AntiJurnal - Atelier d'Art Obscur
de darkshines » Sâm Iun 12, 2004 11:26 pm
Am fost in seara asta pe faleza. Si in aceasta seara, pe faleza, am trait pentru prima oara de cand exist. Am stat singura, rezemata de balustrada rece de metal, in fata furtunii ce se inchega la orizont. In mijlocul norilor, era soarele, aproape apus dar parca niciodata mai luminos. Aerul era umed, mirosea a ploaie si a Dunare, a pescarusi si a fum de combinat, si un vant puternic batea dinspre inima aprinsa a furtunii. Eram, astfel, singura in fata unui lucru ce nu putea fi definit, urias, puternic, atat de maret incat simteam ca nu il puteam intelege sau cuprinde. Fulgerele trazneau deasupra mea, soarele ardea furios si tunetele-i acompaniau mania. Era incredibil, superb, incapabil de a fi cuprins in cuvinte, lumea se topea intr-un fundal care acum parea atat de insignifiant si ramaneam doar eu si furtuna. Atunci gandurile mi-au capatat luciditate; cine sunt, de unde vin, ce vreau si ce simt, ce-am fost, ce sunt acum, ce nu voi mai fi niciodata, ce sper, ce-am uitat, ce-am pierdut si nu voi mai gasi. Si-odata cu primele picaturi de ploaie cazute, s-a rupt si vraja ce imi umpluse sufletul, iar eu am ramas din nou singura, stiind ca niciodata nu voi mai trai cum am trait atunci.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Joi Iun 17, 2004 8:12 pm
Madame Bovary
Caut emotii, nu privelisti. In nucleul meu sunt o sentimentala, nu o artista. Uneori as vrea ca viata mea sa fie un roman, un film sau o biografie deja scrisa, bogata in detalii, interpretari si momente interesante. Caut mai mult decat ceea ce voi gasi vreodata, pentru ca daca viata ar fi fost la fel de frumoasa ca un roman, atunci romanele nu s-ar mai scrie. As vrea sa traiesc o opera de arta. As vrea sa se auda muzica pe fundalul unei plimbari pe strada Pacii. As vrea sa ma vad stand in pat din unghiuri inedite ale camerei. As vrea ca filmul sa fie vechi si culorile fade si proiectorul sa se intrerupa din cand in cand atunci cand stau singura pe faleza pustie contemplandu-mi nefericirea momentana. As vrea ca naratorul sa imi descrie in detalii inelele de pe degete si buclele negre ce stralucesc in lumina soarelui de iunie. As vrea sa fiu un personaj, nu o persoana. Caut arta si frumusete in existenta mea.
Daca imi voi continua cautarea, voi muri devreme, ca Emma. Dar daca incetez, ce sens mai are sa traiesc?
Lectura curenta este - ati ghicit - Madame Bovary de francezul Gustave Flaubert, cel ce impreuna cu Balzac dau nastere Realismului literar. E o carte pe care v-o recomand cu caldura.
Caut emotii, nu privelisti. In nucleul meu sunt o sentimentala, nu o artista. Uneori as vrea ca viata mea sa fie un roman, un film sau o biografie deja scrisa, bogata in detalii, interpretari si momente interesante. Caut mai mult decat ceea ce voi gasi vreodata, pentru ca daca viata ar fi fost la fel de frumoasa ca un roman, atunci romanele nu s-ar mai scrie. As vrea sa traiesc o opera de arta. As vrea sa se auda muzica pe fundalul unei plimbari pe strada Pacii. As vrea sa ma vad stand in pat din unghiuri inedite ale camerei. As vrea ca filmul sa fie vechi si culorile fade si proiectorul sa se intrerupa din cand in cand atunci cand stau singura pe faleza pustie contemplandu-mi nefericirea momentana. As vrea ca naratorul sa imi descrie in detalii inelele de pe degete si buclele negre ce stralucesc in lumina soarelui de iunie. As vrea sa fiu un personaj, nu o persoana. Caut arta si frumusete in existenta mea.
Daca imi voi continua cautarea, voi muri devreme, ca Emma. Dar daca incetez, ce sens mai are sa traiesc?
Lectura curenta este - ati ghicit - Madame Bovary de francezul Gustave Flaubert, cel ce impreuna cu Balzac dau nastere Realismului literar. E o carte pe care v-o recomand cu caldura.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Vin Iun 18, 2004 8:12 pm
Of brothers and music
He walked on stage. He was nervous, I could see it. From the way his fingers trembeled on the violin. From the way he constantly adjusted his black tie. From the way he looked around the auditorium searching for someone who would get him the hell out of there. There was an awkward silence which made it worse. I fidgeted in my seat a few minutes and then put my glasses on, took a deep breath and closed my eyes. His tension was my tension.
A few minutes later the pianist arrived and he started playing. I jolted upright from the slouching position that became so comfortable. I quickly removed my sunglasses and focused onto the stage. And then I saw it. I saw how the violin became part of him, how his body and it melted into one single being. It became him and he became it. He no longer played, he sang. And his song was lovely. How could I be so selfish? How could I take it from him? How could I dare ask him to give up that part of him which made him sing? And yet, I was selfish. I did ask him to give it up. I asked him to amputate his beauty, to tear it apart, to rip it to pieces. And he told me he would.
He was beautiful. I can't say I cared for him in any other way besides the close friendship that had formed between us, but he was beautiful then and there. I couldn't help but gawk. I couldn't help but think about how much I would miss him, about how many times I'd try to call him and tell him how angry or happy I was about something only to reach the machine that would inform me that they had moved.
I left the auditorium then. I'd like to call him now and tell him about this. I'd like to hang out with him tomorrow at school and laugh with him. But no. It's better this way. I should have never made him chose. I should have never asked him to give up his song. Because he does sing. And he's beautiful.
Of dreams and nightmares
He suddenly opened his eyes. The reason wasn't really clear to him. He had no reason to wake up, he in fact, enjoyed watching the ever-changing clusters of little lights that formed patterns on his inner eyelid. The light seemed to burn his eyes now. He was now aware of the dust floating in the room. Usually he would have also enjoyed watching the small particles of dust being thrown around by the hot air rising from the heater. But strangely, he didn't feel like it. His throat felt like sandpaper as he forcefully swallowed the excess saliva in his mouth. Blinking a few times, he took a good look around the room. His desk was as always, a mess, his laptop was still working, downloading his usual array of porn movies. The room had an eary look, a nonfamiliar look. The drapes were supposed to be closed, but a rather large tear let a beam of sunlight in. 'They weren't torn before', he thought. Shrugging he turned towards the door. He grabbed the handle and was just about to turn it when he felt his hand burning with pain.He jumped at the feeling and stepped back a few centimetres.Blood covered his palm, and started to drip down his arm and onto the floor. He stared at the thick liquid absently. A buzz woke him from his trance-like state. It was the laptop. The screen was scrolling number after number, random words, random images... a kaleidoscope of information. He stepped slowly towards the now shaking laptop ignoring the steady flow of blood from his hand. He pressed a key, and the screen went blank. A small puddle of blood stained the keys. He traced the line of the desk with his other hand, staring at the tear in the drapes. He strained his ear. You could almost hear the drops of blood hitting the floor. He approached the window, his face blank, his eyes fixed on the tear. Calmly, he opened the drapes, and watched a small group of ravens circling the tall chappel across the street. It was beautifully decorated, he thought. The basrelief from the main tower described a sacrifice of angels. It was a strange theme for a chappel, and it seemed even stranger now, when the spikes from the towers' roofs seemed so much more agressive. Watching the ravens circling the main tower, he didn't even notice when one of them left the rest, and come to sit on his window. He looked the raven in the eye, and saw only his cold, blackened reflection.
(to be continued)
He walked on stage. He was nervous, I could see it. From the way his fingers trembeled on the violin. From the way he constantly adjusted his black tie. From the way he looked around the auditorium searching for someone who would get him the hell out of there. There was an awkward silence which made it worse. I fidgeted in my seat a few minutes and then put my glasses on, took a deep breath and closed my eyes. His tension was my tension.
A few minutes later the pianist arrived and he started playing. I jolted upright from the slouching position that became so comfortable. I quickly removed my sunglasses and focused onto the stage. And then I saw it. I saw how the violin became part of him, how his body and it melted into one single being. It became him and he became it. He no longer played, he sang. And his song was lovely. How could I be so selfish? How could I take it from him? How could I dare ask him to give up that part of him which made him sing? And yet, I was selfish. I did ask him to give it up. I asked him to amputate his beauty, to tear it apart, to rip it to pieces. And he told me he would.
He was beautiful. I can't say I cared for him in any other way besides the close friendship that had formed between us, but he was beautiful then and there. I couldn't help but gawk. I couldn't help but think about how much I would miss him, about how many times I'd try to call him and tell him how angry or happy I was about something only to reach the machine that would inform me that they had moved.
I left the auditorium then. I'd like to call him now and tell him about this. I'd like to hang out with him tomorrow at school and laugh with him. But no. It's better this way. I should have never made him chose. I should have never asked him to give up his song. Because he does sing. And he's beautiful.
Of dreams and nightmares
He suddenly opened his eyes. The reason wasn't really clear to him. He had no reason to wake up, he in fact, enjoyed watching the ever-changing clusters of little lights that formed patterns on his inner eyelid. The light seemed to burn his eyes now. He was now aware of the dust floating in the room. Usually he would have also enjoyed watching the small particles of dust being thrown around by the hot air rising from the heater. But strangely, he didn't feel like it. His throat felt like sandpaper as he forcefully swallowed the excess saliva in his mouth. Blinking a few times, he took a good look around the room. His desk was as always, a mess, his laptop was still working, downloading his usual array of porn movies. The room had an eary look, a nonfamiliar look. The drapes were supposed to be closed, but a rather large tear let a beam of sunlight in. 'They weren't torn before', he thought. Shrugging he turned towards the door. He grabbed the handle and was just about to turn it when he felt his hand burning with pain.He jumped at the feeling and stepped back a few centimetres.Blood covered his palm, and started to drip down his arm and onto the floor. He stared at the thick liquid absently. A buzz woke him from his trance-like state. It was the laptop. The screen was scrolling number after number, random words, random images... a kaleidoscope of information. He stepped slowly towards the now shaking laptop ignoring the steady flow of blood from his hand. He pressed a key, and the screen went blank. A small puddle of blood stained the keys. He traced the line of the desk with his other hand, staring at the tear in the drapes. He strained his ear. You could almost hear the drops of blood hitting the floor. He approached the window, his face blank, his eyes fixed on the tear. Calmly, he opened the drapes, and watched a small group of ravens circling the tall chappel across the street. It was beautifully decorated, he thought. The basrelief from the main tower described a sacrifice of angels. It was a strange theme for a chappel, and it seemed even stranger now, when the spikes from the towers' roofs seemed so much more agressive. Watching the ravens circling the main tower, he didn't even notice when one of them left the rest, and come to sit on his window. He looked the raven in the eye, and saw only his cold, blackened reflection.
(to be continued)
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Dum Iun 20, 2004 11:49 pm
Monologul unei nopti de vara
We fly like angels and sin like birds of paradise...
Am descoperit ca numai atunci cand creez simt ca nu traiesc degeaba. (Fericire dulce-amara, m-astepti intotdeauna in varful unui creion sau pe marginea unei prapastii!). Asa ca mi-am revizuit site-ul, intentionez sa-l umplu cu desene, compuneri si altele in speranta ca in asta am gasit in sfarsit un scop, o directie. Cred ca intotdeauna asta mi-a fost problema si motivul tampeniilor pe care le-am facut de-alungul timpului: faptul ca neavand griji, pluteam(defapt, chiar si acum plutesc) prin viata fara directie, nu-mi refuzam nimic, nu-mi impuneam nimic. Probabil ca de asta m-am schimbat asa mult. Heh, multi mi-au spus ca nu ma mai recunosc. Si intr-adevar, nici eu nu ma mai recunosc. Ma uit in oglinda si nu stiu la cine ma uit. Uneori ma simteam de parca o straina imi conducea corpul si viata in timp ce eu priveam dintr-un colt al mintii mele. Defapt si acum acea straina mai apare in viata mea, in vorbele mele si in faptele mele. Am vrut sa scap de ea, si ea de mine, am crezut ca m-a omorat odata. Dar nu ma omorase. Sunt infinita, nesfarsita, nemuritoare, transcendenta. Haha, sunt invincibila! Defapt, nu sunt nimic din toate acestea. Sunt mai fragila decat un fir de iarba. Sunt trista si amara, pentru ca stiu ca sunt slaba. Si straina stie asta. Numai ceilalti nu stiu. Vor afla oare, vreodata? Dar, ce conteaza. Oricum acum suntem doar eu si straina aici. Ceilalti sunt afara. Departe de noi, drepte tangente dar nu secante la cerc. Suntem noi doua, impotriva celorlalti. Eu, ingerul, ea, pasarea paradisului iubita, admirata. Numai pe ea o am, si ea ma are pe mine, si totusi ne luptam pe o viata care nu ne apartine niciuneia. Sau oare imi apartine mie? Am imbatranit atat de mult incat nici nu mai tin minte de unde a pornit totul...
We fly like angels and sin like birds of paradise...
Am descoperit ca numai atunci cand creez simt ca nu traiesc degeaba. (Fericire dulce-amara, m-astepti intotdeauna in varful unui creion sau pe marginea unei prapastii!). Asa ca mi-am revizuit site-ul, intentionez sa-l umplu cu desene, compuneri si altele in speranta ca in asta am gasit in sfarsit un scop, o directie. Cred ca intotdeauna asta mi-a fost problema si motivul tampeniilor pe care le-am facut de-alungul timpului: faptul ca neavand griji, pluteam(defapt, chiar si acum plutesc) prin viata fara directie, nu-mi refuzam nimic, nu-mi impuneam nimic. Probabil ca de asta m-am schimbat asa mult. Heh, multi mi-au spus ca nu ma mai recunosc. Si intr-adevar, nici eu nu ma mai recunosc. Ma uit in oglinda si nu stiu la cine ma uit. Uneori ma simteam de parca o straina imi conducea corpul si viata in timp ce eu priveam dintr-un colt al mintii mele. Defapt si acum acea straina mai apare in viata mea, in vorbele mele si in faptele mele. Am vrut sa scap de ea, si ea de mine, am crezut ca m-a omorat odata. Dar nu ma omorase. Sunt infinita, nesfarsita, nemuritoare, transcendenta. Haha, sunt invincibila! Defapt, nu sunt nimic din toate acestea. Sunt mai fragila decat un fir de iarba. Sunt trista si amara, pentru ca stiu ca sunt slaba. Si straina stie asta. Numai ceilalti nu stiu. Vor afla oare, vreodata? Dar, ce conteaza. Oricum acum suntem doar eu si straina aici. Ceilalti sunt afara. Departe de noi, drepte tangente dar nu secante la cerc. Suntem noi doua, impotriva celorlalti. Eu, ingerul, ea, pasarea paradisului iubita, admirata. Numai pe ea o am, si ea ma are pe mine, si totusi ne luptam pe o viata care nu ne apartine niciuneia. Sau oare imi apartine mie? Am imbatranit atat de mult incat nici nu mai tin minte de unde a pornit totul...
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mar Iun 22, 2004 3:26 pm
O schita veche pe care m-am hotarat s-o colorez acum. neterminata.
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mar Iun 22, 2004 3:32 pm
O schita veche pe care m-am hotarat s-o colorez acum. neterminata.
http://www.dreamboard.org/dragonrider.gif
http://www.dreamboard.org/dragonrider.gif
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Lun Iun 28, 2004 12:21 am
'You are ruining your life, aren't you?' she asked me.
'Yes.'
Silence overtook the room. Neither of us dared speak up, though our thoughts where as transparent as the thin curtains that rose and fell rythmically, possesed by the wind from the window. I watched her watch me. I knew then, that Hope had no way of helping me. Hope was destined to fail in any task she undertook, because Hope had died inside so long ago, that her name and her duty were the only things that reminded her of who she was. She was empty, unable to fulfill her purpose, yet doomed to feel the need to do so.
'Go home, Hope' I said weakly, 'go home, and rest. Your presence here is not needed.'
'You think I'm useless.' It was a statement, not a question.
'I think you're tired of trying to help people you can't help.'
'Well I'm not. I am Hope. I've been here since the beggining of mankind, I've been placed in this position for a reason, and so help me, I will do anything that is necessary to continue to do what I was created to do. No life is ruined until you give up on it. And your life will never be ruined as long as you will cling to me. My name will never fade and my existence will be forever validated by the thousands of souls that conjure me in the dead of the night when I am the only thing that keeps them alive. I am eternal and never-ending. And I can and will help you!'
It occured to me then, seeing her flushed cheeks and determined position, that perhaps Hope's last bastion, was actually her own spirit. Hope didn't need us to exist. Hope existed through her own self, that she shared with us. I chuckled to myself and settled in her embrace. I let Hope guide and make me strong.
M-am intors azi din Delta. Culmea, locuiesc de aproximativ 10 ani in Tulcea si totusi, asta a fost prima excursie in Delta. Am fost la Gorgova, la dracu-n praznic. Debarcaderul era la 2 km de casuta mica din paie si lemne la care am stat, iar singurul magazin era cam tot pe-acolo. Tantari, foc de tabara, bere, branza cu rosii, peste, oboseala, cantece, furtuna, corturi, plaja. Minunat, dar nu cred ca e o experienta pe care vreau s-o repet prea curand.
'Yes.'
Silence overtook the room. Neither of us dared speak up, though our thoughts where as transparent as the thin curtains that rose and fell rythmically, possesed by the wind from the window. I watched her watch me. I knew then, that Hope had no way of helping me. Hope was destined to fail in any task she undertook, because Hope had died inside so long ago, that her name and her duty were the only things that reminded her of who she was. She was empty, unable to fulfill her purpose, yet doomed to feel the need to do so.
'Go home, Hope' I said weakly, 'go home, and rest. Your presence here is not needed.'
'You think I'm useless.' It was a statement, not a question.
'I think you're tired of trying to help people you can't help.'
'Well I'm not. I am Hope. I've been here since the beggining of mankind, I've been placed in this position for a reason, and so help me, I will do anything that is necessary to continue to do what I was created to do. No life is ruined until you give up on it. And your life will never be ruined as long as you will cling to me. My name will never fade and my existence will be forever validated by the thousands of souls that conjure me in the dead of the night when I am the only thing that keeps them alive. I am eternal and never-ending. And I can and will help you!'
It occured to me then, seeing her flushed cheeks and determined position, that perhaps Hope's last bastion, was actually her own spirit. Hope didn't need us to exist. Hope existed through her own self, that she shared with us. I chuckled to myself and settled in her embrace. I let Hope guide and make me strong.
M-am intors azi din Delta. Culmea, locuiesc de aproximativ 10 ani in Tulcea si totusi, asta a fost prima excursie in Delta. Am fost la Gorgova, la dracu-n praznic. Debarcaderul era la 2 km de casuta mica din paie si lemne la care am stat, iar singurul magazin era cam tot pe-acolo. Tantari, foc de tabara, bere, branza cu rosii, peste, oboseala, cantece, furtuna, corturi, plaja. Minunat, dar nu cred ca e o experienta pe care vreau s-o repet prea curand.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mie Iun 30, 2004 4:09 pm
Da, iar sunt deprimata. Stateam in pat, intinsa pe o parte, o mana atarnand peste margine cu o tigara cuprinsa slab intre degete, cealalta sprijinita sub cap. Simteam o amorteala vaga cuprinzandu-mi bratele dar din lene si scarba nu cutezam sa imi schimb pozitia ce devenise oarecum confortabila in ciuda furnicaturilor prezente. In fata mea, schita neterminata la care lucrasem aproape o zi intreaga, mandria mea, cel mai frumos dragon in zbor facut vreodata. Atunci, intre trei solzi de reptila zburatoare si doua ate de fum de tigara mi-am adus aminte de betivanul usuratic si superficial care ajunsese prin ironia sortii sa insemne mai mult decat atat pentru mine, si in curand imaginea lui mi se invartea precum centrifuga masinii de spalat rufe in cap, obsesiv, repetitiv. Hm. Cat de poetic. Si n-ar fi dragut si melodramatic din partea mea sa spun ca sunt nefericita eterna?
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Joi Iul 01, 2004 7:41 pm
Jurnalule, draga, incep sa cred ca te abuzez. Asta e.
Azi am facut un fel de "listening session" la mine acasa. Ne-am adunat 5 oameni, ne-am asezat pe canapele, pe perne, pe jos, si ne-am deschis urechile. Au cantat Janis Joplin, Frank Zappa, Led Zeppelin, Black Sabbath, Hendrix si Simon & Garfunkel. Si iata cum pentru cel putin 2 ore, 5 oameni am stat si am absorbit toate sunetele ce curgeau din boxele mele. Fu sublim. Apoi am revenit la vietile noastre plictisitoare.
Dumnezeule, de ce mai scriu in jurnalul asta nu stiu, ca deja am atins apogeul profunzimii penibile, iar daca incerc sa scriu ceva normal nu-mi iese. Du-te dracu'!
Azi am facut un fel de "listening session" la mine acasa. Ne-am adunat 5 oameni, ne-am asezat pe canapele, pe perne, pe jos, si ne-am deschis urechile. Au cantat Janis Joplin, Frank Zappa, Led Zeppelin, Black Sabbath, Hendrix si Simon & Garfunkel. Si iata cum pentru cel putin 2 ore, 5 oameni am stat si am absorbit toate sunetele ce curgeau din boxele mele. Fu sublim. Apoi am revenit la vietile noastre plictisitoare.
Dumnezeule, de ce mai scriu in jurnalul asta nu stiu, ca deja am atins apogeul profunzimii penibile, iar daca incerc sa scriu ceva normal nu-mi iese. Du-te dracu'!
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Dum Iul 04, 2004 2:24 pm
Cand sunt singura cu mine insami, nu pot sa nu simt ca-mi pierd mintile.
Nu vreau prieteni, vreau ascultatori.
Nu vreau prieteni, vreau ascultatori.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mie Iul 07, 2004 2:22 pm
In sfarsit plec. Mai exact in aproximativ 27 de minute. Plec sa fiu libera si sa-mi exercit libertatea! Ne vedem pe plaja, la concert sau poate nu ne vedem deloc.
Dumnezeule, au mai ramas 26 de minute.
Dumnezeule, au mai ramas 26 de minute.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mie Iul 14, 2004 1:17 am
Ma surprinde uneori cat de diferit fata de ideile si conceptiile mele pot actiona cand sunt pusa intr-o situatie straina de ceea ce m-am obisnuit. Cred ca intru in panica mai des in situatii sociale decat atunci cand sunt in vreun pericol fizic. Si cand intru in panica o iau razna, ma comport ciudat, ma opresc, ma gandesc, si nu ma recunosc. Ma sperii si mai mult. Heh, poate avea dreptate donshoara psiholog cand imi zicea de anxietatea aia sociala.
Oare daca as fi torturata si zbuciumata mai mult, as crea mai frumos si implicit as fi mai fericita?Nu de alta, dar simt ca mi-am pierdut intunericul din mine, si fara el sunt un simplu om. Cu el am aripi din umbre si cosmaruri. Cu el ... sunt altfel... ca toti ceilalti intunecati.
Oare daca as fi torturata si zbuciumata mai mult, as crea mai frumos si implicit as fi mai fericita?Nu de alta, dar simt ca mi-am pierdut intunericul din mine, si fara el sunt un simplu om. Cu el am aripi din umbre si cosmaruri. Cu el ... sunt altfel... ca toti ceilalti intunecati.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Vin Iul 23, 2004 2:40 pm
Binenteles ca totul a revenit la normal. Schite, schite, somn zbuciumat, schite, muzica, scarba, caldura, schite, revolta, somn superficial. Mi-e sila. Vreau sa plec, sa ma simt iar libera, sa ma rup de lumea asta insipida care ma plictiseste teribil. Cat de aproape-mi pare Costinesti-ul si totusi parca tot nu pot sa ajung acolo. La dracu.
Ieri seara era sa ajung la sectia de politie pentru ca eram prea vesela pe faleza. Hah. E a treia oara cand mi se intampla. Nu, nu sunt civilizata, nu, nu vreau sa stau cuminte pe banca, nu, nu vreau sa iti dau datele, nu, nu stiu ce-i aia respect! Scarba cu care ma tratati, e scarba cu care va tratez si eu. Nu mi-e frica de voi cand stiu ca n-am facut nimic rau. Idiotilor!
de azi n-am sa mai fac nimic
de jos nu vreau sa ma ridic
stau inchis in capul meu
e ce-am ales, e ce vreau eu
am ales sa nu mai cred
nimic din ce ma lasi sa vad
nimic din uniforma ta
din pumnii tai din legea ta
bataia ta frustrarea ta
se sparg acum de fata mea...
in capul tau nu sunt decat
un alt proces-verbal si-atat
ma urmaresti dar nu ma vezi
m-auzi vorbind dar nu ma crezi
nu cred nici eu ca arma ta
iti da vreun drept asupra mea
si tot ce fac e ca sa ai
un alt motiv mai bun sa dai
un sens la tot nimicul tau
esti doar un om mai slab mai rau...
SECTZIE DEZINFECTZIE CORECTZIE ERECTZIE...ALBASTRU...
Luna Amara - Albastru
Ieri seara era sa ajung la sectia de politie pentru ca eram prea vesela pe faleza. Hah. E a treia oara cand mi se intampla. Nu, nu sunt civilizata, nu, nu vreau sa stau cuminte pe banca, nu, nu vreau sa iti dau datele, nu, nu stiu ce-i aia respect! Scarba cu care ma tratati, e scarba cu care va tratez si eu. Nu mi-e frica de voi cand stiu ca n-am facut nimic rau. Idiotilor!
de azi n-am sa mai fac nimic
de jos nu vreau sa ma ridic
stau inchis in capul meu
e ce-am ales, e ce vreau eu
am ales sa nu mai cred
nimic din ce ma lasi sa vad
nimic din uniforma ta
din pumnii tai din legea ta
bataia ta frustrarea ta
se sparg acum de fata mea...
in capul tau nu sunt decat
un alt proces-verbal si-atat
ma urmaresti dar nu ma vezi
m-auzi vorbind dar nu ma crezi
nu cred nici eu ca arma ta
iti da vreun drept asupra mea
si tot ce fac e ca sa ai
un alt motiv mai bun sa dai
un sens la tot nimicul tau
esti doar un om mai slab mai rau...
SECTZIE DEZINFECTZIE CORECTZIE ERECTZIE...ALBASTRU...
Luna Amara - Albastru
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Dum Iul 25, 2004 12:33 am
Azi am incercat sa-mi creez o scena dintr-un film sau un roman in viata: am stat pe faleza - unde altundeva intr-un oras al carui singur element frumos este malul Dunarii? - la apus, impreuna cu oamenii care mi-au fost intotdeauna alaturi, un bloc de hartie poroasa cu ph neutru si setul de creioane si pasteluri. Am incercat sa-mi imaginez soundtrackul momentului, poate The Chemical Brothers - Let Forever Be... poate Luna Amara - Ciudat (nu inceteaza sa ma obsedeze melodiile lor) sau chiar Overseer - Aquaplane. Dar ce sens ar fi avut aceasta scena perfecta, daca nimeni nu s-ar fi uitat apoi la ea si n-ar fi fost absorbit, cuprins, introdus in indescriptibila atmosfera alcatuita. Oare un film neinregistrat si nevazut mai are valoare artistica?
Am ajuns aseara la concluzia ca cele mai intense trairi si cele mai frumoase, indescriptibil(oare imi place cuvantul asta asa mult incat sa-l folosesc in doua paragrafe consecutive?) de puternice si intelepte ganduri nu pot fi decat cele pe care le pastrezi pentru tine. Odata ce incerci sa le transmiti altora, palesc, se deterioreaza. Cuvintele nu sunt decat oglinzi ce deformeaza intelesul unei idei. Ca atunci cand am incercat sa descriu furtuna de pe faleza(din nou, omniprezena faleza, elementul ce imi va fi marcat adolescenta probabil), un esec total! Nu va veti putea niciodata imagina cum a fost, cum arata, cum m-am simtit. Asta inseamna ca orice as face tot singura sunt? Oricat as vorbi tot nu ati intelege? Oricat as tipa n-ati intelege de ce?
Uneori simt ca nici nu am puterea sa imi introduc toate ideile in niste combinatii de sunete asociate. Ma dezamageste faptul ca nu pot sa le arat tuturor cat de frumos visez, cat de colorat gandesc sau cat de intens simt. Sunt in fata altora numai jumatate din omul care sunt defapt, ca doar visele, gandurile si simtirea sunt caracteristicile omului, ceea ce il desprind de restul vietatilor, nu? Cat de trist. Atat de trist. Poate ca daca as putea sa plang, in lacrimi s-ar oglindi corect tot ceea ce simt. Poate ca, odata, voi plange cu adevarat.
Mi-am facut mai demult o promisiune, ca nu voi mai plange niciodata. Mi-am incalcat promisiunea o singura data, desi plangeam mai mult de furie decat de tristete. Trista nu am mai fost demult. Furioasa sunt tot timpul. Si totusi, de atunci n-am mai varsat nici o lacrima. Odata am incercat sa plang, cand a murit o persoana ce mi-a fost apropiata... n-am reusit. Simt ca nu mai stiu cum se face.
Ma intorc acum la singurul lucru care nu m-a dezamagit niciodata: desenul.
V-am mai spus cat de scarba imi e de tot ceea ce ma inconjoara acum?
Am ajuns aseara la concluzia ca cele mai intense trairi si cele mai frumoase, indescriptibil(oare imi place cuvantul asta asa mult incat sa-l folosesc in doua paragrafe consecutive?) de puternice si intelepte ganduri nu pot fi decat cele pe care le pastrezi pentru tine. Odata ce incerci sa le transmiti altora, palesc, se deterioreaza. Cuvintele nu sunt decat oglinzi ce deformeaza intelesul unei idei. Ca atunci cand am incercat sa descriu furtuna de pe faleza(din nou, omniprezena faleza, elementul ce imi va fi marcat adolescenta probabil), un esec total! Nu va veti putea niciodata imagina cum a fost, cum arata, cum m-am simtit. Asta inseamna ca orice as face tot singura sunt? Oricat as vorbi tot nu ati intelege? Oricat as tipa n-ati intelege de ce?
Uneori simt ca nici nu am puterea sa imi introduc toate ideile in niste combinatii de sunete asociate. Ma dezamageste faptul ca nu pot sa le arat tuturor cat de frumos visez, cat de colorat gandesc sau cat de intens simt. Sunt in fata altora numai jumatate din omul care sunt defapt, ca doar visele, gandurile si simtirea sunt caracteristicile omului, ceea ce il desprind de restul vietatilor, nu? Cat de trist. Atat de trist. Poate ca daca as putea sa plang, in lacrimi s-ar oglindi corect tot ceea ce simt. Poate ca, odata, voi plange cu adevarat.
Mi-am facut mai demult o promisiune, ca nu voi mai plange niciodata. Mi-am incalcat promisiunea o singura data, desi plangeam mai mult de furie decat de tristete. Trista nu am mai fost demult. Furioasa sunt tot timpul. Si totusi, de atunci n-am mai varsat nici o lacrima. Odata am incercat sa plang, cand a murit o persoana ce mi-a fost apropiata... n-am reusit. Simt ca nu mai stiu cum se face.
Ma intorc acum la singurul lucru care nu m-a dezamagit niciodata: desenul.
V-am mai spus cat de scarba imi e de tot ceea ce ma inconjoara acum?
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Dum Iul 25, 2004 10:26 pm
Nu ma intereseaza. Pur si simplu nu ma intereseaza. Morala, oameni, marea intunecare a lumii, politica defecta, conducatori impotenti, cersetori agresivi, spalatori de creiere, reclame la detergenti, exodul tinerilor din romania, curve, misogini, intelectuali, artisti, dusmani, retardati mintal, profani, razboinici, rockeri, pacifisti, manelisti, blonde, urati, brunete, frumosi, nebuni, poeti, secunde, minute, ore, saptamani, toate dispar, trec pe langa mine si se pierd in praful pe care-l las in urma. Mai conteaza ceva?
- Nu ma inghiti, lume, nu ma inghiti! Lasa-ma sa te las si desprinde-te de mine! Esti urata, diforma! Duhnesti a moarte si mai rau, a nimic!
- Draga mea, rain shall come, and corpses will become roses...
- Nu ma inghiti, lume, nu ma inghiti! Lasa-ma sa te las si desprinde-te de mine! Esti urata, diforma! Duhnesti a moarte si mai rau, a nimic!
- Draga mea, rain shall come, and corpses will become roses...
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mar Aug 03, 2004 9:19 am
- Draga, ai nevoie de o pauza... de o schimbare de peisaj... de o vacanta...
- Da?
- Da, draga, sa te destinzi... nu foarte departe, dar destul de departe...
- Nu foarte departe...
- Nu, draga, nu foarte departe, dar departe de ei... iti fac rau, draga, iti fac rau; te schimba in rau, te influenteaza prea mult...
- Dar, nu sunt influentata...
- Draga!
- Nu, asa sunt eu, astea-mi sunt ideile si conceptiile!
- Hai draga, nu te mai prosti, eu stiu mai bine ca te influenteaza negativ...ai nevoie de o pauza... o vacanta...
- O pauza...
- O vacanta...
- O pauza...o pauza...
M-am trezit a doua zi pe o plaja populata numai cu oameni fericiti si m-am simtit deodata ca si cum nu as fi apartinut niciodata acestei lumi.
(darkshines se va intoarce in aprox. 10 zile)
- Da?
- Da, draga, sa te destinzi... nu foarte departe, dar destul de departe...
- Nu foarte departe...
- Nu, draga, nu foarte departe, dar departe de ei... iti fac rau, draga, iti fac rau; te schimba in rau, te influenteaza prea mult...
- Dar, nu sunt influentata...
- Draga!
- Nu, asa sunt eu, astea-mi sunt ideile si conceptiile!
- Hai draga, nu te mai prosti, eu stiu mai bine ca te influenteaza negativ...ai nevoie de o pauza... o vacanta...
- O pauza...
- O vacanta...
- O pauza...o pauza...
M-am trezit a doua zi pe o plaja populata numai cu oameni fericiti si m-am simtit deodata ca si cum nu as fi apartinut niciodata acestei lumi.
(darkshines se va intoarce in aprox. 10 zile)
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Dum Aug 15, 2004 8:27 am
“FUCK THE SYSTEMâ€Â
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Sâm Aug 21, 2004 2:36 pm
Am observat in ultimele cateva zile ca statornicia ucide.
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mar Aug 24, 2004 4:21 pm
Se pare ca poezia e ultimul refugiu al omului modern, sau poate singura sclipire care il poate deosebi de semenii sai. Astfel observ cum se nasc sau apar din senin din ce in ce mai multi poeti in jurul meu, fiecare cu un carnetel gol de idei dar plin cu rime si cuvinte pe care ti-l baga cu o agresivitate iesita din comun pe gat la primul semn de interes manifestat fata de continutul carnetelului cu pricina - care este binenteles afisat ostentativ la fiecare intalnire, de obicei tinut pe masa in fata celorlalti, parca rugandu-se sa fie deschis si citit si mai apoi laudat. De altfel, cand ii intrebi cu ce se ocupa si raspunsul vine inevitabil: "Sunt poet" sau "Sunt scriitor", cel mai bine pentru sanatatea ta ar fi sa zambesti politicos si sa nu aprofundezi subiectul pentru ca altfel s-ar putea ca discutia sa devina un monolog plictisitor in care interlocutorul tau eminescian sa-ti recite o sumedenie de poezii de o calitate sau valoare indoielnica - si acum am observat ca e la moda ca subiectul sa fie legat de moarte sau sinucidere - asupra carora esti fortat sa comentezi la finalul recitarii, de zambetul de satisfactie si privirea nerabdatoare afisate pe trasaturile "tanarului poet". Poate ca, mai nou, poezia e cea mai trendy ocupatie, iar eu ca simplu adolescent fara preocupari literare in afara cititului nu mai sunt in pas cu moda.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Sâm Aug 28, 2004 4:42 pm
"Te maturizezi sau te complaci?"
Oricare ar fi raspunsul, esti fortat sa renunti, pentru ca pentru a face parte din societate, pentru a avea o viata lunga si prospera, nu trebuie sa-ti traiesti ideile. Nu poti sa pornesti revolutii, sa conduci insurectii sau sa organizezi proteste. Trebuie sa devii o rotita in mecanism, sa iti creezi o nisa si sa muncesti pentru tine si familia ta. Si ajungi intr-un punct cand frustrat de esecurile incercarilor de a schimba lumea te maturizezi. Te complaci.
Oricare ar fi raspunsul, esti fortat sa renunti, pentru ca pentru a face parte din societate, pentru a avea o viata lunga si prospera, nu trebuie sa-ti traiesti ideile. Nu poti sa pornesti revolutii, sa conduci insurectii sau sa organizezi proteste. Trebuie sa devii o rotita in mecanism, sa iti creezi o nisa si sa muncesti pentru tine si familia ta. Si ajungi intr-un punct cand frustrat de esecurile incercarilor de a schimba lumea te maturizezi. Te complaci.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mie Sep 01, 2004 5:21 pm
Se pare ca plecam in sfarsit la stufstock. Ceilalti sunt deja acolo, ne astepta, urmeaza sa plecam si noi pe 3 dimineata. Nu pot descrie cat de emotionata sunt si golul pe care il am in stomac la ideea ca ceva nu va merge cum trebuie.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mar Sep 07, 2004 10:52 am
I feel life running like a muse through my veins...
Surprinzator, totul merge spre bine. Am gasit stabilitate in locul unde nu as fi cautat-o niciodata, poate tocmai din cauza ca scopul acelei calatorii era exact abandonarea oricarei asemenea nevoi. Ceva intr-adevar nu a mers cum trebuie, si totusi asta nu a facut decat sa imbunatateasca situatia. Daca venea el, cine stie cum s-ar fi derulat evenimentele. Cine stie cat as fi tocat fiecare secunda petrecuta impreuna incercand sa imi dau seama cum, cine si de ce a gresit. Un singur lucru e mai mult ca sigur la finalul acestor 3 luni chinuitoare: Soarta are un simt al umorului al naibii de pervers.
Surprinzator, totul merge spre bine. Am gasit stabilitate in locul unde nu as fi cautat-o niciodata, poate tocmai din cauza ca scopul acelei calatorii era exact abandonarea oricarei asemenea nevoi. Ceva intr-adevar nu a mers cum trebuie, si totusi asta nu a facut decat sa imbunatateasca situatia. Daca venea el, cine stie cum s-ar fi derulat evenimentele. Cine stie cat as fi tocat fiecare secunda petrecuta impreuna incercand sa imi dau seama cum, cine si de ce a gresit. Un singur lucru e mai mult ca sigur la finalul acestor 3 luni chinuitoare: Soarta are un simt al umorului al naibii de pervers.
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Vin Sep 10, 2004 5:05 pm
Ce ziceam eu ca totul merge spre bine? Un cacat! Dar decat sa elaborez, mai bine ma duc sa ma afund si mai mult in iad.
"Ii voi picta un portret minunatei tale sotii! Ii voi face obrajii mov si parul verde!" - Matisse
"Ii voi picta un portret minunatei tale sotii! Ii voi face obrajii mov si parul verde!" - Matisse
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Dum Sep 12, 2004 9:20 pm
Tin minte ca stateam la coada intr-o renumita bodega tulceana numita Boema incercand sa-mi cumpar o placinta mai calduta si poate chiar proaspata pentru pauza mare dintre ore si ascultam o conversatie intre doi betivi de la o masa apropiata. Unul dintre ei incepuse sa-i povesteasca interlocutorului sau intoxicat de o mare aventura de-a sa din timpul Revolutiei, dar dupa ce scoase pe gura cuvantul "Eu..." facu o pauza lunga si isi muta privirea catre paharelul murdar si plin ce il astepta nerabdator. Nu schita nici o miscare, preferand sa contempleze minunatul pahar cu vodca inghetat. Celalalt il intreaba nerabdator: "Ce faci dom'le? Ai adormit?". La care respectivul domn ce mangaia cu pasiune cinzeaca ce-i statea in fata spune: "Nu dom'le, da' inceputurile sunt cel mai greu de inceput!"
Si totusi, ce rost are aceasta insipida istorisire? Pai, stia omul ce stia. Pentru ca nici eu acum nu stiu cum sa incep. Am s-o iau deci, asa, pe aratura, impartasindu-va fragmente, franturi, bobite, firmituri de idei, ganduri, sentimente si intamplari pe care le-am intampinat de-alungul orelor, zilelor si saptamanilor petrecute in lumea ce ne inconjoara.
Sa incep cu ce ma scarbeste zilele astea. Pai, ma scarbeste prostia, Romania, politica, autoritatea, statul, coruptia. Dar ceea ce ma va afecta direct in urmatoarele 9-10 luni... scoala. Doamnelor si domnilor, urmeaza inceputul anului scolar, un inceput - sau re-inceput - de teroare in randul tinerilor. Si acum, poate ca nu imi sunt mie tinerii chiar simpatici in general (ba chiar dimpotriva, incerc sa-i evit pe cat posibil) dar totusi ii inteleg. Pentru ca in scoli nu se invata, se educa - se educa sa fii bun, ascultator, cumintel, sa nu contrazici, sa nu pui intrebari incomode, deci practic sa nu provoci, nici pe altii nici pe tine - se cultiva complexul de inferioritate - "ba da' prosti sunteti ma!" "stim domn' profesor, stim!" - si se distruge orice forma de personalitate... cel putin asta se intampla in teorie. Nu ma supun lor, la fel cum nu m-am supus nici pana acum. Nu ma voi supune niciodata. Si daca vor sa ma distruga, sa-mi cojeasca stratul de idei si sa ma lase intr-o banca imputita intr-o clasa plina de adolescenti indobitociti ca drona nr. 2773499562 ce urmeaza sa ia bacul, sa dea la ASE, sa se faca contabil, sa se marite devreme - sa cante lautarii la nunta si sa aiba rochie de prost-gust, sa faca copii, sa munceasca mult, sa voteze PSD, sa nu comenteze, sa nu deraieze, sa nu evolueze, sa nu revolutioneze, sa continue traditia romanului resemnat, sa iasa la pensie, sa mai traiasca putin fara satisfactia de a trai, sa moara intr-un mod tampit, sa apara in registru - cadavrul nr. 2773499562, sa fie ingropat, sa planga babele la inmormantare si sa devina iar tarana, mai bine m-ar omora acum pentru o idee, decat sa ma lase sa traiesc asa degeaba doar ca sa platesc impozit si sa le alimentez masinile ultra-rapide. Sau poate vor sa devin star prin clasa a XIIa... Staruri sclipicioase, scandaloase, incredibil de frumoase si destepte, apar pe sticla in fiecare seara la Teo, dau interviuri insipide, raspund doar la intrebari simple si tampite, compatibile cu nivelul lor de inteligenta cultivat pentru a fi marioneta caselor de discuri si a managerilor - tot politicieni se numesc si aia, tot cacat mananca pentru bani si si-ar vinde si sufletul pentru ca ultimul album al fetelor blonde din silicon si botox sa le umple buzunarele de verde. Sunt toti la fel, nu conteaza in lumea asta, daca esti mare sau mic, esti neimportant, perimat si blazat. Esti o poanta proasta spusa de sute de ori unui public ce nu-i pasa. Singura solutie pe care o ai e sa nu-ti pese nici tie de ceilalti si sa nu razi la bancurile astea multiplicate cu miliardele fara scop intr-o societate condusa de un singur zeu: $.
Si totusi, ce rost are aceasta insipida istorisire? Pai, stia omul ce stia. Pentru ca nici eu acum nu stiu cum sa incep. Am s-o iau deci, asa, pe aratura, impartasindu-va fragmente, franturi, bobite, firmituri de idei, ganduri, sentimente si intamplari pe care le-am intampinat de-alungul orelor, zilelor si saptamanilor petrecute in lumea ce ne inconjoara.
Sa incep cu ce ma scarbeste zilele astea. Pai, ma scarbeste prostia, Romania, politica, autoritatea, statul, coruptia. Dar ceea ce ma va afecta direct in urmatoarele 9-10 luni... scoala. Doamnelor si domnilor, urmeaza inceputul anului scolar, un inceput - sau re-inceput - de teroare in randul tinerilor. Si acum, poate ca nu imi sunt mie tinerii chiar simpatici in general (ba chiar dimpotriva, incerc sa-i evit pe cat posibil) dar totusi ii inteleg. Pentru ca in scoli nu se invata, se educa - se educa sa fii bun, ascultator, cumintel, sa nu contrazici, sa nu pui intrebari incomode, deci practic sa nu provoci, nici pe altii nici pe tine - se cultiva complexul de inferioritate - "ba da' prosti sunteti ma!" "stim domn' profesor, stim!" - si se distruge orice forma de personalitate... cel putin asta se intampla in teorie. Nu ma supun lor, la fel cum nu m-am supus nici pana acum. Nu ma voi supune niciodata. Si daca vor sa ma distruga, sa-mi cojeasca stratul de idei si sa ma lase intr-o banca imputita intr-o clasa plina de adolescenti indobitociti ca drona nr. 2773499562 ce urmeaza sa ia bacul, sa dea la ASE, sa se faca contabil, sa se marite devreme - sa cante lautarii la nunta si sa aiba rochie de prost-gust, sa faca copii, sa munceasca mult, sa voteze PSD, sa nu comenteze, sa nu deraieze, sa nu evolueze, sa nu revolutioneze, sa continue traditia romanului resemnat, sa iasa la pensie, sa mai traiasca putin fara satisfactia de a trai, sa moara intr-un mod tampit, sa apara in registru - cadavrul nr. 2773499562, sa fie ingropat, sa planga babele la inmormantare si sa devina iar tarana, mai bine m-ar omora acum pentru o idee, decat sa ma lase sa traiesc asa degeaba doar ca sa platesc impozit si sa le alimentez masinile ultra-rapide. Sau poate vor sa devin star prin clasa a XIIa... Staruri sclipicioase, scandaloase, incredibil de frumoase si destepte, apar pe sticla in fiecare seara la Teo, dau interviuri insipide, raspund doar la intrebari simple si tampite, compatibile cu nivelul lor de inteligenta cultivat pentru a fi marioneta caselor de discuri si a managerilor - tot politicieni se numesc si aia, tot cacat mananca pentru bani si si-ar vinde si sufletul pentru ca ultimul album al fetelor blonde din silicon si botox sa le umple buzunarele de verde. Sunt toti la fel, nu conteaza in lumea asta, daca esti mare sau mic, esti neimportant, perimat si blazat. Esti o poanta proasta spusa de sute de ori unui public ce nu-i pasa. Singura solutie pe care o ai e sa nu-ti pese nici tie de ceilalti si sa nu razi la bancurile astea multiplicate cu miliardele fara scop intr-o societate condusa de un singur zeu: $.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Lun Sep 13, 2004 8:41 pm
Daca scrie sunca pe cutie si se intinde pe paine, mai mult ca sigur ca e cancerigena.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Dum Sep 26, 2004 7:54 pm
tema la engleza, romeo si julieta in varianta moderna. (facuta in versuri, de dragul lu' nea shakespeare...desi nu ma pot compara, nici pe departe)
In 1999, on a chilly spring day
Romeo awoke on the bed on which he lay
The bank awaited him and his team
With the seif and the money that would fuel his dream.
In a large room, on the other side of town
Juliet woke up in her long night gown.
To the bank she had to go and sacrifice sleep
For fate saw it right that they should meet.
Romeo loaded his guns and his nerve
His shotgun now held the bullets he'd serve
The people who'd dare stand in his way.
Though he didn't want to, he'd kill on this day.
Juliet's father told her on the phone
That they'd meet this morning and after she'd go home
For her father was no other than the C.E.O.
Of the largest banking chain on the face of the globe.
Romeo's family was poor and torn apart
That's why he saw money-making as a form of art
For which, woe is he, he had no talent.
But he had the fool's courage to steal
And make his dreams of riches become all to real.
Juliet entered the bank, still sleepy and tired
Surrounded by three friends that "Daddy" had hired
And waited for him to finish his meeting.
But then she heard a different kind of greeting.
A greeting made of bullets, gunshots and screams...
The bank was being robbed, or so it seemed.
Romeo was scared, but he couldn't turn back
For the all the policemen that guarded the bank
Had closed all the doors and pulled out their guns.
So he shot them because they were the ones
Who stood between him and his dream
And nothing would stop him from completing his scheme.
(To be continued)
In 1999, on a chilly spring day
Romeo awoke on the bed on which he lay
The bank awaited him and his team
With the seif and the money that would fuel his dream.
In a large room, on the other side of town
Juliet woke up in her long night gown.
To the bank she had to go and sacrifice sleep
For fate saw it right that they should meet.
Romeo loaded his guns and his nerve
His shotgun now held the bullets he'd serve
The people who'd dare stand in his way.
Though he didn't want to, he'd kill on this day.
Juliet's father told her on the phone
That they'd meet this morning and after she'd go home
For her father was no other than the C.E.O.
Of the largest banking chain on the face of the globe.
Romeo's family was poor and torn apart
That's why he saw money-making as a form of art
For which, woe is he, he had no talent.
But he had the fool's courage to steal
And make his dreams of riches become all to real.
Juliet entered the bank, still sleepy and tired
Surrounded by three friends that "Daddy" had hired
And waited for him to finish his meeting.
But then she heard a different kind of greeting.
A greeting made of bullets, gunshots and screams...
The bank was being robbed, or so it seemed.
Romeo was scared, but he couldn't turn back
For the all the policemen that guarded the bank
Had closed all the doors and pulled out their guns.
So he shot them because they were the ones
Who stood between him and his dream
And nothing would stop him from completing his scheme.
(To be continued)
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Lun Sep 27, 2004 8:43 pm
As fi vrut ca azi sa imi termin poezeaua despre acel romeo si respectiva julieta, dar se pare ca nu va decurge asa cum am vrut eu, deoarece (de parca n-ar fi trebuit sa ma astept la asta) conducerea romaniei strikes again! bine ai (re)venit, treapta din clasa a 10a. in afara de faptul ca ai aparut neinvitata, ai mai venit si fara sa anunti, ai dat buzna si ne-am trezit cu totii cu tine la usa nestiind exact cine esti, cum functionezi si ce-o sa ne faci. adevarul e, draga treapta din a 10a, ca ne e cam frica. si in afara de asta, suntem si nervosi. n-avem nimic personal cu tine personal, da' dom'le esti cam nedreapta. pai draga treapta, un examen nu se da (doar) pe baza mediilor. nu e vorba neaparat de mine, o simpla si umila eleva (lipsita de dreptul de a participa/organiza actiuni de protest - "d) Sa organizeze si sa participe la actiuni de protest care afecteaza desfasurea activitatii de invatamant sau care afecteaza frecventa la cursuri a elevilor."), caci mediile mele nu ma situeaza intr-o pozitie proasta, dar de ce sa ma supun unei reguli cretine conceputa de niste nulitati omenesti care imi aduce numai niste stres in plus? bon, sa zicem ca ne exprimam opiniile (care mai mult ca sigur ca vor fi in majoritate contra acestei noi decizii), ca dreptul asta il avem garantat, dar cine ne va lua in serios cand noi nu putem face decat incercari insipide de a atrage atentia. sa zicem ca am organiza un protest in afara activitatii scolare, sa zicem intr-o sambata. cine dintre acesti indoctrinati din generatia mea ar indrazni sa isi riste "viitorul" participand la o actiune impotriva boilor sus-pusi? presa vrea scandaluri, nu niste copilasi intimidati ce bombanesc tematori ca vor sa schimbe ceva, iar fara presa si expunere, nici un protest nu ne va putea ajuta. dar destul despre asta, ca deja mi se face pielea gaina. ce speranta mai e (ca doar moare ultima, nu?) decat aceea ca in urma alegerilor si schimbarii eventuale de guvern, decizia va fi re-analizata si anulata.
Mai scriu putin din Romeo si Julieta totusi, sa-mi mai distrag putin atentia.
Two of his men fell shot to the floor
But Romeo didn't care for she came through the door.
The most beautiful angel he'd ever seen
With terror in her eyes and a frown like a queen.
Rushing towards her, he took her away
A gun to hear head, he started to say:
"I don't want to hurt you, not in any way, I believe I am smitten
With love for your eyes and smile, and how wicked
Is fate to have us meet in this hell of a place
When I'd give my life to re-see your face!"
"You'd give your life to love? I'd give it to live
For I seem alive but I'm dead within!
My life revolves around my father's money,
And part-time friends that are sweet like honey
For those are the orders that they got from daddy
Don't fill up the void that I keep inside
And the sad finale: I have nowhere to hide!"
"Then come with me, and we'll run away
And I'll make you live and feel each day.
My team is almost gone, but we can still succeed
Help me get the money and if you believe
In me and my dream, we'll make it together!"
While Romeo's words were ever so tender
Juliet pondered her future with care;
Could she, would she and should she dare?
She got up and to the seif they ran together,
The two theieves now stopped questioning whether
They'd make it or not, they just took their chance
And with the money in front, it began to make sense.
A quick getaway and they were done.
By the time the sun set, the lovers where gone.
In 1999, two days later
Two young people were shot, caught at the border.
They were trying to escape, cross into Mexico
But one fatal bullet hit Romeo.
And with that it seemed the story was over.
Juliet died with him, his accomplice, his lover.
waw, muama cata intrarea.
Mai scriu putin din Romeo si Julieta totusi, sa-mi mai distrag putin atentia.
Two of his men fell shot to the floor
But Romeo didn't care for she came through the door.
The most beautiful angel he'd ever seen
With terror in her eyes and a frown like a queen.
Rushing towards her, he took her away
A gun to hear head, he started to say:
"I don't want to hurt you, not in any way, I believe I am smitten
With love for your eyes and smile, and how wicked
Is fate to have us meet in this hell of a place
When I'd give my life to re-see your face!"
"You'd give your life to love? I'd give it to live
For I seem alive but I'm dead within!
My life revolves around my father's money,
And part-time friends that are sweet like honey
For those are the orders that they got from daddy
Don't fill up the void that I keep inside
And the sad finale: I have nowhere to hide!"
"Then come with me, and we'll run away
And I'll make you live and feel each day.
My team is almost gone, but we can still succeed
Help me get the money and if you believe
In me and my dream, we'll make it together!"
While Romeo's words were ever so tender
Juliet pondered her future with care;
Could she, would she and should she dare?
She got up and to the seif they ran together,
The two theieves now stopped questioning whether
They'd make it or not, they just took their chance
And with the money in front, it began to make sense.
A quick getaway and they were done.
By the time the sun set, the lovers where gone.
In 1999, two days later
Two young people were shot, caught at the border.
They were trying to escape, cross into Mexico
But one fatal bullet hit Romeo.
And with that it seemed the story was over.
Juliet died with him, his accomplice, his lover.
waw, muama cata intrarea.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mie Noi 17, 2004 8:19 pm
Si, dragii mei, poate ca singurul regret pe care l-am simtit recitindu-mi scrierile acelea de pe vremea cand simteam inca viata curgandu-mi prin vene, era ca in nici una din monografiile acelea plictisitoare nu aparea acel TU, acea persoana a IIa in spatele careia se afla marea iubire a vietii pe care ne-o dorim si o cautam cu totii. Incercam sa-mi aduc aminte de acele vremuri, acele zile in care linistea sufleteasca nenatural de completa nu ma subjugase inca si eram o tanara zbuciumata, precum toate celelalte domnisoare de varsta mea, cu mentiunea ca nu consideram controlul si bunele maniere ca fiind obligatorii.
Dar oricat de intense mi se prezentau amintirile cautate, oricat de vie parea doamna D. - Dumnezeu s-o ierte - in fata mea si oricat de clar auzeam pasarile cantand dimineata la fereastra camerei mele din casa parintilor de la Avignon, in ciuda stradaniilor mele, imaginea acelui TU nu dorea a mi se arata. Ma gandesc ca poate n-a existat nici un TU in viata mea, desi recunosc existenta unor "EI"... cu zambetul strengaresc si misterios de rigoare, deoarece nu banuiesc ca doriti detalii privind legaturile mele amoroase de mult moarte si ingropate - in cazul unora, vorbind chiar la propriu, hehe.
Si desi batranetea deja imi ingreuneaza memoria, imi aduc aminte cu claritate o conversatie cu domnisoara Emma, in care copila imi povestea cu patima despre "TU"-ul ei, singura sa iubire, singurul barbat din viata ei.
"Si impreuna vom pleca de la matusa acasa, vom strabate mari si tari si ne vom aseza la casa noastra, undeva departe de familiile noastre si de cei ce nu ne inteleg..." Asa imi spunea. Asa imi spunea defapt, mai in toate conversatiile pe care le aveam, iar acestea fiind rare pot spune ca domnisoara Emma ajunsese sa ma plictiseasca groaznic; pe mine nu ma pasionau povestile cu printi si printese sau alte asemenea lucruri irelevante la viata mea de zi cu zi, si am inceput sa-mi doresc ca discutiile noastre sa devina si mai rare sau, daca se putea, sa fie evitate complet! Astfel am pierdut legatura cu Emma timp de doua saptamani. Dupa ce vizita sa in Franta a luat sfarsit, scrisorile au inlocuit conversatiile, dar acestea continuau in acelasi ton mult prea dulceag pentru gustul meu aceeasi poveste plictisitoare despre dragostea sa ardenta. Cateva scrisori mai tarziu, am incetat sa-i mai raspund, iar amicitia noastra deveni doar o alta parte din istoria tineretii mele. Matusa sa a continuat sa ne mai viziteze insa, si am aflat mai tarziu de la dansa ca Emma intr-adevar isi indeplinise visul si se mutase impreuna cu "printul" ei la Londra. Au avut doi copii, din cate imi aduc aminte... pe unul l-au trimis acum multi ani la mine pentru a-mi fi ucenic in atelierul de pictura. George il chema, si semana leit cu mama sa. Dar deja m-am indepartat prea mult de ceea ce doream sa va spun.
Revenind la ceea ce va ziceam, niciodata nu fusesem genul de domnisoara preocupata de gasirea sufletului sau pereche, pentru ca apoi sa urmeze acea nunta ca in povesti si acel final fericit pe care il asteptam la sfarsitul fiecarui basm. Dar iata ca ajunsesem la o varsta deloc frageda si ingrijorarea incepuse sa ma cuprinda. Poate ca nu o aratam, discutand cu mai nimeni despre acea grija ce ma macina, teama de a ramane singura pentru tot restul vietii mele, dar inauntrul meu se inchega o furtuna de tristete si frica.
In curand, acea furtuna se intari si deveni precum o piatra de grea, atarnandu-mi ca o greutate mare de inima. Atunci, cred eu, ca incetase sa-mi pese; defapt, sa ma afecteze direct, pentru ca greutatea isi facea simtita prezenta intotdeauna, atat in timpul zilei, cat si in somn, atat cand eram fericita, precum si cand eram trista.
Si va veti intreba cum de acum sunt impacata cu faptul ca am trecut prin viata fara sa am acea persoana a IIa care sa-mi fie amintirea cat se poate de vie a unei iubiri pasionale. Raspunsul, dragii mei, vine tot de la istorisirea mea anterioara, caci cheia fericirii adesea se afla in putul nebuniei, iar eu am indraznit in lipsa de alte alternative sa ma afund in el si sa scotocesc, si prin voia celui ce ne vegheaza de sus, am gasit-o.
Cand i-am spus lui Jacques de acea piatra ce o purtam in piept, el mi-a raspuns razand, cu zambetul sau cald ce intotdeauna il purta intiparit pe chip:
- Madmoiselle, ma dezamagiti! Chiar dumneavoastra sa nu stiti inca acest mic secret, ca rabdarea este o virtute, ca ceea ce nu ai iti doresti intotdeauna, ca ceea ce cauti nu vei gasi decat atunci cand vei inceta a cauta?
Sarmanul Jacques... ma intreb daca a murit impacat... dar soarta sa imi e necunoscuta si, din nou, lipsita de legatura. Jacques mi-a mai spus ca ne puteam indragosti si de o pictura, si ca pictura ne putea iubi si ea. Ca intreaga lume ne va iubi daca o vom iubi si noi pe ea. Ca iubirea era ca un val de matase asezat sub picioarele noastre sa ne faca drumul prin viata mai placut, dar ca cei puternici ca mine, puteau pasi desculti pe acesta.
Iar acum? Acum stau in acest fotoliu vechi, in casa mea batrana, fericita ca eu am pasit pe drumul vietii mele, desculta, plin ploaie, frig, ninsoare, spini si noroi, si am ajuns la capatul sau. Acum stau si astept ca acel val de matase in care am crezut intotdeauna in ciuda aparentelor, sa-mi faca ultimii pasi mai placuti, iar de nu va fi asa, voi ramane intotdeauna cu amintirea acelei povesti de dragoste pe care mi-o istorisea Emma in fiecare seara cand eram copile, iar "TU"-ul meu va fi acea iubire din poveste.
Dar oricat de intense mi se prezentau amintirile cautate, oricat de vie parea doamna D. - Dumnezeu s-o ierte - in fata mea si oricat de clar auzeam pasarile cantand dimineata la fereastra camerei mele din casa parintilor de la Avignon, in ciuda stradaniilor mele, imaginea acelui TU nu dorea a mi se arata. Ma gandesc ca poate n-a existat nici un TU in viata mea, desi recunosc existenta unor "EI"... cu zambetul strengaresc si misterios de rigoare, deoarece nu banuiesc ca doriti detalii privind legaturile mele amoroase de mult moarte si ingropate - in cazul unora, vorbind chiar la propriu, hehe.
Si desi batranetea deja imi ingreuneaza memoria, imi aduc aminte cu claritate o conversatie cu domnisoara Emma, in care copila imi povestea cu patima despre "TU"-ul ei, singura sa iubire, singurul barbat din viata ei.
"Si impreuna vom pleca de la matusa acasa, vom strabate mari si tari si ne vom aseza la casa noastra, undeva departe de familiile noastre si de cei ce nu ne inteleg..." Asa imi spunea. Asa imi spunea defapt, mai in toate conversatiile pe care le aveam, iar acestea fiind rare pot spune ca domnisoara Emma ajunsese sa ma plictiseasca groaznic; pe mine nu ma pasionau povestile cu printi si printese sau alte asemenea lucruri irelevante la viata mea de zi cu zi, si am inceput sa-mi doresc ca discutiile noastre sa devina si mai rare sau, daca se putea, sa fie evitate complet! Astfel am pierdut legatura cu Emma timp de doua saptamani. Dupa ce vizita sa in Franta a luat sfarsit, scrisorile au inlocuit conversatiile, dar acestea continuau in acelasi ton mult prea dulceag pentru gustul meu aceeasi poveste plictisitoare despre dragostea sa ardenta. Cateva scrisori mai tarziu, am incetat sa-i mai raspund, iar amicitia noastra deveni doar o alta parte din istoria tineretii mele. Matusa sa a continuat sa ne mai viziteze insa, si am aflat mai tarziu de la dansa ca Emma intr-adevar isi indeplinise visul si se mutase impreuna cu "printul" ei la Londra. Au avut doi copii, din cate imi aduc aminte... pe unul l-au trimis acum multi ani la mine pentru a-mi fi ucenic in atelierul de pictura. George il chema, si semana leit cu mama sa. Dar deja m-am indepartat prea mult de ceea ce doream sa va spun.
Revenind la ceea ce va ziceam, niciodata nu fusesem genul de domnisoara preocupata de gasirea sufletului sau pereche, pentru ca apoi sa urmeze acea nunta ca in povesti si acel final fericit pe care il asteptam la sfarsitul fiecarui basm. Dar iata ca ajunsesem la o varsta deloc frageda si ingrijorarea incepuse sa ma cuprinda. Poate ca nu o aratam, discutand cu mai nimeni despre acea grija ce ma macina, teama de a ramane singura pentru tot restul vietii mele, dar inauntrul meu se inchega o furtuna de tristete si frica.
In curand, acea furtuna se intari si deveni precum o piatra de grea, atarnandu-mi ca o greutate mare de inima. Atunci, cred eu, ca incetase sa-mi pese; defapt, sa ma afecteze direct, pentru ca greutatea isi facea simtita prezenta intotdeauna, atat in timpul zilei, cat si in somn, atat cand eram fericita, precum si cand eram trista.
Si va veti intreba cum de acum sunt impacata cu faptul ca am trecut prin viata fara sa am acea persoana a IIa care sa-mi fie amintirea cat se poate de vie a unei iubiri pasionale. Raspunsul, dragii mei, vine tot de la istorisirea mea anterioara, caci cheia fericirii adesea se afla in putul nebuniei, iar eu am indraznit in lipsa de alte alternative sa ma afund in el si sa scotocesc, si prin voia celui ce ne vegheaza de sus, am gasit-o.
Cand i-am spus lui Jacques de acea piatra ce o purtam in piept, el mi-a raspuns razand, cu zambetul sau cald ce intotdeauna il purta intiparit pe chip:
- Madmoiselle, ma dezamagiti! Chiar dumneavoastra sa nu stiti inca acest mic secret, ca rabdarea este o virtute, ca ceea ce nu ai iti doresti intotdeauna, ca ceea ce cauti nu vei gasi decat atunci cand vei inceta a cauta?
Sarmanul Jacques... ma intreb daca a murit impacat... dar soarta sa imi e necunoscuta si, din nou, lipsita de legatura. Jacques mi-a mai spus ca ne puteam indragosti si de o pictura, si ca pictura ne putea iubi si ea. Ca intreaga lume ne va iubi daca o vom iubi si noi pe ea. Ca iubirea era ca un val de matase asezat sub picioarele noastre sa ne faca drumul prin viata mai placut, dar ca cei puternici ca mine, puteau pasi desculti pe acesta.
Iar acum? Acum stau in acest fotoliu vechi, in casa mea batrana, fericita ca eu am pasit pe drumul vietii mele, desculta, plin ploaie, frig, ninsoare, spini si noroi, si am ajuns la capatul sau. Acum stau si astept ca acel val de matase in care am crezut intotdeauna in ciuda aparentelor, sa-mi faca ultimii pasi mai placuti, iar de nu va fi asa, voi ramane intotdeauna cu amintirea acelei povesti de dragoste pe care mi-o istorisea Emma in fiecare seara cand eram copile, iar "TU"-ul meu va fi acea iubire din poveste.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
de darkshines » Mie Noi 17, 2004 10:44 pm
Si acum, prima parte, rescrisa dupa marele cataclism care a dus la stergerea ei
Se face ca in prima mea tinerete sa imi petrec multe dupa-amiezi pe terasa doamnei D., sorbind ceai - care aducea mult prea mult a apa colorata - si schitand peisajele inconjuratoare. Casa vaduvei se alatura unei bisericute convertita in spital de nebuni ce gazduia cateva suflete blestemate, si desi terasa si curtea spitalului erau separate de un gardulet destul de inalt, nu rare erau ocaziile in care pacientii "institutiei" alaturate stateau atarnati de el, privindu-ma in timp ce pictam concentrata, iar eu, sociabila si deschisa din firea cu care am fost inzestrata, ii invitam la conversatie cu vorbe blande si priviri intelegatoare.
Astfel ajunsesem sa discut ore intregi cu fiecare dintre ei - binenteles, cu cei carora ... conditia mentala le permitea luxul de a conversa cu o alta fiinta umana. Incepusem sa vin la doamna D. din ce in ce mai des, numai pentru a-mi petrece amiezile cu prietenii mei dementi, si desi trebuia sa indur dadacelile vaduvei si ceaiul dansei, care precum am mentionat si la inceputul acestei istorisiri, era groaznic, o vizitam zilnic, fara exceptie. Curand, ii stiam pe toti dupa nume, si sa le invatasem personalitatile si cum sa le manipulez reactiile folosind replici ce declansau sau nu manifestarile bolilor lor. Nu stiu daca ma jucam asa cu saracii dobitoci din lipsa altei preocupari sau pur si simplu din dorinta de a inebuni putin eu insami, pentru a gasi acea inspiratie artistica pe care o cautasem cu atata pasiune pana atunci, dar motivul actiunilor mele nu e relevant la ce doresc a povesti.
Printre pacientii ce nu mai beneficiau de mult timp de atentie din partea ingrijitorilor, tratamente sau vizite se numara un barbat de in jur de 50-55 de ani, pe numele sau Jacques. Jacques nu suferea de vreo boala anume din cate am putut sa-mi dau eu seama - binenteles, ma puteam insela - ci pur si simplu parea a fi un ultim visator pierdut printre realisti. Iar pasiunea cu care isi predica visele probabil fusese confundata cu dementa, cum deseori se intampla in cazul romanticilor inraiti. Sau poate ca toti romanticii sunt putin nebuni... dar nu este rolul meu sa fac astfel de concluzii.
Jacques prinsese curaj pentru a ma deranja fie ca il chemam, fie ca nu, de fiecare data cand ma vedea sezand pe terasa, deoarece cea mai mare parte din timpul meu il petrecusem discutand cu el, datorita faptului ca dispunea de un vocabular bogat, un timbru vocal placut si un spirit extraordinar.
Intamplarea face ca intr-una din zilele cand stateam pe acea terasa de care va spuneam anterior, si ma straduiam sa fac astfel incat schita ce o aveam in fata sa se asemuiasca peisajului ce se desfasura inaintea mea, Jacques sa isi faca simtita prezenta la marginea curtii, dregandu-si vocea si agitandu-se pe langa gard. Dar aflandu-ma in nici o dispozitie care sa permita tolerarea unei prezente straine in afara vaduvei ce-mi era gazda, daramite o conversatie placuta cu o asemenea prezenta, am ales sa-l ignor, facand, in nestiinta mea, nimic mai mult decat sa-l provoc.
Astfel cand am ridicat ochii din caietul de schite, l-am vazut pe Jacques stand la mai putin de 1 metru de mine. Panica ma cuprinse, dar incercand sa inlocuiesc imaginea nebunului periculos cu cea a lui Jacques, omuletul simpatic cu un zambet cald cu care discutam despre istorie zile in sir, am reusit sa imi controlez teama. Am lasat caietul impreuna cu creioanele pe masuta din paie impletite de langa mine, iar in momentul imediat urmator, Jacques ma apuca de brat si ma privi drept in ochi. Privirea sa incerca mai mult teama si respectul, decat violenta sau furia.
- Tu! Tu ai o putere secreta! imi spuse, pe un ton aproape uimit, dar ferm.
- Eu?
- Da! Tu ne poti minti pe toti!
- Dragul meu Jacques, am spus incercand sa par cat mai calma, actrita nu sunt, iar tu ar trebui sa stii, ca doar ma cunosti si inca destul de bine.
- Nu de actorie sau de teatru iti vorbeam, ci de inselatoria ochilor! Tu ne minti ochii, ne pacalesti pe toti, faci ceea ce e urat, frumos, dar in esenta tot urat ramane. Arta ne minte ochii! Pana si portretul celui mai hidos om e frumos, doar pentru ca face parte din arta... iar tu ai puterea de a ne face
toti frumosi, dar nu faci decat sa ne pacalesti privirea, caci leprosii si-n catifea-nveliti raman leprosi!
- Si este asa o greseala de mare sa mint o lume intreaga daca prin minciuna mea de pe panza pot sa le umplu sufletul de frumos? am intrebat parca jignita.
Jacques zambi cand imi vazu reactia.
- Madmoiselle, dar cine v-ar crede minciunile cand lumea e mult prea ocupata mintindu-se ca ceea ce doriti sa deghizati dvs. in frumos este defapt urat?
Inainte sa-i pot raspunde, Jacques sari gardul inapoi in domeniul sau. M-am scuzat doamnei D., dorind sa ajung cat mai repede acasa pentru a putea gandi in liniste, iar ajungand acolo nu am putut sa nu fiu captivata de vorbele nebunului, care prin ilogicitatea lor mi se parura atat de logice! In noaptea aceea am dat foc tablourilor ce trebuiau trimise lui Antoine, gandindu-ma ca oricum nu le va intelege atata timp cat nu vede frumusetea din realitatea vietii. Poate ca atunci s-a manifestat nebunia mea latenta, care a avut nevoie de o simpla lectie de la un nebun pentru a fi eliberata.
Se face ca in prima mea tinerete sa imi petrec multe dupa-amiezi pe terasa doamnei D., sorbind ceai - care aducea mult prea mult a apa colorata - si schitand peisajele inconjuratoare. Casa vaduvei se alatura unei bisericute convertita in spital de nebuni ce gazduia cateva suflete blestemate, si desi terasa si curtea spitalului erau separate de un gardulet destul de inalt, nu rare erau ocaziile in care pacientii "institutiei" alaturate stateau atarnati de el, privindu-ma in timp ce pictam concentrata, iar eu, sociabila si deschisa din firea cu care am fost inzestrata, ii invitam la conversatie cu vorbe blande si priviri intelegatoare.
Astfel ajunsesem sa discut ore intregi cu fiecare dintre ei - binenteles, cu cei carora ... conditia mentala le permitea luxul de a conversa cu o alta fiinta umana. Incepusem sa vin la doamna D. din ce in ce mai des, numai pentru a-mi petrece amiezile cu prietenii mei dementi, si desi trebuia sa indur dadacelile vaduvei si ceaiul dansei, care precum am mentionat si la inceputul acestei istorisiri, era groaznic, o vizitam zilnic, fara exceptie. Curand, ii stiam pe toti dupa nume, si sa le invatasem personalitatile si cum sa le manipulez reactiile folosind replici ce declansau sau nu manifestarile bolilor lor. Nu stiu daca ma jucam asa cu saracii dobitoci din lipsa altei preocupari sau pur si simplu din dorinta de a inebuni putin eu insami, pentru a gasi acea inspiratie artistica pe care o cautasem cu atata pasiune pana atunci, dar motivul actiunilor mele nu e relevant la ce doresc a povesti.
Printre pacientii ce nu mai beneficiau de mult timp de atentie din partea ingrijitorilor, tratamente sau vizite se numara un barbat de in jur de 50-55 de ani, pe numele sau Jacques. Jacques nu suferea de vreo boala anume din cate am putut sa-mi dau eu seama - binenteles, ma puteam insela - ci pur si simplu parea a fi un ultim visator pierdut printre realisti. Iar pasiunea cu care isi predica visele probabil fusese confundata cu dementa, cum deseori se intampla in cazul romanticilor inraiti. Sau poate ca toti romanticii sunt putin nebuni... dar nu este rolul meu sa fac astfel de concluzii.
Jacques prinsese curaj pentru a ma deranja fie ca il chemam, fie ca nu, de fiecare data cand ma vedea sezand pe terasa, deoarece cea mai mare parte din timpul meu il petrecusem discutand cu el, datorita faptului ca dispunea de un vocabular bogat, un timbru vocal placut si un spirit extraordinar.
Intamplarea face ca intr-una din zilele cand stateam pe acea terasa de care va spuneam anterior, si ma straduiam sa fac astfel incat schita ce o aveam in fata sa se asemuiasca peisajului ce se desfasura inaintea mea, Jacques sa isi faca simtita prezenta la marginea curtii, dregandu-si vocea si agitandu-se pe langa gard. Dar aflandu-ma in nici o dispozitie care sa permita tolerarea unei prezente straine in afara vaduvei ce-mi era gazda, daramite o conversatie placuta cu o asemenea prezenta, am ales sa-l ignor, facand, in nestiinta mea, nimic mai mult decat sa-l provoc.
Astfel cand am ridicat ochii din caietul de schite, l-am vazut pe Jacques stand la mai putin de 1 metru de mine. Panica ma cuprinse, dar incercand sa inlocuiesc imaginea nebunului periculos cu cea a lui Jacques, omuletul simpatic cu un zambet cald cu care discutam despre istorie zile in sir, am reusit sa imi controlez teama. Am lasat caietul impreuna cu creioanele pe masuta din paie impletite de langa mine, iar in momentul imediat urmator, Jacques ma apuca de brat si ma privi drept in ochi. Privirea sa incerca mai mult teama si respectul, decat violenta sau furia.
- Tu! Tu ai o putere secreta! imi spuse, pe un ton aproape uimit, dar ferm.
- Eu?
- Da! Tu ne poti minti pe toti!
- Dragul meu Jacques, am spus incercand sa par cat mai calma, actrita nu sunt, iar tu ar trebui sa stii, ca doar ma cunosti si inca destul de bine.
- Nu de actorie sau de teatru iti vorbeam, ci de inselatoria ochilor! Tu ne minti ochii, ne pacalesti pe toti, faci ceea ce e urat, frumos, dar in esenta tot urat ramane. Arta ne minte ochii! Pana si portretul celui mai hidos om e frumos, doar pentru ca face parte din arta... iar tu ai puterea de a ne face
toti frumosi, dar nu faci decat sa ne pacalesti privirea, caci leprosii si-n catifea-nveliti raman leprosi!
- Si este asa o greseala de mare sa mint o lume intreaga daca prin minciuna mea de pe panza pot sa le umplu sufletul de frumos? am intrebat parca jignita.
Jacques zambi cand imi vazu reactia.
- Madmoiselle, dar cine v-ar crede minciunile cand lumea e mult prea ocupata mintindu-se ca ceea ce doriti sa deghizati dvs. in frumos este defapt urat?
Inainte sa-i pot raspunde, Jacques sari gardul inapoi in domeniul sau. M-am scuzat doamnei D., dorind sa ajung cat mai repede acasa pentru a putea gandi in liniste, iar ajungand acolo nu am putut sa nu fiu captivata de vorbele nebunului, care prin ilogicitatea lor mi se parura atat de logice! In noaptea aceea am dat foc tablourilor ce trebuiau trimise lui Antoine, gandindu-ma ca oricum nu le va intelege atata timp cat nu vede frumusetea din realitatea vietii. Poate ca atunci s-a manifestat nebunia mea latenta, care a avut nevoie de o simpla lectie de la un nebun pentru a fi eliberata.
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
...si uneori ma trezesc urland:
de darkshines » Joi Noi 25, 2004 8:38 pm
"Circulati numai pe partea carosabila
A sufletului meu,
Barbarilor!"
Binenteles ca in momentul in care un grup de oameni cuprinsi de veselie se exteriorizeaza galagios intr-un bar si-asa plin de chicote, susoteli si conversatii lungi si plictisitoare despre nimic in mod special, singurul lucru care poate face o nota disconcordanta cu peisajul este sa fii tacut.
Afara ninge, iar eu sunt tacuta. Ceilalti rad, cuprinsi de umorul poantei, reprezentata, probabil, de insasi existenta lor. V-am mai spus ca simt ca nu apartin acestei lumi? Dar nu conteaza asta, poate ca e doar o senzatie imbecila nascuta din plictiseala ce ma cuprinde.
Afara ninge, iar eu imi contemplez prezentul. M-am mai intrebat de ce imi petrec atata timp alaturi de oameni care nu ma intereseaza. Defapt, mai nimeni nu m-a interesat vreodata, fiind mult prea absorbita de toate ramificatiile propriei mele gandiri pentru a incerca sa le analizez pe ale altora. Dar atunci acesti oameni nu faceau parte din viata mea, oricat de neinteresanti ar fi fost. Acum insa, sunt o prezenta - sau problema? - majora, ii vad in fiecare zi, imi exersez diplomatia exagerata pe ei si imi reprim scarba pentru ei atunci cand incerca sa patrunda in lucruri pe care nu le ar putea intelege niciodata.
Afara ninge, iar eu sunt aroganta. Sunt aroganta, intr-adevar, recunosc. Si in acelasi timp ipocrita si masochista. Diplomata si rabdatoare. Depinde din ce punct de vedere privesti problema. Ii suport, binenteles, pe cei a caror ignoranta nu atinge o anumita maxima pe care mi-am setat-o ca standard. Acestia alcatuiesc categoria "cunostinte pentru ca vor ei". Si apoi, vine categoria "prieteni". Oameni pe care ii cunosc de 3,4 chiar 8 ani, cu care am crescut si de care, vrand-nevrand m-am atasat. Spre norocul meu, acestia sunt putini, si-mi seamana, macar in franturi de idei. Pentru ei as face aproape orice, fara a fi nevoie de demagogism.
Afara ninge, iar eu ma simt singura. Totusi, prietenii mei, in ciuda legaturii stranse ce s-a format intre noi, nu ma pot intelege pe deplin. Deh, sunt diversi, diferiti si totusi legati de un fond comun de principii, dar nu destul.
Afara ninge, iar eu sunt dezamagita. Se poate spune ca tanjesc dupa cineva exact la fel ca mine.
Afara ninge, iar eu sunt tacuta.
George inca razand ma bate pe spate si imi intinde o halba:
- Draga Ioana, te iei mult prea in serios...
Afara ninge, iar eu ma intreb: "Oare?"
A sufletului meu,
Barbarilor!"
Binenteles ca in momentul in care un grup de oameni cuprinsi de veselie se exteriorizeaza galagios intr-un bar si-asa plin de chicote, susoteli si conversatii lungi si plictisitoare despre nimic in mod special, singurul lucru care poate face o nota disconcordanta cu peisajul este sa fii tacut.
Afara ninge, iar eu sunt tacuta. Ceilalti rad, cuprinsi de umorul poantei, reprezentata, probabil, de insasi existenta lor. V-am mai spus ca simt ca nu apartin acestei lumi? Dar nu conteaza asta, poate ca e doar o senzatie imbecila nascuta din plictiseala ce ma cuprinde.
Afara ninge, iar eu imi contemplez prezentul. M-am mai intrebat de ce imi petrec atata timp alaturi de oameni care nu ma intereseaza. Defapt, mai nimeni nu m-a interesat vreodata, fiind mult prea absorbita de toate ramificatiile propriei mele gandiri pentru a incerca sa le analizez pe ale altora. Dar atunci acesti oameni nu faceau parte din viata mea, oricat de neinteresanti ar fi fost. Acum insa, sunt o prezenta - sau problema? - majora, ii vad in fiecare zi, imi exersez diplomatia exagerata pe ei si imi reprim scarba pentru ei atunci cand incerca sa patrunda in lucruri pe care nu le ar putea intelege niciodata.
Afara ninge, iar eu sunt aroganta. Sunt aroganta, intr-adevar, recunosc. Si in acelasi timp ipocrita si masochista. Diplomata si rabdatoare. Depinde din ce punct de vedere privesti problema. Ii suport, binenteles, pe cei a caror ignoranta nu atinge o anumita maxima pe care mi-am setat-o ca standard. Acestia alcatuiesc categoria "cunostinte pentru ca vor ei". Si apoi, vine categoria "prieteni". Oameni pe care ii cunosc de 3,4 chiar 8 ani, cu care am crescut si de care, vrand-nevrand m-am atasat. Spre norocul meu, acestia sunt putini, si-mi seamana, macar in franturi de idei. Pentru ei as face aproape orice, fara a fi nevoie de demagogism.
Afara ninge, iar eu ma simt singura. Totusi, prietenii mei, in ciuda legaturii stranse ce s-a format intre noi, nu ma pot intelege pe deplin. Deh, sunt diversi, diferiti si totusi legati de un fond comun de principii, dar nu destul.
Afara ninge, iar eu sunt dezamagita. Se poate spune ca tanjesc dupa cineva exact la fel ca mine.
Afara ninge, iar eu sunt tacuta.
George inca razand ma bate pe spate si imi intinde o halba:
- Draga Ioana, te iei mult prea in serios...
Afara ninge, iar eu ma intreb: "Oare?"
To speak is to be silent
The concept is dead. There's nothing death should interrupt,
I went to bed last night with one sip left in the cup.
-
darkshines - Mesaje: 2260
- Membru din: Joi Aug 02, 2001 11:00 pm
Înapoi la Scrieri, ganduri si jurnale
Cine este conectat
Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 5 vizitatori