi numele."
Astea fura ultimele cuvinte ale lui. Dupa care pleca, dar fara ca Isus sa poate spune in ce directie. Individul mai degraba disparuse. Si, desi seara isi relua cursul firesc, lui Isus nu-i iesira din minte spusele individului nici atunci, nici in zilele care urmara.

O problema o sa fie distributia, dar de obicei sunt angajati profesionisti pentru asta.

Alte idei aleatorii:
1. Daca as fi Ioan Botezatorul sau daca as da telefon la "Marus Tuca Show" cand e invitat Isus, l-as intreba: "Ce-ati facut in ultimii 18 ani, domule Isus Christos?"
2. Eu, daca as infiinta o religie, as fi cel mai mare dusman al ei, probabil.
3. Imi place Bloodrayne. Imi plac si actorii, imi place si filmul si astept multe de la Uwe Boll. Poate mai multe decat poate el. Si imi place rau Kristianna Loken.

[bhuttu]

Batranul Franz avea dreptate. Mi-a luat ceva vreme sa-mi dau seama, iar acum e mult prea tarziu. Am ras de el cand mi-a spus-o prima data, fara sa iau aminte ca s-a nascut cu 98 de ani inaintea mea. Si cu 100 de ani, 7 luni si 28 de zile inaintea lui L., cum ii placea lui sa-i spuna. Dar asta nu conteaza in nici o masura. Cel mai important e ca nu m-am ferit de SISTEM, iar SISTEMUL m-a inghitit, hulpav, cum a facut-o de fiecare data. A-propos, ce parere aveti de fundul lui Zoli de la Sistem?

Am fost zilele astea in vizita pe la mosii mei. Am trait langa ei pret de vreo 3500 de ani. Si trebuie sa ma intorc pentru restul de 600. Ce-am facut acolo? Pai nimic deosebit. Am venit impreuna cu stramosii mei, traco-ilirii, din neprimitoarele stepe si deserturi ale secetoase Asii centrale. M-am stabilit aici, la o zi de calarit de Istros, balaurul cu trei capete la care ma inchin si azi. Am gasit aici o tara a granelor manoase si am trait linistit mai bine de 1000 de ani, pana au ajuns aici grecii secetosi. I-am batut atunci cand nu si-au vazut lungul nasului lor cel subtire, pentru ca grecilor le-a placut intotdeauna sa se bata intre ei mai mult decat sa se bata cu altii. Am fugit insa din fata marelui Alexandru, asa cum vara te adapostesti la umbra copacilor de soarele prea puternic. Cand au venit romanii in partile astea am sarjat, alaturi de basileul Scorillo, sudul danubiului de nenumarate ori. Am incercat sa-i oprim pe puternicii latini, dar n-am reusit. Am pierdut o mana la Tapae luptand impotriva blestematului Tettius Iulianus si mi-am dat viata sub zidurile cetatii de scaun Sarmizegetusa incercand sa-l apar pe mandrul basileu Diurpaneus, cel puternic. Am renascut 170 de ani mai tarziu, de data asta crestin. M-am aparat dupa puteri de slavi, de salbaticii mongoli ai hoardei de aur si de monstruosii cumani. Am luptat insa si sub regii slavi, impotriva mult mai periculosilor unguri, cuceritorii fostului mare imperiu hun al lui Attila. Si mi-a facut placere sa lupt impotriva ungurilor, mai ales sub marele Ioan Basarab intaiul, mare voievod si domn din spita lui Litean, cel de pe Jii. Pe cei ce-au incercat sa-l scoata pe Maria Sa din cetatea de la Arges i-am zdrobit ca pe gandaci, sub calcai, cand au incercat sa fuga in sus pe Olt. Am trait la urma in liniste vreo 50 de ani, pana cand am vazut cum imparatia necredinciosilor se intinde ca o ciuma verde. Trebuia sa-i oprim la Campia Mierlei, dar Maria Sa Mircea nu era pregatit pentru o asa mare lupta. Am admirat cu totii curajul viteazul Milos Obilici, cel ce si-a dat viata la schimb cu a sultanului Murad intaiul. Numai ca fiul lui Murad, fulgerul Baiazid, s-a dovedit mult mai periculos decat batranul sau tata. Asa se face ca la doar 100 de ani de la fondarea regatului lor, osmanii au trecut Dunarea. Am reusit sa-i oprim la Rovine, sub o ploaie marunta de octombrie, unde eu, luptand cot la cot cu Eminescu, am doborat nu mai putin de 5 spahii. Dar doar inca 20 de ani am reusit sa-i mai tinem in frau pe slujitorii semilunei. A trebuit sa ne supunem lor multa vreme dupa aceea, in ciuda tentativelor de eliberare a domnilor nostrii. Poate ne-am bizuit prea mult pe un ajutor al restului Europei, care de fapt n-a venit niciodata. Poate ca marele cavaler si domn Vlad n-ar fi trebuit sa calce pacea cu turcii si n-ar fi trebuit sa mearga alaturi de acel Iancu al ungurilor. Personal n-am avut niciodata incredere in armura stralucitoare si in zambetul siret al acelui cavaler al apusului, dar am luptat sub steagul lui la Varna datorita atractiei irezistibile pe care ambitiosul print Vlad o exercita asupra mea. Tot cu Vlad am intrat noi imbracati in turci in tabara necredinciosilor, cu scopul precis sa-l asasinam pe marel cuceritor al Bizantului, Mahomed al II-lea. Doar ghinionul a facut sa nu reusim. Theodor Aman era si el acolo, purtand turban, luptand ca un diavol si sperand intr-un deznodamant fericit. Tot cu Vlad am devastat sudul Dunarii in acea infioratoare iarna in care am omorat de toti 28.809 turci. Dar cand am vazut ca ingamfatul Matias nu pricepe nimic din ce inseamna turcii si puterea lor si ca in loc sa-l ajute pe Vlad ii fura tronul, speriat ca un copil de povestile infioratoare scornite de ipocritii negustori sasi, atunci m-am retras scarbit in coliba mea, care m-a asteptat credincioasa dintotdeauna, sa-mi ofere tihna ei. Am lasat in urma intrigile politice, saracia si bolile infioaratoare ale acelui secol zbuciumat, am pus cusma mea intarita cu pluta pe o lavita, am dat jos camasa de zale, am pus scutul sa se odihneasca sprijinit de un perete si am agatat palosul in cui. Era un asfintit sangeriu aseara, cand am facut toate astea. Am dat la o parte pieile de bivol din ferestre ca sa las soarele sa scurga cat mai mult din lumina lui in incapere, am aprins doua lumanari de seu si m-am asezat la calculator sa postez pe fanclub, sa va povestesc si voua despre cele ce-ati citit mai sus. Dar ma voi intoarce, pentru ca i-am promis domnului Vlad, atunci cand m-am inrolat in primul corp de lefegii pe care l-a avut tara asta vreodata, ca voi lupta mereu pentru libertate si ca la un moment dat, acum sau in 500 de ani de-acum, vom scapa de jugul turcesc.

Numai ca, iata, stau si scriu in acest ceas al noptii, la palida lumina a mucurilor de seu, si ma privesc pe mine din afara mea. Vad multe lucruri care pana acum mi-au scapat. Si-mi pare rau ca nu l-am ascultat pe batranul Franz. Ma vad imbatranit. Fiecare din luptele la care am participat, fie ca am iesit invingator sau invins, a lasat o cicatrice pe pielea mea, fie sub forma unei taieturi de sabie, a unei intepaturi de sageata, a unei arsuri de pulbere sau a unui rid pe obraz. Fiecare picatura de sange scursa, a mea sau a oricui altcuiva, pe pamantul asta sau oriunde altundeva, ne-a saracit cu un suflet. Simt ca am pierdut mai mult decat am castigat.
Am luat startul alaturi de alte cateva miliarde de oameni intr-o cursa solicitanta dar care nu duce nicaieri. Franz e prietenul meu. Mi-a zis tot timpul sa raman cu el. N-am inteles astronomia studiata la curtea marelui faraon Kheops. Nu m-am vazut discipolul nici al lui Socrate in filosofie, nici al lui Pitagora in matematica, nici al lui Fidias in sculptura. N-au fost pe gustul meu nici desfatarile lascive de pe marmurile Romei. N-am vrut sa ma bucur de saracie si de vin cu magistrul Villon la taverna Partul Dracului. Nu m-au atras complicatele schite de la casa din Florenta a ilustrului meu tiz, da Vinci. Pe Martin Luther, Motesquieu, Descartes, Voltaire sau Spinoza i-am bagat cu dispret in aceeasi oala, a idealistilor ridicoli. Nu m-am obosit sa citesc nici o pagina din scrierile lui Jules Verne, Dickens sau Goethe.

Dar aseara, venind spre casa, am vazut o multime mare de oameni stransa pe Wembley. Am cabrat calul si l-am intors spre stadion, pregatit pentru un nou turnir, o noua batalie. Dar m-am inselat. In mijlocul arenei nu erau decat patru baietandri cu freze si costume ciudate. Pe toba unuia dintre ei scrie, cu litere negre si groase BEATLES. Multimile stranse acolo nu faceau altceva decat sa-i aclame. Nici unul n-a voit sa se lupte cu mine. Deodata m-am simtit ciudat, cu camasa mea de zale, cu barba neagra si deasa, cu pantalonii cu miros de cal. Mi-a placut jocul multimilor acelea. Dar e prea tarziu ca sa mai reusesc sa-l inteleg. Am fugit intr-un galop nebun pana la Praga, sa-l gasesc pe Franz, sa-i cer iertare si sa-l rog sa ma ajute. Dar Franz murise. Max mi-a dat un mesaj de la el, scris pe multe pagini murdare si mototolite. Nu mi-au spus nimic paginile alea. Le-am lasat la prima editura care mi-a iesit in drum si mi-am urmat deznadajduit drumul spre casa. Sunt convis ca acum Franz e in rai si rade de mine cu gura pana la urechi.

Acum am amintiri, asta e cea mai clara dovada ca am imbatranit. Am vazut doar coaja lucioasa, nu si miezul putred. De fapt n-am inghitit eu fructul stricat, fructul m-a inghitit pe mine. Coaja s-a inchis in urma mea si acum nu pot sa fac altceva decat sa inot printre viermi si stricaciuni.
M-am gasit pe mine insumi, numai ca nu la fel ca profetul Diogene. N-am gasit decat un soldat batran care, indiferent de tabara invingatoare, el va fi invins.

Ma duc sa ma spanzur, asemenea Iscarioteanului care si-a dat seama prea tarziu ca viata Mantuitorului facea mai mult de 30 de arginti.

...the Babylon kingdom is tricky...
...the Bald Heads are many...
...the Father Land of Zion is getting farther...

[bhuttu]

Il crescusem multa vreme cu toata dragostea de care eram capabil. Eu il iubeam si el ma iubea, si cateodata uitam amandoi ca unul este stapan si celalalt este supus. De fapt doar eu uitam cu desavarsire. El doar se facea ca uita, dar pastra acea retinere discreta a slugii. In tot cazul, legatura dintre noi era puternica, inchegata intr-un fel care depasea diferentele de specie care ne separau.

Cand l-am alungat a incercat o paleta foarte variata de trairi. Eu am fost doar mahnit la inceput, o mica depresie care m-a tinut cateva zile, iar apoi, intr-o dimineata ma trezesc si starea a disparut asa cum dispar visele urate. Dar el, saracul...

La inceput a fost usor surprins. Eu m-am intors acasa si pe el nu l-am mai primit. Apoi a crezut ca e o gluma. Asa ca a intrat un pic in joc. S-a facut ca adulmeca tufisurile, s-a facut ca pleaca, a tras cu coada ochiului spre mine...
Dar eu nu m-am uitat deloc inapoi. Atunci si-a spus "gata, ajunge cu gluma" si a venit infipt spre poarta. A lovit-o asa cum facea de obicei, asteptand sa-i deschid. Dar nu i-am deschis. A inceput sa latre, sa-mi atraga atentia. Nu stia, saracul, ca stiam foarte bine ca e acolo.

Cand a vazut ca nu se intampla nimic, a stat o clipa locului, nestiind cum sa reactioneze. Apoi si-a propus sa astepte, sa vada ce se intampla de fapt. S-a culcat sprijinit de poarta, un pic suparat, un pic confuz. In orice caz, nu-i placea disconfortul noului lui culcus.

Abia a doua zi, cand m-a vazut facandu-mi rutina zilnica si ignorandu-l complet si-a dat seama ca s-a intamplat ceva. Mie mi-a fost foarte greu in acea prima zi. Din rutina mea zilnica facea parte si el, si inca cea mai placuta parte. Dar m-am descurcat, cred, destul de bine, pentru ca am reusit sa-l ignor complet. Nici macar o privire nu i-am aruncat. Il stiam si-l simteam acolo dupa latraturile din ce in ce mai disperate.

Zilele urmatoare asa si le-a petrecut. Dormind si latrand. La inceput latra din ce in ce mai mult, pana cand si-a dat seama ca e inutil. Dupa aia a inceput sa latre din ce in ce mai putin si sa doarma din ce in ce mai mult. N-a mancat nimic si refuza in continuare sa plece de langa poarta, dar ajunsese sa nu mai latre decat dimineata, cand ma vedea, si atunci o singura data, mai mult din obisnuinta decat din speranta.

Dupa aceea a inceput sa se impace cu noul lui trai. Disparea cateva ore pe zi, cand probabil se ducea sa se hraneasca. Nu m-am intrebat niciodata cu ce. Probabil cersea prin vecini. Nu credeam ca mai are instinctele sa vaneze. In afara de acele cateva ore, zilele curgeau la fel. Somn si latraturi, acum aproape resemnate.

Pana intr-o zi cand n-am mai rezistat eu.
- Caine! am urlat la el. Nu pricepi? Pleaca! Vreau sa pleci!
A schenuat usor, a facut cativa pasi inapoi, n-a stiut cum sa reactioneze. A incercat sa mimeze ca nu s-a intamplat nimic, a venit alergand spre mine dand din coada, dar l-am respins cu un gest brutal. Cred ca l-am si lovit. S-a retras, speriat si confuz. Se bucura totusi ca l-am bagat in seama. Dupa ce am intrat inapoi, el a ramas in fata portii, dand din coada si asteptand sa se intample ceva. Era bucuros, spera ca orice-ar fi fost, s-a terminat.

Dar cand m-am intors cu bata a fugit speriat. din nou, doar cativa pasi. Si-a indurat bataia cu stoicism, asumandu-si orice vina as fi binevoit sa-i atribui. In noaptea aceea, desi somnul i-a fost mai dureros decat de obicei, si intrerupt des de durerea ranilor sangerande, a fost fericit. Ma vazuse si il vazusem, restabilise legatura, indiferent pe ce baze. Asta se va indrepta in timp.

Apoi, zilele urmatoare, incepuse sa-si astepte cu un ciudat sentiment de bucurie si multumire bataile zilnice, din ce in ce mai lungi si mai dure. Era foarte slabit, dar nu asta e motivul pentru care nu s-a resemnat niciodata cu bataia. Mandria lui nu-l lasa sa se resemneze. Asa ca a fugit, lasand in mine un sentiment de usurare.

A revenit dupa aceea de cateva ori, la intervale din ce in ce mai rare. De fiecare data ma suparam ingrozitor si il de fiecare data il bateam, din ce in ce mai tare. Resimteam dureros fiecare lovitura, cu atat mai dureros cu cat stiam ca el se bucura ca ma vede.

Apoi nu l-am mai vazut aproape un an. Dupa un an, intr-o seara, i-am auzit latratul. A doua zi, la pranz, l-am regasit in fata portii la exact un an dupa ziua aceea fatidica. Ziua in care ne simtisem bine amandoi pentru ultima data. El era fericit, dar o fericire profunda si interiorizata, mocnita, nu acel gen de fericire exuberanta care-l incerca cand ii strigam "Aport". Asta mai mult ca orice altceva m-a facut sa nu mai rezist. Am incercat o stare vecina cu nebunia, o traire infiorator de sumbra, o ura pe care n-o cunoscusem inainte si pe care nu ma cred capabil s-o mai simt vreodata.

Am luat pistolul si l-am impuscat intre ochii cersind iertare.

[bhuttu]

Despre Moarte si alti ingeri

Nu stiu de ce ma apucasem sa joc Duke Nukem. Jocul asta nu ma mai distrase demult, fara sa-mi displaca vreodata. Probabil Gheorghe, povestindu-mi de prietenul lui din Budapesta, imi deschisese apetitul. Dar asta se intampla saptamana trecuta. In fine, nici nu mai conteaza.

Cand am intrat in teatru, hotarat sa urc pe scara, asa cum faceam de obicei, am vazut groapa pe care de obicei o ignoram si, pentru ca tot ii vedeam pe porcii care se agitau dedesubt, mi-am zis "hai ma sa-i omor de-aici". N-a fost o decizie prea grozava, pentru ca mi-am irosit toata munitia de racheta pe care-o aveam. Deja imi facusem planuri despre cum o sa ma lupt cu cioroii si cu moroii doar cu mitraliera. Si pentru ca un porc ramasese in viata, am zis sa duc treaba pana la capat si sa arunc si-o grenada. Chiar inainte s-o detonez insa, prin nisa prin care-i omoram eu de obicei se ivi o teava de carabina, neagra si amenintatoare, care-l executa scurt pe porc.
Am aruncat ochii inauntru si pe m-am bucurat de placuta surpriza de a-l vedea acolo pe sergentul Horvath, prietenul din Buapesta al lui Gheorghe, si el mare fan de Duke Nukem. Il stiam pe sergentul Horvath si-mi era simpatic, mai ales acum, ranjind fioros, cu fata mare, rotunda si plina de sange pe care mica nisa din hol abia i-o cuprindea. L-am lovit prieteneste cu piciorul peste ureche. El mi-a zambit si mi-a adresat un sunet grotesc, neanderthalian, pe care l-am simtit de simpatie. Dupa care ne-am grabit fiecare spre treaba lui. A la guerre comme a la guerre!

L-am revazut apoi pe sergentul Horvath intr-o trecer rapida prin fata barului. De data asta imbracat in tinuta simpla, usor futurista si intotdeauna impecabila a lui Duke. Freza scurta, militareasca, i se potrivea de minune.
....................................................................................................................
Noaptea aceea si-a petrecut-o in bratele sergentului Horvath, cu capul sprijinit de pieptul lui imens.
- Unde-ai murit tu? l-a intrebat intr-o doara.
- Ha, e cam departe de-aici, a raspuns sergentul. Afara din Paris.
- Hai sa-mi arati.
- Hai, daca tii neaparat.
Si au mers, pana la cateva zeci de kilometri de oraselul St. Marie-Eglise. Au ajuns deasupra unui rau, pe care sergentul Horvath il stia bine, desi il vazuse o singura data. Se oprira la micul pod de piatra, acum paraginit, cu bururieni strecurandu-se printre pietrele macadamului.
"Ca un mormant neingrijit" isi spuse sergentul.
Ii arata apoi piatra de pe splai pe care isi sprijinise ultima oara capul.
- Acum hai sa-ti arat si eu, ii spuse ea.
Si mersera inca cativa kilometri spre mare, intr-un satuc care probabil vazuse si zile mai bune.
- Dar am fost aici, mormai Horvath. Am vrut sa salvam o fetita.
- Orice-ati fi facut, n-a fost suficient pentru mine, zambi ea trist. Nu conteaza, suntem impreuna acum. Hai in Paris.
Se intoarsera in Paris. Horvath cobori la radacina unui copac si lua o mana de pamant. O ridica la nivelul ochilor si spuse, raspicat, in timp ce pamantul i se scurgea printre degete:
- Paris!
Isi privi palma fascinat, pana cand aceasta se goli de tot. Apoi o lua pe EA de mana, si plutira deasupra orasului. Se ridicara, incet, pana cand ajunsera mult prea sus ca sa mai distinga vreun detaliu prin intunericul noptii.

- Vezi, zise ea, de aici seamana cu o poiana plina de licurici. Ce linistit e!

[bhuttu]

Cronici si anacronici

Mai aveam o femeie de omorat, da' m-am cam saturat de omorat femei, caini, monstrii, si in general, cam orice. Plus ca pot s-o omor oricand. Si cred ca o omor data viitoare, oricum. Poate fac si-o reclama la detergenti atunci.

Acum, oricum, vreau sa va fac o schita a geneaologiei dinastiei mele. O sa incerc sa fiu cat mai succint, da' nu stiu cat o sa pot sa ma abtin.

Despre imperiul Zion, se poate vorbi asadar incepand cu...

bhuttu I cel Mare (zis si Intemeietorul - ? - 24) - este primul care a unificat formatiunile prestatale de pe teritoriul actual de astazi. A unit regatul de sus cu regatul de jos. De fapt, prima data a unit regatul de jos, la ala de sus nu ajunge. Atunci a proclamat regatul de sus Kingdom Of Heaven(ii si placuse filmul foarte tare), si l-a unit cu cel de jos adoptand ca slogan al regatului lui "Gloria Pamanteasca, Slava Cereasca", inscriptie care se poate vedea si acum la intrarea in cimitirul Serban Voda(tramvaiul 12 pana la Sura Mare). Ii placea desea sa spuna "I created a nation from snake eaters and fire worshipers", desi nici nu vorbea engleza, nici nu manca nimeni serpi in regatul lui. Nu se stie anul urcarii lui pe tron, dar, cum de la el incepe cronologia butiilor, majoritatea istoricilor cred ca e vorba de anul 1. Anul nasterii lui bhuttu I e considerat anul 0.


bhuttu II Carturarul(00:00-00:05) - i s-a spus asa deoarece domnia lui era in acelasi timp cu emisiunea "Omul care aduce cartea" pe PRO TV. El a adus intr-adevar o carte in regatul lui, dar, neavand si carte tehnica, nimeni n-a stiut s-o foloseasca. Neavand ce face cu cartea aia, a pus sa se construiasca o Mare Biblioteca, s-o puna acolo. Nu prea e retinut de contemporanii lui, domnia lui fiind mai scurta decat o pauza publicitara, tot pe PRO TV.


bhuttu III Cuceritorul(sau Dominatrix - 5-55) - i s-a spus Cuceritorul deoarece avea mare succes la femei, carora le dadea flori si prajituri. Dominatrix i-au spus cei care s-au culcat imediat dupa domnia predecesorului lui si s-au trezit cand erau desenele respective pe Antena1. Plus ca si el se uita tot la Dominatrix cand s-a suit pe tron, la numai 5 ani. In timpul lui au fost cucerite toate popoarele invecinate si s-a fondat institutia presidentiala(50), Presedintele(seful statului) fiind ales pe o perioada de 5 ani.
El a fost primul presedinte al Bhutanului.


bhuttu IV Augustus(55 - august ?) - Prima masura a lui a fost sa desfiinteze institutia prezidentiala si sa se proclame Imparat, Mare Domn, Mare Preot, Suveran Pontif, Lord Protector, Mare Poet, Conducator Suprem Al Armatei, Mare Sef, Ayatollah, Sultan, Pasa, Padisah, Emir, Bey, Madarin, Maharajah, Senator, Profet, Papa, Faraon, Mitropolit, "trimisul lui Dumnezeu pe pamant"(desi crestinismul nu era printre religiile acceptate), "Stapan a tuturor tinuturilor de dincolo si de dincoace de munti si pana la marea cea mare", in fine, toate titlurile pe care le stia. Titlurile si le-a abrogat "pe vecie", de aceea nu se stie exact in ce an a murit. Tot ce se stie despre moartea lui e ca a survenit intr-o frumoasa dupa-amiaza de august, de aceea i s-a spus Augustus. A doua zi, in Imperiul Turco-Tataro-Cumano-Slavo-Turanico-Mongol s-a lansat hitul "Mor dusmanii mei". bhuttu IV obtinuse asupra lor importante victorii, cea mai rasunatoare fiind cea de la Munchen, in 1999, printr-un gol inscris de Ionel Ganea in ultimul minut de prelungiri, din penalty.


Urmeaza o perioada tulbure in Bhutan, marcata de lupte pentru putere, sau pentru separarea puterilor, istoricii nu se pun de acord. Cert e ca in perioada asta cativa oameni puternici se separa de unele parti ale lor(capete, in marea lor majoritate), se intampla tot felul de lucruri naspa, dolarul creste rau de tot, ploua mai in fiecare zi - chiar cu averse de grindina pe alocuri, Romania rateaza a treia calificare consecutiva la un turneu final, Statele Unite traverseaza o criza politica, economica si sociala. Tot acum, Imperiul Zion pierde mai multi jucatori importanti si niste teritorii(Chilia, Cetatea Alba, Basarabia, Cadrilaterul, Bucovina). Multe dintre ele nu se mai gasesc nici pana in ziua de azi, si unii istorici(indeosebi rusi si ucraineni) sustin ca ele ar fi pierdute pentru eternitate.


bhuttu V Cel Groaznic(1990-1996; 2000-2004) ajunge la putere intr-o tara ciopartita si distrusa. Cea mai importanta masura a lui e sa mute capitala la Groznyi, in afara granitelor tarii, sa nu mai fie nevoit sa calce p-aici vreodata(1996). Acolo monteaza un ecran-gigant in mijlocul orasului si punea filme de groaza de dimineata pana seara(in fapt, niste cine-verite-uri din Romania anilor '90). Se intoarce la putere in 2000, afland ca mai ramasese ceva de furat.


Deocamdata atat. Pana la bhuttu XVII mai e, da' sunt cu ceara picurate filele-n bucoavna mea. Revin eu daca e...

[bhuttu]

Iubita mea, ti se pare ca ai toate avantajele posibile. Dar eu iti spun tie, ca in razboiul ce se poarta intre noi doi, invingatorul nu pot fi decat eu.
Poti sa ma ranesti, o, si-nca cum poti sa ma ranesti, cu doar o vorba sau un gest!
Poti sa ma parasesti, si nimic nu s-ar mai alege din mine in cazul asta!
Poti sa ma omori, da, poti chiar sa ma omori, iubita mea, si n-o sa fii in nici un fel pedepsita, asa cum nimeni n-o sa-mi simta lipsa sau sa-mi regrete disparitia.
Nu-ti sunt decat un sclav, o jucarie in mainile tale atotputernice, iubito!

Si totusi uiti ceva. Sunt fericit ca existi. Si nu poti face nimic sa schimbi asta.

E ceva dincolo de noi...

RUGACIUNE: Doamne, rogu-te sa ai grija de o biata oaie a ta care a innebunit de tot, sireaca, si nici macar nu-i pare rau.

My baby takes the morning train/He works from nine to five and then/He takes another home again/To watch the Manchester United football team

[bhuttu]

De la o vreme, aparuse in viata mea de niciunde. Nu stiu ce voia, nu vorbea niciodata cu mine. Aproape zilnic, vreme de jumatate de ora, poate cea mai frumoasa si mai linistita jumtate de ora a zilei mele obisnuite, statea si ma fixa cu privirea. La inceput i-am ignorat prezenta. Dupa care a inceput sa ma agaseze. Mai ales ca nu zicea nimic. Tot eu am cedat.

- Ok, ma dau batut. Ce vrei?
El tot nimic.
- Pai sa mor daca inteleg ceva. Stai acolo si te uiti la mine. E de bine sau de rau?
Nimic.
- O sa incep sa interpretez astea ca semne de ostilitate.
Tot nimic.

Si tot asa o buna bucata de vreme. Gasise cea mai buna metoda sa-mi distruga intimitatea. Pana intr-o zi cand n-am mai rezistat. Am luat barda, cu coada ei scurta si lama lunga, si l-am izbit cu multa putere de cateva ori. M-am simtit izbavit, dar totodata atunci m-am trezit. Mi-am dat seama ca sparsesem un perete. Un perete care pana atunci mi se parea ca seamana suspect de tare cu o fata umana.

Atunci mi-am dat seama ca innebunisem.
.............................................................................................

"ma gandesc la tine de 18 ori pe zi, cate o ora fix. In restul timpului, apari in toate visele mele."
Asa scria bhuttu in jurnalul lui intim. L-a ars.

[bhuttu]

MOTTO:"- Will you celebrate tonight, Gary?
- Yeah, I'll lock myself in my room with 4 bottles of champaigne, 6 bitches... and a big sack of weed.
- You might need more than 4 bottles of champaigne then.
- More bitches."
Gary Pocock, look it up.

"Hold on, I think we've really got something this time."
"Avem pe dracu'", raspunsei eu fara sa iau seama ca interlocutorul meu habar n-avea ce vorbeam. Cred ca deja se obinuise cu asta. "E clar, rosu intra aici si albastru dincoace. Ala galben ai grija sa nu-l atingi."
In fix acelasi moment se auzi o pocnitura puternica, iar o mica flacara albastrie la capatul mainilor mele ramase singura lumina din intregul complex. Asta dura cam 2 secunde, dupa care in complex se lasa o bezna deplina.
Eu ma simteam bine. Avusei acea placuta senzatie de scufundare in apa calda, numai ca mai intensa, mai invaluitoare... Cred c-am adormit. Cand m-am trezit eram in mijlocul unei bai de lumina, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Si totusi... lumina asta alba si intensa, contururile complet absente... nu mi-a luat mult sa-mi dau seama ca ma aflu in fata lui Dumnezeu. Mai ales ca imediat i se auzi vocea.

- SPUNE!
- Raspund in fata unei autoritati superioare, imi incercai eu vechiul truc.
Nu tinuse. Mi-am dat seama de asta dupa rasul plin de pofta si zgomotos care se auzi imediat si pe care l-am recunoscut fara nici o greutate. Era rasul ingerului meu.
Cred ca n-as fi vrut sa mai adaug nimic, dar o vointa ciudata nu-mi dadea pace. O simteam ca ma inconjoara, dar totodata simteam ca vine dinlauntrul meu. Asa ca n-am putut sa nu continui:
- Deci ma trezesc intr-o dimineata si in scara blocului meu crescuse dintr-o data o planta. A plant! A fucking plant! cum ar spune prin filme. Ce dracu' sa caute o planta in scara blocului. In mijlocul cimentului! N-are cum. Ia sa ne lase junglele noastre de beton, asa poluate cum sunt ele, in pace! Si aia doi care umpleau locul cu pamant in seara dinainte cine erau de fapt? Pe mine m-a intrebat cineva daca vreau o planta?
In plus de asta, nemultumirile mele acopera o paleta ceva mai larga de subiecte. Nu stiu de ce se intampla asta, dar in ultimul timp am tot constatat maxime ale deviatiilor din starea mea. Cine a indraznit sa ma scoata din starea mea?
A, si sa nu mai vorbim ca si Tie am ceva sa-Ti reprosez. Cred ca toata smecheria asta de-ai facut-o tu, desi admirabila in esenta, s-ar fi putut face mai bine. Ar trebui sa ma lasi si pe mine sa incerc o data. Sau cumvanu Ti-ai dat toata silinta? Ai facut totul cam in dorul pulii? A? Ia zi, cum raspunzi la asta?

- ASA MA ENERVEAZA PE MINE ASTIA CARE SE CACA SEARA! fu raspunsul, si pentru un scurt moment am avut impresia ca Dumnezeu e de fapt Rasvan Vasilescu.

Dupa aia, pentru mine nu urma decat INTUNERICUL.

[bhuttu]

Stiu ca ti-e frica de mine. E normal sa-ti fie. ACUM e normal sa-ti fie. Pentru ca acum pot sa te ranesc. Dar nu inteleg de ce a inceput sa-ti fie frica de mine. Pentru ca atunci n-aveam cum sa te ranesc. Ca de fapt nici acum. Nu eu te ranesc, frica ta te raneste. Chiar daca tu crezi ca eu sunt, de fapt totul e in tine. Sta in puterea ta sa nu-ti mai fie frica. Sta in puterea ta sa nu mai fii ranita. Sta in puterea ta sa ma iubesti.

Sau poate e prea tarziu? Nu pot sa stiu pana cand n-o sa fii dispusa sa incerci.

Stiu ca privirea mea te inteapa din crestet pana in talpi si ca daca te privesc prea indelung o sa incepi sa sangerezi din tot corpul. Stiu ca mangaierea mea iti zgarie pielea si daca te mangai prea indelung o sa-mi ramana bucatele din carnea ta in gheare. Stiu ca sarutul meu iti rupe carnea si un sarut prea lung ti-ar transforma fata intr-o masa de carne diforma acoperita de sange. Stiu ca imbratisarea mea te sufoca si o imbratisare prea lunga te-ar lasa fara suflare in bratele mele. Mai mult, stiu ca mangaierile tale, mana ta prin blana mea ti-ar zdreli palma si iarasi ai sangera. La fel cum stiu ca n-as putea sa ma abtin de la a te privi, a te mangaia, a te saruta sau a te imbratisa.

Dar o sa ma duc la Om. O sa-L rog sa ma bage intr-o cusca, mare doar cat sa pot sta in picioare in ea, fara posibilitatea sa ma misc, sa ma culc sau sa ma intorc. O sa-L rog sa-mi acopere ochii, sa nu mai pot sa te sagetez cu privirea. O sa-L rog sa-mi puna calus si sa-l straga atat de tare incat sa nu mai pot inchide falcile, iar colturile gurii sa-mi sangereze. Imi place senzatia sangelui meu. Dupa aia o sa-L rog sa-mi lege calusul de deasupra custii, in asa fel incat picioarele dinainte sa-mi stea suspendate, si sa nu le pot misca decat in gol. Si asa, orb, mut si imobilizat o sa te astept.

Dupa care, pe tine, iubita mea, o sa te rog sa-ti pui o manusa. Si poti sa te apropii de mine. O sa te simt apropiindu-te, o sa te miros. Dar mirosul meu nu poate sa-ti faca rau. Vino mai aproape. S-ar putea sa observi cum mi se misca usor coada sau cum mi se zburleste blana. Dar nu te speria. Doar ma bucur de apropierea ta. Poti sa te apropii chiar si mai mult. Si cand o sa fii chiar langa cusca mea, cu manusa pe mana, o sa poti sa ma mangaii. Si eu o sa fiu fericit.

Chiar acum ma duc la Om. Imi amintesc, usor amuzat, ca in tinerete obisnuiam sa mananc Oameni.

Dar daca n-a mai ramas nici un Om?

[bhuttu]

Am reusit sa tin minte visul de aseara(unul din ele). Asta-i tare-tare. Fii atent aici: jucam la Steaua( da’ nu mai stiu cu cine). Stiu ca primul gol l-a dat Claudiu Raducanu si m-am dus, l-am imbratisat si l-am pupat.
A doua secventa e ceva mai clara. Era pe Stadionul National si a mai dat Steaua un gol. Ala care a dat golul a fugit imediat spre peluza opusa celei cu galeria Stelei. Eu eram dincoace de jumatatea terenului si cand m-am dus sa-l felicit pe tipul de daduse gol l-am intrebat si cum il cheama. Mi-a raspuns si m-a intrebat si el cum ma cheama. Ma chema chiar Bacica Leonard. Dupa aia l-am auzit spunand altui jucator(cred ca Neaga) despre mine: “A, pai asta-i destul de bun,... cat de cat...â€Â

[bhuttu]

- Dar nu-l cunosc.
- Ba da, il cunosti, si in plus nu conteaza. Vine si Seagal, cred ca si Wesley Snipes.
- Si stii ca nu ma descurc asa bine.
- Esti modest. Oricum, o sa fim mai multi. Si ideea de baza e distractia.
- Pai si stiti sigur ca e acolo?
- Nimeni nu stie sigur unde e. Ultima data a fost vazut prin aprilie. Venea din primavara.
- L-am vazut eu in octombrie, la Lumini si Umbre, expozitia de pictura. Bine, doar a trecut printr-o sala. eu l-am vazut cand a facut un salt prin dreptul unei panze rosii, dupa aia a disparut.
- Se poate. Deci te trec, da?

Imi placeau vanatorile, dar asta era ciudata, pentru ca nu-l cunosteam pe tipul care mi-o propusese. Nici despre Prada nu stiam mare lucru. Il cunoscusem, e drept, dar doar vag. Niciodata nu ma edificasem de fapt asupra naturii lui. Cei mai multi ziceau ca-i groaznic, dar, mai mult din instinct decat din vreun motiv anume, aveam rezervele mele in privinta asta. Se zicea despre el ca o data, pe Valea Jiului, a inghitit un microbuz in care erau 8 turisti care veneau de la Manastirea Lainici. Printre cei 8 era si-o blonda din Piatra Neamt, cu tate mari, care-si dorea de mult sa vada Ramnicu Valcea.
Acum reusisera sa-l izoleze in padure. Urma ca noi sa-l omoram.

Dimineata ne-am strans cu totii, majoritatea inca neacomodati cu starea de veghe la asa o ora nepotrivita. Mai toti erau cascadori. Nici Seagal, nici Wesley Snipes nu venisera, dar l-am recunoscut pe Nea Paul Fister, pe Dan, pe mai multi. Eram 18 cu totii. Prada fusese, conform regulamentului, eliberata in padure in seara dinainte, complet dezbracat si neinarmat. N-avea nici macar cutit. Noi aveam toti cutite. L-am vazut si pe ingerul meu acolo. Am ras in sinea mea si am vrut sa-l intreb "Ce cauti ma aici?". M-am abtinut insa. Ar fi fost nepotrivit.

Si am plecat. De cum am intrat, am auzit inapoia mea, in marginea padurii, sirenele. A durat vreo doua minute pana sa fie liniste din nou. Mi-am dat seama ca plecasera toti si pentru un moment nu m-am putut abtine sa nu banuiesc o conspiratie. Dupa alte vreo doua minute l-am vazut, intr-un luminis, pe ingerul meu zburand calm pe deasupra padurii. Am ras spre el, si el mi-a zambit inapoi. Apoi a facut un semn ce voia sa spuna "Ma duc" si a disparut. Stiam ca s-a dus sa bea o bere in Brown Sugar, in Titan. Ii place acolo.

Despre ce s-a intamplat in continuare nu-mi mai amintesc mare lucru. Cand m-am regasit, pe patul spitalului, toti mi-au spus ca m-am descurcat foarte bine. Din nou eram singurul care nu eram convins de asta. Prada ma muscase de coapsa. Rana era adanca si mi s-a spus ca sangerase din abundenta. Acum hemoragia se dusese, dar rana capatase un aspect purulent, iar cangrena isi intra incet in drepturi. Doctorilor nu le-a luat prea mult sa-si dea verdictul. Mi-au spus ca voi muri, si ca mai am cateva ore.

M-am hotarat sa aman bun-ramasurile pana dupa moarte, mai ales ca atunci si contextul, si tinuta mea or sa fie mult mai potrivite. Iar in cele cateva ore ramase mi-am zis sa trag un pui de somn, sa-mi trag sufletul.

Si am avut dreptate. Am avut parte de o inmormantare fastuoasa, iar ramas-bunurile au fost cu totul deosebite. Absolut toata lumea era prezenta. Mai putin clientela obisnuita din Brown Sugar. Ingerul meu ramasese si el acolo.

Primii au intrat cititorii de zodii. Toti in halate largi, albastre, cu barbi albe, ascutite, de tap si carti groase. Mi-au explicat, intr-un fel complicat si neinteligibil pentru mine - facand dese apeluri la cartile lor groase - ca o sa ajung in iad pentru ca n-am crezut niciodata in zodii. Mi-au mai spus ca ce sunt eu a fost scris dinainte, iar faptul ca eu nu cred nu schimba cu nimic asta.
Felie m-a intrebat cam ce filme au mai aparut, si daca mai am ce face cu colectia mea de DVD-uri.
O delegatie a HFPA a venit si mi-a spus ca am primit Globul de Aur pentru cel mai prost articol neaparut vreodata intr-un film, dar ca ei nu inregistreaza multumiri. Asa ca mi-au retras premiul pe motiv ca n-am vrut sa particip la decernare, eu fiind mort.
Au mai fost niste domni in costum cu mustati impozante, pe care eu nu-i cunosteam si i-am banuit a fi figuranti.
Alina a venit si mi-a adus scenariul, dupa care m-a pupat pe amandoi obrajii si a zambit.
Si a mai fost un lung sir de oameni, multi avand flori.

Abia la sfarsit a fost EA. A venit ultima. Avea pantaloni scurti - era singura in pantaloni scurti, un tricou negru si - necaracteristic pentru ea - purta pe cap o sapca neagra. Bineinteles, obisnuitele incaltari rosii. Era imbracata exact ca in ziua calduroasa de vara in care ne-am intalnit noi doi, iar eu am umblat numai in papuci.
- Nu ma asteptam sa vii, i-am zis.
A zambit. Evident. Mereu zambea.
- M-am gandit, a raspuns ea. Ce faceai daca ma sinucideam de exemplu? Sau daca muream, ori in ce fel. Ai mai fi fost fericit atunci?
A fost randul meu sa zambesc. Trist, la gandul ca nu mai am timp, la gandul ca n-a inteles niciodata lucrurile la fel ca mine.
- Iubita mea, i-am spus. Eu eram multumit cu ideea ca TU ai fi putut exista. Cand te-am cunoscut am avut confirmarea intruparii fericirii mele, si n-am mai avut nevoie de altceva. Intre existi si ai existat nu e mare diferenta. Intelegi?

Zambetul i s-a deschis, larg, radios. Inima mea a accelerat. Mi-a infipt o mana in ceafa si m-a tras spre ea cu forta. Pentru un fragment de moment am fost surprins, dar m-am abandonat repede. Si-a lipit buzele de ale mele, iar momentul in care buzele noastre s-au atins nu s-a mai terminat niciodata. Am stiut atunci ca, indiferent de tot ce s-ar putea spune sau face, cu cele mai puternice mijloace ale oricarui tip de forta inconstientizabila, un lucru nu se poate schimba: sunt fericit si, oriunde m-as duce, sunt in rai. Nu stiu ce s-a intamplat cu corpul meu dupa asta. Eu am ramas acolo, in momentul ala.

Si m-am gandit: "cum ar fi putut fi Prada mai puternica decat mine? Doar ea n-a avut niciodata asa ceva!"
Totul era stralucitor.

PS: Se pare ca cei 8 pasageri ai microbuzului ar fi scapat, totusi, teferi cu totii. Ei consumasera palinca la Sarmizegetusa.

[bhuttu]

- Cand e galben inseamna ca s-a facut?
- Pai nu e galben de cand il pui?
- Ba da, dar e altfel de galben. Acum s-a facut de-un galben auriu, asa.
- Nu, mai lasa-l un pic. Il scoti cand incepe sa plezneasca la suprafata si cand incepe sa se inchida la culoare.

Saracul, n-a stiut niciodata sa gateasca chinezi.

[bhuttu]

Nici nu mai stiu de ce-am plecat. Mi se pare ca fusese mai mult obligatie decat optiune. Sau eu am vrut? Parca tin minte: "As vrea sa plec, undeva, in munte, vreo 3 zile." Da, cred c-am spus asa la un moment dat. Dar in nici un caz nu mai stiu de ce.
Pentru ca eram perfect integrat. Cred ca nici n-ar trebui sa spun "integrat". Eram unul dintre ei. Ma nascusem printre ei, si nu plecasem niciodata. Nu faceam in nici un fel nota discordanta. Cu atat mai putin imi explic cele ce-au urmat... Sa fi fost o chemare?

M-am retras in munte 3 zile, spuneam. E adevarat, socul a fost mare. Linistea sa ma fi atras? Monotonia, tocmai monotonia care nu-mi placuse nicodata? Sau salbaticia, in lumina evenimentelor ce-au urmat? Dar aia era salbaticie, asa tacuta si linistita?

La intoarcere, nimic n-a mai fost la fel. M-am trezit dintr-o data extrem de obosit. Parca intreg teritoriul care cu doar putin timp mai inainte fusese al lor (sau al nostru? poate inca ar trebui sa spun "al nostru") era ocupat. Monstrii metalici erau peste tot, atotputernici. Nu, nu erau agresivi. La inceput mi-a fost frica de ei, dar apoi am incercat sa ma apropii. Tin minte cand l-am atins pe unul. Eram extrem de tensionat si incordat, ma asteptam la orice. Am pus doar un deget, pentru o fractiune de secunda. Nu s-a intamplat nimic. Apoi am pus toata palma pe el. Nimic. L-am lovit cu piciorul. Tot nimic. M-am catarat pe el si-am inceput sa lovesc din rasputeri. Era vizibil ranit, dar n-a reactionat in nici un fel. Si n-a sangerat, asta m-a mirat foarte mult.
Poate totusi nu sunt asa periculosi, am spus eu. Asa ca am ajuns, treptat-treptat, sa-i ignor. Mergeam pe langa ei chiar si in plina zi. Si deja nu mai aveam nici o problema cand vedeam o armata de monstrii indreptandu-se in cine stie ce directie necunoscuta. Le taiam calea fara frica, stiam ca oricum sunt inofensivi. Doar uneori, cate unul mai scotea cate un sunet ciudat, dar in scurt timp m-am obisnuit si cu asta. Ba de multe ori, nici macar nu le mai taiam calea. Pur si simplu ma urcam pe ei. Saream de pe unul pe altul, si nu mai zicea nici unul nimic. Poate nici nu ma vedeau, dar ce ma interesa?
Sa fiu in totalitate sincer, aveam totusi o mica strangere de inima de fiecare data cand ii vedeam grupati. Ah, si acea apasatoare senzatie ca ocupasera spatiul nostru, si nimic n-avea nimic de protestat.

Dar adevarata lor fata, mai ingrozitoare decat as fi putut vreodata sa-mi imaginez, mi s-a relvat intr-un cu totul alt fel. Cand am incercat sa vorbesc cu ei. Acum le spun "ei", dar atunci, evident, ma gandeam la ei ca la "ai mei" sau "noi". Da, am incercat sa spun cuiva ceva. Stiu exact ce spusesem, sau poate doar ce voisem sa spun. Pentru ca n-a iesit decat un sunet distorsionat care l-a gonit imediat. Si tot asa, de cateva ori, pana am renuntat. Toate metodele mele de a mai intra apoi in contact cu ei au esuat. "Trebuie sa fie monstrii" mi-am zis.
Asa ca m-am retras. Ar trebui sa recunosc ca initial nu m-a deranjat izolarea mea, dar apoi a inceput sa creasca in mine ca o cangrena. Si nu stiam si nici nu puteam sa-mi imaginez vreo metoda sa scap de ea.
Mai ales dupa ce incepusem sa ma schimb. Imi crescuse foarte tare parul si am ajuns sa traiesc intr-o permanenta stare de veghe, uitandu-ma tot timpul cu multa suspiciune si multa frica in jur. Nu stiu de ce, nimeni nu ma atacase si nu incercase vreodata sa-mi faca vreun rau. Eram mai degraba evitat, si totusi aveam permanent senzatia ca ma urmareste cineva.
Au urmat cateva crize, probabil inerente, dar apoi m-am impacat cu adevarul c-o sa-mi traiesc restul vietii ca damnatii pe care ii cunoscusem in lecturile din copilarie.

.......................................................................................................................................

Si-ntr-o zi am vazut-o pe ea. N-as fi avut cum sa n-o remarc. Ma fixa cu privirea, asa cum n-o mai facea nimeni de mai mult timp decat puteam sa-mi amintesc. Singura intoarsa cu fata spre mine dintr-o multime de oameni care-mi intorceau grabiti spatele.
M-am dus spre ea, cred ca instinctiv. M-am apropiat incet, precaut. Ea zambea. Am zambit si eu, si din mimica ei mi-am dat seama ca a inteles. Am incercat sa-i vorbesc. Si, de-a dreptul socant pentru mine, m-a inteles. Chiar mi-a raspuns.
Apoi mi-a intins mana, si-am atins-o. La fel, cu frica. Cu un deget. Dar nu m-a fortat. Cand m-a strans de mana am avut o reactie instinctiva de retragere. M-a inteles si a ras. M-a luat cu ea.

Ne-am intalnit din ce in ce mai des in perioada urmatoare. Pentru mine era o adevarata binecuvantare, daduse un alt sens tuturor lucrurilor pe care le stiam. Dar n-am inteles de ce-o facea ea. Mai ales ca se intelegea atat de bine cu ei, cu toti.
In timp, au invatat sa ma auda si pe mine. Sau poate eu am invatat sa vorbesc in asa fel incat sa ma inteleaga. Erau tot retinuti in fata mea, dar progresul era remrcabil. Fusesem acceptat, dupa ce renuntasem sa sper ca s-ar mai putea intampla asta vreodata.

Cu ea era altceva. Pe ea o iubeam. Numaram cu nerabdarea momentele care se scurgeau pana la urmatoarea noastra intalnire. Furam din timpul ei orice moment, oricat de scurt, pe care ar fi putu sa mi-l acorde. Ea ma astepta si-mi zambea, intotdeauna. Era pentru mine singura insula dintr-un ocean fara sfarsit.

Pana in acea blestemata zi. O asteptam la locul obisnuit, la ora obisnuita. Si n-a venit. M-am ingrijorat si-am plecat s-o caut. I-am intrebat pe ei daca au vazut-o. Mi-au spus ca nu. Am fost prin toate locurile in care se ducea, si nimeni n-o vazuse si nici nu si-o aminteau. Am fost acolo unde fusese casa ei, dar acei oameni mi-au spus ca n-au auzit niciodata de ea. Cateva zile aceasta cautare nebuna a fost singurul mod in care-am stiut sa fiu.

A urmat disperarea. Una cum nu mai simtisem pana atunci, mai adanca decat credeam ca poate sa existe. Nu stiu cat de lucid eram in acele momente, dar m-am hotarat sa-mi sparg pieptul. Asa ca m-am lovit cu toata forta in mijlocul pieptului pana am reusit sa imi fac o spartura rotunda, cam de dimensiunea pumnului meu. A inceput sa sangereze abundent, si-am stiut ca nu-mi mai raman decat cateva ore.

Am iesit, de data asta complet nebun, sa-mi continui cautarea. Alergam in directii alese la intamplare, fara tinta si fara vreun alt gand decat s-o gasesc. O dara de sange ma uramrea permanent si, dupa o vreme, am inceput sa obosesc. M-am oprit, constientizand ca viata ma paraseste. Dar voiam sa mai alerg, s-o mai caut.
Mi-am ridicat privirea... si-am vazut-o. Era acolo, exact cum o vazusem prima data. Cu fata spre mine, intr-o multime de oameni intorsi cu spatele.
"Prostutule! Nu te-as fi parasit niciodata." mi-a zis razand. Am incercat sa rad si eu. Lucrurile incepusera sa se incetoseze si vedeam totul ca printr-un material translucid, laptos. Ceilalti oameni isi pierdusera forma, erau doar niste siluete fantomatice pe care le percepeam miscandu-se prin acea ceata alba. Doar pe ea o vedeam, colorata, clara, razand, in mijlocul acelui tablou care se topea.

Si n-am mai stiut. N-am mai putut de atunci sa ma misc, nu mai simt nimic, si singura imagine pe care o vad e EA in mijlocul acelui tablou cetos.
Daca n-as fi cunoscut-o niciodata, probabil vedeam doar negru.

[bhuttu]

Prea multe nu-mi amintesc, dar stiu ca n-am fost mereu asa. Imi amintesc de o vreme in care eram mai multi. Si nu eram asa. Acum sunt singur. Stau intr-o padurice pe marginea raului. E mica, abia un pilc de copaci. De jur imprejur, numai teren nisipos. Si raul, la margine. Nu m-am incumetat niciodata sa-l trec. Cine stie peste ce-as putea sa dau dincolo. Mai bine asa. Raul imi da apa.

Mai demult eram mai inalt. Acum, spatele mi s-a incovoiat si arata ca o cocoasa. Corpul mi s-a acoperit cu par. Unghiile mainilor mi-au crescut mari, adevarate gheare, lungi si puternice. Uneori mai jupoi copacii cu ele sa le pilesc. Cand merg, mainile imi ating pamantul. Tin pumnii stransi, iar ghearele sunt indreptate in sus. Urechile s-au ascutit si au cate un smoc de par in varf, ca la lyncsi. Parul meu e aspru, pentru ca uneori ma inteapa in palma. Pe spate, in prelungirea vertebrelor, mi-au crescut tepuse cornoase. Probabil pentru aparare, dar nu stiu impotriva cui. Dintii de sus mi s-au lungit excesiv si cresc incontinuu, asa ca trebuie sa-i pilesc si pe ei in fiecare dimineata. Ii pilesc si-i ascut. Dar si asa, tot ma inteapa in barbie, asa ca barbia imi sangereaza aproape permanent. Probabil e hidos, dar nu-i nimeni sa mi-o spuna.

Pentru ca la mine in padurice rar se avanta cineva. Rar se avanta cineva si prin imprejurimile nisipoase. Dar pe acolo mai trec din cand in cand oameni. Ei sunt hrana mea. Cand mi-e foame, ma uit dupa ei. Sau, daca ii vad, ii mananc oricum. Ma pun si cu mainile si cu picioarele in pamant si ma imping puternic. Asa ma duc drept in sus, si pot sa vad imprejurimile. Daca vad vreun om, ma reped asupra lui de sus, cu viteza. Toti fug, asa ca-i iau din spate. Ii cuprind cu mainile, ca intr-o imbratisare. De cele mai multe ori mor imediat, din cauza ghearelor. Alteori nu. Alteoi se chinuie, si nu mor decat abia dupa ce le mananc capul. Dupa ce mananc jumatatea de sus, e mult mai usor. Picioarele pot sa le savurez.

Numai ca... demult n-am mai vazut un om. Poate s-au terminat, sau cine stie. Poate au plecat cu totii. Odata, intr-o zi, mi-am facut avant puternic si am sarit mult in sus. Cautam oameni, dar n-am vazut nici unul. Si m-am uitat pana departe, pana dincolo de marginea nisipurilor. Asa c-am mai sarit o data, cat am putut de sus. Si am reusit sa vad chiar pana la marginea orasului. Dar nici pana acolo nu era nici un om.
Trebuia sa fac ceva, foamea ma mistuia. Asa ca mi-am despicat stomacul cu o gheara si am inceput sa-i mananc din nou pe cei pe care-i mancasem deja o data. Dar foarte curand s-au terminat si aia. Acum, foamea ma chinuia si mai tare. E posibil ca asta sa fi fost din cauza ca si stomacul incepuse sa sangereze.

Asa c-a trebuit sa plec din padurea mea. Mergeam din ce in ce mai greu, aproape ma taram. Dar aveam nevoie, si cautam cu disperare un om. Imi trebuia un om sa nu mor.

Dar n-am mai gasit. Am mers mult, dar n-am dat decat de pustiu. Apoi, cand credeam ca zilele mele ar fi trebuit deja sa se fi terminat, am gasit-o pe EA. Nu stiam cine e, dar simteam c-o cunosc. Ii stiam zambetul, ii stiam gesturile si simteam o nevoie usturatoare sa o ascult. O bucata de vreme m-am tinut dupa ea. Dar a fost cruda cu mine de la inceput. Mi-a spus ca oricum nu merit sa traiesc, ca mi-am batut joc de timpul meu si ca nimic nu ma mai poate salva. Asa ca am fugit, fara tinta, departe de EA.
Cand am simtit ca sunt suficent de departe sa nu ma mai poata rani, am vrut sa ma curat de suferinta. N-am reusit. Stomacul ma durea ingrozitor, dar acea durere nu era nimic pe langa ce venea dinlauntrul meu. Mergeam tot tarandu-ma, dar aplecat mult in stanga, pentru ca imi simteam inima grea. Batea atat de tare, incat incepusera sa ma doara coastele. Cred ca unele se si rupsesera deja.
Am vrut sa fac sa sufere si ea. Asa ca am luat un brici si mi l-am infipt, de-a latul, in gat. Sangele a inceput sa tasneasca si de aici, mult mai puternic decat din barbie sau din stomac. Si m-am intors spre EA. Voiam sa ma vada asa si sa sufere. Speram sa sufere.

Am ajuns in fata EI. M-am uitat in ochii ei fix, cu multa ura. N-am zis nimic. N-a zis nici ea nimic. Doar se uita la mine cu acel zambet pe care, desi il vazusem prima data cu o zi inainte, il cunosteam atat de bine. Apoi, ochii au inceput sa mi se impaienjeneasca. Sangele continua sa curga. M-am prabusit pe spate, iar privirea mi s-a fixat pe cer. Apoi, din gura au inceput sa-mi iasa gandacii. Au iesi multi si imediat au inceput sa misune, acoperindu-mi ochii cu picioarel lor multe si scarboase.

"Oricum, asta trebuia sa se intample" a fost ultimul gand al meu cand inca mai vedeam cerul. Apoi totul s-a intunecat si n-am mai vazut nimic, doar negru. Negru de burti si picioare de gandaci.

[bhuttu]

MOTTO: Pe dracu' 12. La 8. La 8 de amandoua. E la distanta egala.

Vreau sa te intind pe spate pe o suprafata neteda, de lemn. Eventual sa se vada inelele lemnului. Apoi sa-ti desprind capul de trup cu o barda. Una scurta si cu lama lata, sau una mare, de calau... nu stiu.
Corpul nu ma intereseaza. Capul... prima data il voi scalpa. Probabil va curge mult sange. Asa ca va trebui sa-l spal bine-bine. O sa-l spal, si-o sa ma spal si pe mine de sange. Imi voi schimba hainele, iar pe cele murdare nu le mai spal. Le arunc direct. Dupa aia n-o sa ma mai murdaresc asa mult, numai pe maini. O sa curat tigva de eventualele ramasite ale gatului. Apoi, o sa scot creierul. Mandibula... nici ea nu prea ma intereseaza. Numai ca as fi curios sa vad tigva ta curatata de carne cu tot cu mandibula. Doar de la asta a pornit totul, nu? Eh... nu stiu, ma mai gandesc cum sa fac cu mandibula.
O sa mai scot si ochii, urechile... tot ce e in plus. Cu carnea da, va fi complicat. Nu stiu cum se descarneaza, si nici n-as vrea sa-ti stric tigva. Dar ma interesez eu. Ori o bag intr-un acid puternic si concentrat, ceva, ori o ard... Merge si arsa. Asta ar si albi oasele un pic, si le-ar usca mai repede. Scap eu cumva si de carne.
O sa am astfel, tigva curata. O s-o admir un scurt moment, iar apoi, pentru ca nu vreau sa-i stric fata, o sa sparg oasele din spate. Habar n-am cum se numesc. Parietale, cred. Dar oricum, nu asta conteaza. O sa le sparg, deci. Incerc sa le decupez frumos, sa fie totusi reparabil, daca o sa incerc vreodata.
Buuun. Si acum, intr-un final, o sa am exact rezultatul care l-am vrut. Tigva ta, curata si curatata de carne, decupata la spate.

Pentru ca vreau sa-ti sarut crestetul capului, pe interior.

(dupa Haute Tension)

[bhuttu]

Cand am gasit-o, soarele stralucea orbitor, fapt uimitor daca ma gadeam la furioasa furtuna din noaptea trecuta.
EA era culcata intr-o stare amorfa in iarba inalta si inca umeda de un verde aprins. Initial am fost curios sa vad ce e. Apoi, dupa ce i-am vazut ranile, am luat-o la mine.

Erau doua rani mari, ca niste taieturi cangrenate, in partea superioara a spatelui, dispuse simetric. N-am reusit sa-mi fac nici o idee despre natura lor, pentru ca nu aratau a nimic cunoscut. Doar ca aratau ingrozitor. Foarte adanci, astfel incat ofereau o perspectiva generoasa asupra carnii, si dezgustatoare ca aspect, avand tot soiul de purulente - de tot soiul de culori, dar predominant galbene - de jur imprejurul lor.

Primele cateva zile a fost complet inconstienta. Si in acele cateva zile am depus cele mai sustinute eforturi sa fac ceva in privinta ranilor. Cunosteam destul de bine mai toate buruienile de primprejur, si pana atunci ma ajutasera in toate situatiile in care avusesem nevoie de vreun leac. Acum insa nimic nu parea sa functioneze. Toate aveau doar un efect foarte superficial, asa ca n-am reusit nici sa opresc sangerarea, nici sa usuc purulentele sau sa fac ceva in privinta lor. Foarte probabil n-am reusit nici sa calmez in vreun fel durerile, pentru ca asemenea rani erau fara indoaiala tare dureroase.

Am continuat in tentativele mele si dupa ce s-a trezit, desi eforturile mele in acest sens au scazut in intensitate, descurajat fiind de repetatele insuccese. Ea ma privea trist, cu un zambet plin de compasiune pe care-l resimteam dureros, ca pe un turtur de gheata ce-mi strapungea inima de cate ori il vedeam. Imi spunea mereu acelasi lucru:
"Renunta, n-are sens", si parca ma umpleam de energie de fiecare data cand auzeam asta.

Curand a inceput sa manance, si asta a parut sa aiba efect mai mult decat orice altceva. Dupa ceva timp, totul era normal la EA, mai putin cele doua mari rani. Departe de a se vindeca, acestea pareau ca se agraveaza pe zi ce trece si, pe cat de mare imi era frica de iminenta lor cangrenare, pe atat de mare imi era disperarea la gandul ca n-o sa pot face nimic.

"Nu te dor?" o intrebam din cand in cand.
"Ba da, groaznic", imi raspundea de fiecare data zambind, cu acelasi zambet trist. Si intr-adevar, desi incerca sa-si ascunda durerile, unele gesturi marunte, sau felul in care se zvarcolea in somn, cand nu se stia privita, o dadeau de gol.

Tineam in continuare sub observatie ranile, dar in afara de agravarea constanta a purulentelor nu se intampla nimic notabil. Pana intr-o dimineata cand, dupa o noapte in care - daca ma luam dupa gemete - durerile fusesera mai intense ca de obicei. In acea dimineata, de undeva dintre muschii sangeranzi si venele descoperite, la suprafata ranilor aparusera niste excrescente albe si dure, cu aspect laminat. Nici impotriva lor n-am putut sa fac nimic. Taierea, cauterizarea, uscarea si topirea lor au dat gres rand pe rand.

Durerile pareau tot mai groaznice de la o noapte la alta, iar in cateva zile acele excrescente albe crescusera semnificativ si isi definitivasera o forma destul de evidenta de... aripi. Aripi, cam cum au cupidonii din tablourile renascentiste. Iar acele excrescente albe care ma ingrijorasera cu cateva zile inainte erau intr-adevar pene, dar niste pene mai mari, mai dure si mai bine prinse decat tot ce stiam eu. Atunci am avut confirmarea a ceea ce banuiam de mult. Anume ca imi luasem in grija o MINUNE.

Purulentele incepusera in sfarsit sa se retraga si n-a mai durat decat cateva zile pana sa dispara de tot. In tot acest timp aripile au crescut si si-au definitivat forma, totul pe fondul acelorasi dureri groaznice. Dar EA arata acum ca un adevarat INGER, aripile dandu-i un aspect impunator, chiar infricosator in putinele momente cand si le desfasura, relevand o anvergura impresionanta, mai mare decat un stat de om.

Si in dimineata aia... am stiut ca ceva e diferit. Am stiut pentru ca aia a fost prima noapte in care a dormit linistita. S-a trezit inaintea mea si m-a asteptat in picioare, zambind. Nu mai era un zambet trist, era un zambet stralucitor, zambetul unei fiinte de lumina.

"Vino cu mine" mi-a spus, si mi-a intins mana. Am urmat-o, confuz si temator.
"Eu sunt primul dintre semne", mi-a spus. "Trebuie sa iei seama la mine si sa ma pastrezi cu atentie in amintire, pentru ca vei avea nevoie de amintirea mea. De acum, or sa vina si alte semne, mai mult sau mai putin importante, dar eu ti-am daruit cel mai important lucru. Pentru ca eu ti-am daruit DRAGOSTEA."

Se oprise, si ma oprise si pe mine cu ea. De cum a terminat de vorbit, a inceput sa se ridice de la pamant.
"Nu ma lasa" am murmurat, dar nu cred sa ma fi auzit. Am pus mainile pe ea, dar n-am avut suficienta forta s-o opresc. Apoi, am incercat sa ma agat de ea, dar alunecam de fiecare data, mai ales ca ajunsese la o inaltime considerabila. Am sarit dupa ea de cateva ori, tot fara rezultat. Apoi am facut ultima saritura, cea mai inalta. M-am impins puternic in picioare si, intr-adevar, am reusit s-o strang in brate.
"NU" mi-a zis si m-a impins violent, manioasa pentru prima data de cand o vazusem. Am cazut inapoi pe pamant, si-am mai privit-o un timp inaltandu-se, pana cand soarele m-a impiedicat sa ma mai uit in sus.

Universul isi pierduse sensul si substanta, iar eu eram transportat intr-o alta lume. O lume in care toate lucrurile erau cum trebuie sa fie si din care nu voiam sa plec, constient totusi ca trebuie.

Cand m-am intors, SATANA ranjea.