AntiJurnal - Atelier d'Art Obscur

[darkshines]

"Numai pe tine te am, trecatorul meu trup,
si totusi
flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte si-n plete,
caci lutul tau slab
mi-e prea stramt pentru strasnicul suflet
ce-l port."

Uneori ma intreb de ce sunt incapabila de a exprima cu acuratete ceea ce se agita in gandul meu.


--------------------------------------------------------------------
Finalul lui Uzlau - continuarea scenei din piata

Uzlau se uita in jurul sau si vazu doar intuneric. Apoi deodata privirea i se avanta inauntru, in interiorul sau si a esentei ce-l alcatuia si care il tinuse in viata pana cand sfarsitul ii fu servit chiar de mana sa, si acolo descoperi cu uimire ca toate visele sale spulberate de regii tarii, de tinerii indobitociti, de falsii revolutionari si in final de glontele rece din teava Eliberatorului, se amestecau intr-un compus de amaraciune si ratare. Uzlau se uita din nou in jurul sau si vazu din nou intunericul. Uzlau, defapt, murise.

[darkshines]

Invataturile lui Uzlau: Capitolul I - Rabdare.

Oprindu-se brusc se propti in toiagul vechi ce-l purta cu el, singurul tovaras ce-i mai ramasese sa-i tina de urat in lunga sa calatorie. Pasi-i ridicasera praful de pe drumul arhaic ce inca se agita nelinistit in adierea aceea calda de august ce paruse sa-l insoteasca impreuna cu toiagul, soptindu-i vesti din Vest.
Uzlau ofta. Oboseala il cuprinsese si drumul sau nu parea sa devina mai scurt, iar noaptea il ameninta cu prezenta ei intinzand intuneric la orizont. Se uita in jur, vazand cum seara se inchega in jurul sau. Ofta din nou si se gandi la cate nopti deja trecusera pe langa el in drumul sau, nopti carora le depasi miscarile lenese, fara sa semnalizeze, avand in vedere faptul ca doar el si noaptea se mai indarjeau sa inainteze in acea directie. Atunci uzlau se gandi mai bine si memoria-i afectata de nesomn ii sugera ca si acum un rasarit de luna se afla in acelasi loc. "Prostii" se gandi el, ca doar inaintase fara oprire de cand parasi orasul, nu se putea sa fi stat pe loc. Si totusi, muntii tociti impletiti cu vaile adanci din fata sa nu pareau sa se fi apropiat deloc. Hotarandu-se sa-si scoata aceste ganduri nebune din cap, se sprijini din nou pe picioarele ce-l dureau deja de atatia kilometri strabatuti fara pauza si tinandu-si capul sus ca un soim facu un nou pas tremurat in fata. Desi durerea ii invada corpul ce parca refuza a se misca din loc, Uzlau inainta incapatant. Pentru a-si inveseli putin drumul incepu sa fredoneze un cantecel ce il auzise prima oara la un pirat batran din Portul Nou acum multi ani: "Rabdare, cu rabdare, cu rabdare vom ajunge, unde-s comori si bautura, acolo rabdarea ne va duce..."
Deasupra sa, Luna rasarind zambi multumita, amuzata poate chiar cu cruzime vazand cercul perfect facut de drumul prafuit in jurul muntilor tociti, pe care ochii batranului Uzlau ii vedeau tot timpul in fata lui...

[darkshines]

Ici-bas tous les hommes pleurent
Leurs amitiés ou leurs amours ;
Je ríªve aux couples qui demeurent
Toujours...

Ce trista ma simt atunci cand imi dau seama ca viata nu va fi niciodata asa cum visam sa fie.

[darkshines]

Noapte buna, viata, sa ma anunti cand ajungem la 3 metri sub pamant... Desi, cumva parca de unde suntem acum cerul pare si-asa prea departe.

[darkshines]

Publicitate

"... si concluzia, domnisoara, este ca ati fost diagnosticata cu pneumonie franco-lobara, o forma destul de acuta din cate releva radiografiile de astazi si de aceea..."
Atunci m-am trezit. Poate ca pentru prima oara in viata mea, imi era frica, si parca atunci junghiurile ce ma chinuiau de doua saptamani pareau sa taie si mai adanc in toracele meu iar in tot corpul mi se raspandea durerea aceea surda de slabiciune si epuizare, lasandu-ma incapabila sa-mi tin ochii deschisi... sau sa vreau sa ii tin deschisi. Poate ca lesinasem, sau poate ca pur si simplu viata a luat o pauza publicitara. Ma intrebam atunci: Ce caut eu in viata mea?. Raspunsul, binenteles, se lasa asteptat. M-am intrebat din nou: Ce caut eu in viata mea?!, iar atunci, ca o palma dura peste obraz, am primit o replica: Esti sigura ca e viata ta?. Ce? Cineva in mintea mea? Un strain? Un intrus, un necunoscut? Hah, nu, eram chiar eu, sau ea, cine mai stie. Defapt da, era ea. Era Ioana, sau Darkshines sau cum o chema ca nici eu nu mai stiu. I-am intors spatele. M-a batut din nou pe umar. Odata, demult, inainte de tot, era viata mea...acum, nici a ta nu mai e, e doar a lor.. Ba nu, nu era. Cine era ea sa fie viata ei? Cine se credea? E numai viata mea. Asa a fost intotdeauna. Daca nu eram eu sa samponul hidratant Dove impreuna cu masca de par de la The Body Shop, spray-ul cu keratina Wella sau ceara de la Nivea, sa miros a L'eau par Kenzo si a lotiune de corp Avon, sa am unghiile facute cu lac L'Oreal si genele facute cu mascara Max Factor, nu aveam prietenul meu superb si destept cu bocanci Grittex si cercel stainless steel in buza, si nu mergeam prin baruri high-end ca Zodiac si Deep sau cluburi de fite ca Extasy si Black Bulls. Am zambit in inconstienta. Publicitate.
Deschizand ochii m-am intrebat din nou ingrozita: Doamne, ce caut eu in viata mea?!

Tineti aproape, vom reveni!

Doua saptamani a durat tot vacarmul. Antibioticele erau groaznice, durerile pe masura dozelor, iar plamanul meu se incapatana in a coopera. Dupa cateva zile, viata mea se redusese la 2 incaperi, o pijama si 3 mese pe zi. Stand in pat noaptea ma gandeam ca daca as adormi, as uita sa respir. Stand in pat noaptea imi contemplam ceea ce va fi devenit mai apoi trecutul. Imi era strain. Nu era al meu. Sau era. Ba nu. Era un film, o telenovela proasta, iar in pauze erau reclame. Nu eram nici scenarist nici regizor, eram un actor prost platit cu un rol de cacat. Ba nu! Ba da. Aveam dreptate.
Si atunci momentul realizarii se trezi si ma lovi in fata precum un pumn bine plasat intr-un meci de box. Si am inteles de ce nu vroia plamanul sa respire. Si am inteles, de ce trebuie sa incetez. Si in somn, m-am lasat sa uit sa respir.

[darkshines]

Acum imi dau seama ca mi-am ales si profesia in care satisfactiile sunt nule. Si uite-asa ma trezesc oftand cand muzicienii de pe scena sunt aplaudati minute in sir, iar eu cu pensulele in mana stau intr-un colt si ma topesc incet incet in fundal.
(oare sunt prea superficiala?)

Dar trecand peste frustrarea asta ce ma roade de cand au inceput pregatirile pentru mare spectacol de arta sincretica (in nici un articol scris despre spectacol nu a fost mentionat si efortul artistilor plastici, sincretism complet pe naiba)... m-am saturat. m-am saturat de aceeasi privire goala pe care o intalnesc dimineata in oglinda din baie, m-am saturat de aceleasi ganduri tembele si insipide pe care le intalnesc in fiecare zi in mintea mea, m-am saturat de colega de banca de pleoscaie cand mesteca guma, m-am saturat de cartofii prajiti pe care ii mananc in fiecare zi fara exceptie, m-am saturat de emisiunile politice de pe toate programele la toate orele, m-am saturat de atata munca rasplatita cu indiferenta, m-am saturat de acelasi pat mult prea mare in care dorm noapte de noapte, m-am saturat de aceleasi crize pe care le am, de aceleasi depresii, de acelasi sentiment tampit care mi se urca incet incet pe coloana, vertebra cu vertebra confirmandu-mi ca nu sunt nimic altceva decat o incercare ratata de maretie. sarmanul dionis, sarmana darky, primit-au suturi in posterior si fura dati afara din visele lor. un fel de "n-aveti voie-n Univers! nu meritati, nedemnilor!". m-am saturat sa fiu subapreciata, neinteleasa si urata de persoane carora nu le-am pricinuit nici un rau. m-am saturat sa fiu blanda, draguta si sociabila. as vrea sa fiu, defapt, un monstru.

da, un monstru.

[darkshines]

remember when you were young, you shone like the sun.
shine on you crazy diamond.
now there's a look in your eyes, like black holes in the sky.
shine on you crazy diamond.
....
nobody knows where you are, how near or how far
shine on you crazy diamond
pile on many more layers and i'll be joining you there
shine on you crazy diamond
and we'll bask in the shadow of yesterday's triumph
...
Come on you raver, you seer of visions,
come on you painter, you piper, you prisoner, and shine!

Don't you just love Sundays?

[darkshines]

M-am nascut liber, fara lanturi, fara obligatii in afara celor ce ma legau de aceasta viata prin necesitati ce tineau de intretinerea organismului: hrana, apa, oxigen. Poate va intrebati cine sunt, si oricat de mult m-ar roade raspunsul ce se doreste rostit, el nu este important ca de altfel si intrebarea pe care v-o puneti in acest moment. Nu, numele meu, identitatea mea nu sunt importante, as putea sa fiu oricine, oricare om ce traieste sau a trait vreodata. Poate va intrebati de ce scriu aceste randuri. Nici asta nu prezinta vreo importanta. Defapt, nimic din ceea ce ma separa si contureaza ca individ al speciei nu conteaza, motivul acestei confesiuni cu atat mai putin.
Cum va spuneam, m-am nascut in libertate, iar copilaria mi-am petrecut-o in aceeasi libertate in care am deschis ochii pentru prima oara. Gustul libertatii pentru mine nu exista, precum nici atingerea sau sunetul ei, pentru mine libertatea era omniprezenta si integrata total in lumea inconjuratoare. Daca n-as fi pierdut-o vreodata, n-as fi stiut ca exista. Iar de n-as fi stiut ca exista, n-as fi suferit precum o bestie tinuta in cusca in lipsa ei. Caci draga mea, comparatia anterioara nu putea fi mai precisa in a ma descrie.
Totul a inceput cu acel cuvant: "libertate". Apoi a intervenit "dorinta". Impreuna, poezia acestor doua cuvinte atat de explozive mi-au croit drumul prin adolescenta. Pe marginile acestui drum se intrezareau "dezamagire" si "deziluzie". Catre orizont se zareau "speranta", "vise" iar deasupra, precum un soare de vara impunator un singur cuvant domnea: "idee". Beculetul proverbial, daca vreti, "ideea" le veghea pe toate celelalte, le incalzea, le cocea si parjolea sub caldura si lumina ei. Iar eu traim in dara lor de umbra lasata pe acel drum al cunoasterii, al devenirii, al implinirii ca adult. Dar banuiesc ca metafora mea, desi de o subtilitate primitiva, se lungeste mult prea mult, asa ca voi pune capat acestei fatade si va voi spune simplu si cat se poate de direct: am crescut in libertate, guvernat de o idee.
In viata mea de tanar, traiam pentru acea idee si atunci mi se parea ca intr-adevar imi traiam ideea. Creativitatea se dezlantuia in mine cu un varf de nebunie pentru a da forma acestei idei, pentru ca ceilalti sa o simta, sa o vada, sa ii cuprinda, sa ii invaluie, sa ii sperie, sa ii fericeasca, sa ii inebuneasca.
Si brusc, poate atat din propria-mi vina sau slabiciune, cat si din a celor ce-au considerat potrivit sa-mi curme libertatea - iar de te simti vinovata acum, te rog din tot sufletul sa continui - , inceputul drumului, expozitiunea ideii, in mine toate acestea au murit. Acum nu mai sunt liber, sunt statut, uscat, mort inauntru, imobil, subjugat. Acum nu mi-a mai ramas decat sa-i simt pe cei din jur cum clocotesc cu potential sub lanturile propriilor convingeri limitate si sa ma intreb: Tu m-ai simtit vreodata?

[darkshines]

"Cand aş uri,
aş zdrobi sub picioarele mele de stancă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zambi."

Poate vi se pare voua ca va schimb, dar viziunea mea asupra lucrurilor devine ,prin elasticitatea ei, rigida. Incep sa cred ca din coconul meu nu va iesi niciodata un fluture.

[darkshines]

Unu : Intro

Primul sau gand fu ca salbaticii din fata sa erau neasteptat de tineri. Sau poate ca tinerii din fata sa erau neasteptat de salbatici. Inainte de a intra pe acea usa de lemn ce deschidea calea catre bucataria-hol unde incepea dezmatul, Alec se gandea sa se comporte cat mai normal si bland, tocmai pentru a nu-i speria pe bietii adolescenti adunati acolo pentru a sarbatori, precum mai toate sufletele de pe pamant, 365 de zile de la ultimul mare chef. Dar acum, ajuns in casa aceea, se gandea deja sa nu se lase el intimidat de grupul de copii ce sub influenta unei cantitati deloc neglijabile de alcool deja clocotea de nerabdare sa-si foloseasca energia prin metode din ce in ce mai distructive. Inainte sa apuce sa-si continue gandul si respectiv sa-si elaboreze un plan pentru a sta cat mai departe de acel pericol - cel de a fi calcat in picioare de hoarda ce dansa in sufragerie - sub nasul sau rasari un cocktail in culorile lui preferate, galben si verde, cu un pai si o felie de lamaie decorand marginea paharului. Dincolo de acel pahar se afla o fata destul de scunda, cu fata mult prea alba si parul mult prea negru, ochii mari si caprui si un zambet dintr-un singur colt al gurii, ce-i tinea paharul in fata.
- Bine-ai venit, Alec! Sper ca te vei distra.
Si lasandu-i paharul in mana, disparu subit in sufragerie, pierzandu-se in haosul creat de cei ce dansau nebuneste. Alec pasi incet in aceeasi camera, avand grija sa nu se apropie prea mult de harmalaia din mijloc, si se aseza pe una din canapelele din piele neagra. Sufrageria purta un aer de club obscur; singura sursa de lumina venea de la un neon alb de la acvariul urias de pe tejgheaua barului negru din colt, iar de pereti si cateva cuie in tavan atarnau instalatii luminoase de toate culorile ce clipeau, se stingeau, sareau, dansau, se leganau odata cu cei de pe podea. Beteala argintie impodobea rafturile cu carti din dreapta barului, precum si tocul usilor. Alec se multumi in a sta pe canapeaua ce devenise mult prea confortabila pentru a se mai ridica de pe ea, observand desfasurarea petrecerii. Din cand in cand, aceeasi fata palida ii mai trecea prin fata, alergand dintr-o camera in alta pentru a se asigura ca totul decurgea conform planului. 'Gazda, probabil' se gandi Alec. Se ridica deodata, aducandu-si aminte de continutul buzunarului sau drept si se indrepta spre bucatarie. Lua o cutie de energizant si turnand intr-un pahar continutul ei, pisa pastila si o presara deasupra bauturii. Lua o gura, cineva ii arunca cu confetti in cap, se trezi dansand in sufragerie si deodata parca petrecerea deveni si mai salbatica...

[darkshines]

It seems strange to me that I now have everything I desired to have, save what I lost in the process of gaining my new life. What also would seem strange is that I did nothing to change into what I wanted except deny myself. Change did not come in one frail swoop, but rather settled in during a rather long period of time, like a cancer. I believe that now I am empty. I am like a cancer patient but forced to live with the destruction of my disease for all the long years that face me.

I can't say that I don't repent for these sins that have caused me to change. I regret them every day, I regret every addiction, from the tobacco, to the sugary biscuits, to the people that kiss my ass everyday. I repent for all these things, all the parties, the clubbing, the fun that caused me to die inside, to wither away like a plant left without water. I repent my lack of creativity. I repent the murder of my thoughts and my ideas. I regret the words that fail to come out of my mouth now.

Sometimes I re-read what I used to write a few years ago and I feel as if I'm reading someone else's thoughts. I worry that I am no longer the beautiful soul with the power to create that I used to think I was. I wonder if I was ever something like that.

Failure seemed inevitable. But now even the purpose seems obscure.

[darkshines]

I stand here thinking that life is entirely predictable. In fact, as I feel the first two stages of being hurt settle in, with the crying and the wondering why it happened and then the repressed anger and the cruel jokes made with the best friend on the phone, I think life has become too predictable. Being trapped in a very bad low-budget romantic comedy is not exactly the kind of adolescence I pictured mine to be like.

Perhaps I see things in a light too dark for many people's tastes; perhaps I've never truly been an optimist, or anything besides a pesimist; perhaps I am too stoicistic in nature; perhaps I am so little in comparison to the great person that you picture me to be; perhaps I dissapoint myself more than I do others; perhaps I should take up sowing; perhaps someone should pass me a funny pill;


(interventia in engleza deoarece mi-au amortit rotitele anglo-saxone)

[darkshines]

Vantul iernatic a-nghetat ceasul bisericii din centru si totusi timpul nu s-a oprit si el...

And how many branches break under the weight of the winter birds that carry my sorrow...
I wish for icey winds to freeze time too as sunrise seems to bring tomorrow.

Din aripile lor se scutura bruma si tristete, caci ziua despartirii noastre se-apropie incet de ele.

And if this winter's end will bring the end of us, these days I'll bind in cold and never let go...
So that my love for you will never see and end tomorrow.

Cu greu ne-am decis ca cel mai usor lucru de facut este sa nu ne mai impotrivim, sa ne dam frau liber sentimentelor si sa te iubim.

(darkshines, ti-am zis eu ca la un moment dat o sa ajungi rau din cauza lui)

[darkshines]

...mereu stapan sau
servitor dar
niciodata...liber

Nu stiu daca mai tii minte ceva din conversatia noastra din acea seara, nu stiu nici daca mai tii minte ca persoana de langa tine eram eu, dar sincera sa fiu din ceata totala ce s-a instalat acum peste acea amintire, tot ce-mi rasuna clar in minte e intrebarea venita de dumnezeu stie unde: hai frate, o punem de-o revolutie?.
La un moment dat stiu ca am scos un chicot plin de entuziasm ce trebuia sa tina locul unui "da!" si apoi ne-am intrebat de unde sa incepem. Poate ca daca n-ai fi spus sa negam tot nu ne-am fi negat nici pe noi. Poate ca daca eram in deplinatatea facultatilor mintale pe vremea aceea, as fi refuzat oferta ta de haos si m-as fi scutit de destul stres. Problema mea este ca nici pana in aceasta zi nu inteleg de ce a trebuit sa ne distrugem mai intai pe noi si ceea ce formam pentru a revolutiona. Sau poate ca ai avut dreptate, iar primul pas a fost sa eliminam stagnarea emotionala. Adevarul e ca o asemenea despartire mai rar intalnesti, sau cel putin motivul e intortocheat si greu de inteles. Sau poate ca e special tocmai prin simplitatea lui ascunsa.
Ma intrebam recent daca tu ai fost vreodata ca mine, sau daca pur si simplu asa-mi pareai pentru ca eram convinsa ca semanam. Oare vreun pic din nebunia ta era compatibila cu a mea? Mda. Acum nu mai conteaza. Nu spune nimanui ca m-am gandit la tine iar, va fi inca un mic secret de-al nostru. Da' chiar, mai tii minte cum radeam de lumea asta gri si lipsita de sens?...

[darkshines]

Mi se intampla din ce in ce mai des sa pierd contactul cu realitatea.
(Si nu e nimic mai deprimant decat inutilitatea fiecarui moment)
Observ cum fiecare gest il fac mecanic, cum oamenii din jurul meu parca amutesc in ciuda miscarii gurilor lor, cum cladirile se topesc in dealuri si campuri, ce sunt inundate la randul lor de ceata, cum ceata devine atotcuprinzatoare si in final cum lumina inghite ceata si o face nimic. Atunci totul e clar, simplu si cat se poate de la obiect. Cand esti nimic nu ai ce sa-ti doresti sau sa urasti. Cand esti nimic esti complet. Dupa care mi se intampla, precum oricui care viseaza mult prea frumos pentru a-i fi permis sa continue, sa ma trezesc brusc la acea masa de lemn castaniu din infama pizzerie Don Pepi, ducand furculita la gura mecanic, auzind fiecare "Fata!" si "Naspa!" din intreg localul zbarnaindu-mi in urechi si vazand golul din realitatea mea. Defapt, lipsa lipsei din ea. Absenta nimicului.




Nu stiu daca v-am spus vreodata, dar "painter's block" e ca un blocaj renal pe-atat enervant cat si periculos; stii ca trebuie si vrei sa te usurezi, si totusi ceva se incapataneaza sa nu te lase.

[darkshines]

As vrea sa distrug lumea
caci poate-atunci as omora
si intelesul cuvantului "durere".
Oare definitia fenomenului de distrugere
e anestezie totala?
Dati-mi o doza, va rog,
intind vena entuziasmata,
sunt dornica sa fiu
subjugata.

[darkshines]

Ce te uiti asa la mine? Arati ca dracu! Ce, crezi ca numai tu ai auzit de Vama Veche? Pardon, iarta-ma, sa ma scuzi, nu ti-am admirat blugii rupti, sau cerceii multi, i-am considerat neimportanti, dar tu defapt vrei sa subliniezi faptul ca defapt in fapt nu esti decat o imagine. N-am rima, n-am nucleu, nu sunt decat eu. Nu-i asa ca proza asta incepe prost? Ce conteaza, maine iau patru in test la fizica; profa ma crede proasta, defapt nu-mi place sa-mi limitez lumea in teoremele lui Kirkoff, noduri si retele. Tensiunea electromotoare a sursei energiei mele nu se masoara in volti si nu vreau sa cred ca altora e altfel. Iar iau muzica de pe net, Shukar Collective si Android Lust, sunt un criminal digital, RIAA o sa-mi intenteze proces, dar ce conteaza, lumea viseaza, nu-i asa ca proza asta se continua prost? Cu 3 kilobytes pe secunda mi se scurge viata pe fibra optica subterana, si totusi nu-mi pasa, o sa mai scriu un programel in Pascal sa-mi inregistreze amintirile si sa le arhiveze undeva intr-un colt de HDD, sa dobandesc nemurirea prin cod binar. Iar pictez prostii, dragoni si oameni diformi, profa mea de desen imi spunea ca sunt o nulitate, ca si profa de engleza dupa ce nu m-am calificat la faza nationala, ca si multi altii, dar ce conteaza; Cornel iar fumeaza, as vrea si eu o tigara dar i-am promis ca ma abtin, el peste trei saptamani pleaca si iar o sa ma doara ventriculul drept. Ah, am uitat sa-ti spun, mi se coaguleaza cerneala pe foaie desi ideile curg ca-ntr-o hemoragie, cangrena se va instala cand ies in lume, dar lasand la o parte paralelismul medical, s-a uscat si ultima picatura neagra pe penita; "Esti doar o fetita" mi-a spus acelasi Cornel cand stateam imbratisati pe banca, cercelul lui din buza imi intepa fruntea si ma gandeam ce bine-ar fi sa si-l scoata odata si-odata.
"Voi duceti tara de rapa!" Ce-ai tanti? Ti-e frica de mine sau ce? Stiu c-am urechi ciuruite, haine botzite si idei ticnite, da' eu aduc lumina, de ce sa nu fiu eu Dumnezeul tau, acum pururea si-n vecii vecilor? Hai tanti, respecta-ma si tu pentru individualitatea mea speciala unica si inalienabila si da-te la o parte, incerc sa-mi iau si eu o paine, poate o revista sau de ce nu o carte, de ce te trezesti sa urli cand stai la coada la magazin? Sau lasa, stii ce, tipa in continuare, eu ma duc sa iau autobuzul, fara bilet ca doar sunt rebela, hopa se urca si controloarea dar ce conteaza; Cristina ma streseaza, imi cere tigari cand ma vede pe hol, la scoala, imi cere tigari in oras, in fiecare seara, imi cere cinci mii sa-si ia o cinzeaca, si uneori imi vine sa o trimit in orificiul ala pe care domnisoarele ca mine n-au voie sa-l mentioneze explicit, da' nu pot din bun-simt si totusi, ce conteaza; Timpul ma preseaza, doua luni inseamna prea mult si revenind la Cornel cred ca m-am plictisit de el; Pistrui ma suna tot timpul si desi nu vorbim fata in fata niciodata - ciudat avand in vedere ca suntem colegi de scoala - vorbim multe lucruri la telefon, si uneori incep sa cred ca e prieten cu mine mai mult decat le e altora dusman, dar ce conteaza; Pistrui nu fumeaza, acum Cornel cred ca si-a terminat pachetul de Pall Mall, eu vreau o tigara, mama are 3 pachete de Kent in geanta, Andra nu fumeaza in timpul scolii, si eu tot tanjesc dupa un fum.
Bai, voi nu contati! Sau poate nu stiati, dar noi nu suntem decat piese de sah, iar eu sunt regele negru. Da-i incolo de pioni, nebuni si cabaline, da-i incolo, nu-s de mine, si-acum pun pariu ca stiu la ce va ganditi: nu-i asa ca proza asta se termina egocentrist?

[darkshines]

Ce stil am, e chiar amuzant, ce calitate e aceea de a-i face pe altii sa sufere, ce talent cu ascunzisuri si subtilitati, de a provoca durere fara motiv!

Ha-ha-ha, sunt adolescentul sinucigas model. Sau cel putin doar asta vedeti voi in mine

[darkshines]

Defapt, nu, m-am razgandit, de maine nu mai simt abandon. Si-mi voi pune flori in par si-un zambet iar in coltul gurii si o sa fluier pe strada de parca in jurul meu nu s-ar prabusi nimic, de parca-afara ninge iar cum ningea acum 4 ani, de parca totul pana acum n-a fost decat un cosmar din care ma voi trezi maine dimineata, in patul meu de-acum patru ani, singura si fericita, izolata si implinita.
Necko, necko doua cuvinte ti-au trebuit sa ma faci sa ma razgandesc. Mersi.

And if you're going to San Francisco... Be sure to wear some flowers in your hair...

[darkshines]

Intre aburi de alcool si tutun ars, in mine se intrezaresc metafore. Intre metafore si mine se aude jazz, iar pianistului i se misca mainile pe clape tandru. Acelasi pianist ma mai fixeaza cu privirea, dar intre mine si el se afla Andreea. Andreea rade in fata mea, "Huliganii mi-au furat stelele!" si rad si eu cu ea, iar aburii de alcool se prefac in scrum de tigara. Acelasi scrum umple scrumiera, deja aproape plina, dar intre mine si ea se afla Andra. Andra s-a imbatat si vrea sa se inece in cada, si zic si eu o sa ma inec, iar ochii pianistului sunt prea negri.

Pi sta langa mine, bea gin si simte acordurile chitarii. Si ea are ochii negri ca pianistul si zambetul prea larg. Cornel nu e aici, nu cred ca bea si il simt ca e nelinistit. El are ochii gri-verzui ca olivina si zambetul prea fals.

Andra sufera din dragoste, Andreea nu crede in fidelitate, Pi vrea sa se indragosteasca si intre ele si mine se afla confuzie.

Afara e frig, pianistul e cald; deci totusi, nu vrei sa fiu eu pianul tau?

(Cine si-ar fi imaginat vreodata, ca voi ajunge aici?)

[darkshines]

"Everything has been figured out, except how to live. "

"imi pasa vag
de consecinte
nu am prieteni
am doar cunostinte
urasc
fiind produsul urii de clasa
vagabondez
pentru ca poporul meu nu-i niciodata acasa"


"Words are loaded pistols."

Poate daca-mi pun visele la frigider, n-o sa mai putrezeasca in mine, si n-o sa mai rabufneasca in picaturi sarate si metafore idioate facute sa ascunda, defapt, o frustrare, fara sa patrunda in ceea ce-mi place din lejeritate sa denumesc EU. Oare ce sens are tot amalgamul asta de detalii in care ma sufoc deodata, daca tot stiu ca niciodata n-o sa am ceva al meu, pentru totdeauna, pana cand moartea ne va desparti.

"Life has no meaning the moment you loose the illusion of being eternal. "

Si in final, va spun sincer... in astfel de momente ma indoiesc de substanta vietii mele.

"Everything is gratuitous, this garden, this city and myself. When you suddenly realize it, it makes you feel sick and everything begins to drift . . . that's nausea."

[darkshines]

Epopee roz
(dedicata desigur, prietenei mele roz - Liana)

Pe o faleza roz
Printre oameni multi si roz
Noi o gasim in roz
Pe Liana.

Cu geaca roz
Si fusta roz
Pe pavajul roz
Se plimba.

Dunarea roz batuta
De vantul roz si el
Scalda malul cel roz
In spume.

O baba roz se uita
Cu ochii-i roz la ea,
Ea da din capu-i roz
Si trece mai departe.

Si vantul roz batea
Pe acea faleza roz
Pe margini stalpii roz
O-nconjurau.

Liana mult prea roz
Pasea roz cu pantofi roz
Si o salupa roz
Pe langa mal trecea.

In zare rozul se-ntindea
Si cerul era roz si el
Liana roz se minuna
Si-n jurul ei era doar roz.

Fin .

[darkshines]

De ce sa-i fur eu ce mi-am dorit eu insami toata viata? Du-te dragule, si de-o sa-ti fie bine, sa iti aduci aminte ca eu mi-am cusut buzele pentru tine!

Si Andreea mi-a scris:
"Poetul o zgaria cu raze demult apuse si ii picta ochii cu ploaie.
Ea s-a sacrificat de dragul artei.
Totul este efemer insa ea este mai mult decat o culoare...
E arta in sine si e mai dureros sa fii perfect.
Prostuta plange cu gandul la poetul ce i-a furat culoarea,
Dar ORICE CULOARE SE DESCOMPUNE."

[darkshines]

Afara ploua. Da, afara ploua si nu se mai opreste. Eu nu stiu sa plang, asa ca ploua si in mine.

Si-acum ca a plecat, numar cate batai de inima ne mai despart si se pare ca intotdeauna va fi o problema de timp, nu de distanta. De ce imi pasa asa de mult cand mai sunt sute peste sute de tipi la fel ca tine? Pentru ca nici unul nu-i al meu si nu stie de mine...

Sfarsitul lumii nu e, dar nu ma pot abtine.

[darkshines]

M-am trezit dimineata, impropriu spus a doua zi tinand cont de faptul ca totul se terminase acum cateva ore, in plina durere craniana, timp in care mama si cu sora ei geamana, intrand pe cele doua usi din fata mea, au venit sa-mi aduca la cunostinta faptul ca ma cautase George. In seara respectiva urma sa-si sarbatoreasca majoratul si ca o tovarasa adevarata ce i-am fost in timp ce se sprijinea de mine cand vomita in boscheti dupa o noapte salbatica petrecute la "Gemuletze", fusesem invitata. Desi mi-a luat ceva timp sa procesez informatia, am dat imediat din cap aprobator, m-am intors cu nesimtire cu spatele la femeile ce incepusera sa oscileze intre una singura si doua, si am adormit senin la loc.

ZzZzZzZ....

(lipsa de inspiratie, dar ma mancau degetele pe taste)

[darkshines]

Cel mai desavarsit lucru in a avea o lumea a ta este ca personajele aferente sunt complet subjugabile. Pe de alta parte se mai intampla uneori sa ai curiozitatea sa vezi ce se afla dincolo de propriul tau orizont si sa scoti capul afara, in lume, defapt, in societate. Eu din fire sunt foarte sociabila, si tot din fire ma entuziasmez foarte usor, si uneori aflandu-ma in fata unor evenimente ce implica multe personaje necontrolabile si orizonturi nemarginite sa am strania senzatie acompaniata de fluturasi in stomac, ca lumea intr-o zi o sa ma inghita. Atunci printr-o intorsatura brusca de perceptii, golul ia locul fluturasilor gastrici si incep sa-mi pun intrebari - si acum imi dau seama de ce foarte multe persoane ma cred paranoica - precum: "Daca raman fara bani pe drum? Daca se ia un boschetar de mine in gara? Daca autobuzul se va prabusi si va izbucni in flacari? Daca trenul va fi atacat de niste creaturi copitate ale iadului?!"... Binenteles, unele mai plauzibile ca altele. Nu cred ca ma sperie moartea intru totul, dar imi va fi dor de mama si de Cornflakes.

P.S. "Alifie?" Da, va rog!

[darkshines]

In faimosul bar 21, s-ar putea spune ca se strange "crema" societatii adolescentine tulcene, mititelul local aflandu-se la nu mai mult de 100 de metri de la fel de cunoscutul Colegiu Dobrogean "Spiru C. Haret". E un adapost cat se poate de potrivit pentru cei nepasionati de orele de religie, sport, educatie civica sau economie, pentru cei ce nu pot ajunge la ore fara cafeluta de la ora 6:45, sau pentru cei care pur si simplu au timp de pierdut in orele libere din program. Este un bar dedicat in timpul celor 5 zile de scoala exclusiv elevilor de la Haret printr-un fel de acord nerostit intre proprietarii sai si respectivii clienti, si aceasta intelegere aproape ca a devenit traditie daca luam in calcul cate generatii de spiristi au tocit canile de cafea si scrumierele barului. De o notorietate asemanatoare este si baruletul "Clopotel", aflat pe strada intrarii principale a liceului, parca pentru a sugera ca este strict interzis accesul elevilor nedemni de aceasta onoare, in care timpul este pierdut cu gratie de cadrele didactice. Tot printr-o lege nescrisa e stabilit faptul ca sub nici o forma elevii nu vor intra pe teritoriul profesorilor, precum nici cei mentionati anterior nu vor pasi in cel al elevilor.
Si ca orice eleva a infamului Colegiu cu menta dornica de frecare si o doza buna de plictiseala in vene, in dimineata aceasta, la o ora atat de matinala, m-am refugiat in 21. Deschizand usa, interiorul destul de spatios, ascuns de privitorii curiosi de oglinzile de la strada, mi se intinde in fata. Este deja plin la ora 7:30, mesele de jos fiind toate ocupate, asa ca nu-mi ramane decat sa urc scarile mici si prea dese pana la etaj pentru a-mi gasi o canapea in care sa ma cuibaresc linistita. In 21, fie ca in cadrul scolii nici macar nu se saluta daramite sa mai schimbe cateva vorbe, toata lumea este prietena cu toata lumea. In timp ce urc sunt salutata de foarte multe persoane, mai mult sau mai putin cunoscute, si tot o lege nescrisa spune ca normal este sa-i saluti inapoi indiferent de gradul de familiaritate dintre voi, altfel gestul tau sau mai degraba lipsa sa, poate fi considerata o declaratie de razboi, asa ca intind mana, plec capul, si gesticulez in semn de recunoastere fiecaruia. Sus gasesc toate mesele ocupate si frustrata de faptul ca nu voi avea parte de o dimineata numai pentru mine ma asez la o masa din colt, la care gasesc niste figuri ceva mai cunoscute.
Ca in orice liceu, la Haret vei intalni multe bisericute. Cea mai mare si aflata cel mai sus in lantul trofic este gasca "rechinilor", elevii cei mai buni, olimpicii la fazele nationale si castigatorii concursurilor de matematica si fizica. In ciuda stereotipurilor cu care probabil ca sunteti obisnuiti, rechinii nu fac parte din consiliul elevilor si nici nu manifesta un respect iesit din comun pentru institutia de invatamant, ci doar o afinitate sporita pentru materiile dificile din programa. De asemenea, nu sunt nici elitisti sau snobi, socializand cu toate celelalte bisericute intr-un mod sincer si bine intentionat si neavand granite la grupul lor. Deviza lor este Work hard, play hard, iar uneori se dovedeste a fi Work hard, play harder, pentru ca rechinii se distreaza, si distractia lor uneori este dusa la extreme. Incidental am avut tangente cu ei datorita olimpiadei la engleza, biologie si mai apoi matematica, eu incercand sa imi pastrez distanta fata de elevii ceilalti din simplul motiv ca nu prea avem nimic in comun, dar apoi am ajuns sa ma inteleg chiar foarte bine cu respectivii datorita conversatiilor placute pe care le purtam impreuna cam in fiecare zi pe holurile Colegiului.
In dimineata asta, m-am asezat la masa rechinilor, cu saluturile de rigoare. Imi comand o ciocolata calda, ca doar am zis ca ma las de cofeina, imi deschid Patul lui Procust in fata - il citesc a doua oara, n-am retinut nimic din prima - si incerc sa ma prefac ca nu aud forfota din jurul meu.

(va urma...)

P.P.S. : Da, normal, doar nu vreau sa fac riduri.

[darkshines]

- Hei, Ioana, maine seara ne vedem in Black Bulls?
Auzindu-mi numele fiind apelat, mi-am ridicat brusc ochii din randurile mici si dese de pe paginile cartii si m-am uitat in jur. Ionut intotdeauna era cel care facea lista cu participantii la serile gastii, si acum imi veni si mie randul sa-mi anunt prezenta. Ionut Cristache e genul de poet boem si razvratit, printre fruntasii scriitori ai Cenaclului Literar din cadrul scolii si fondatorul revistei S.H, o revista "underground" editata si publicata exclusiv de elevi ce nu numai ca aduce critici aspre conducerii liceului ci mai si concureaza cu revista oficiala a scolii, Aspiratii, pentru cei 40.000 din buzunarul fiecarui elev; si in acelasi timp, Ionut se mentine cam de un an incoace in postura de cel mai aprig dusman al domnului G., directorul Colegiului, avand la activ cele mai multe "vizite" in biroul dansului, dintre toti rechinii. Ionut fumeaza prea mult, defapt in afara intalnirilor mele cu el pe holurile scolii, niciodata nu l-am vazut fara o tigara atarnand plictisita in coltul gurii sale. Si chiar si el e mai tot timpul plictisit, tratand aproape orice lucru cu sictir si indiferenta, binenteles pana cand vine vorba de distractie; iar acum Ionut facea entuziasmat prezenta pentru seara respectiva.
- Deci vii?
- Nu stiu, sa vad...
- Hai ma Ioana, mi se rupe sufletul! Stii ca iar va trebui sa-i car pe astia acasa spre dimineata, ma lasi singur in fata unei asemenea incercari?
Ionut are un fel de a privi oamenii cand vrea sa ii convinga de ceva. I se maresc ochii si parca sclipesc cu caldura, iar pe buze ii creste un zambet mic, inclinat si ...
- Bine, hai. Le chem si pe fete?
Da, Ionut are un fel de a privi oamenii de care se milogeste. Care functioneaza perfect!
- Desigur, cu cat mai multi, cu atat mai bine. Pe la 9:30 - 10 ?
- Ok, e perfect.
In clipa imediat urmatoare mi-am lasat din nou ochii sa urmareasca actiunea absolut plictisitoare din Patul lui Procust, intrebandu-ma daca mai rezist unei seri petrecute in compania lor.
Pe usa barului intra o fata inaltuta, imbracata in negru, cu parul scurt si de aceeasi culoare si forme rotunjoare. Malvina!


(va urma...)

[darkshines]

In gasca rechinilor, ideea este sa nu te lasi mancat, pentru ca intre ei competitia nu inceteaza niciodata. Tocmai prin natura si statutul lor de invingatori lipsiti de scrupule sunt programati pentru a concura, iar de cei din afara grupului sunt cu mult sub nivelul lor - si de cele mai multe ori, intr-adevar asa e, lupta se muta pe terenul propriu. Competia lor este amicala pana la un punct, insa. Malvina e o fosta rechina, o fata grasuta dar cu mult sharm si un talent la matematica incredibil, talent care din pacate in urma neglijentei a fost aproape dat uitarii, pentru ca acum Malvina nu mai participa la orele de matematica, daramite la olimpiade, concursuri sau alte asemenea "pierderi inutile de timp" cum ii placea sa le numeasca. Ea isi gasise o noua forma de fericire alaturi de un anume Dennis, elev la Liceul Economic, si lasase in urma viata de rechin cu tot ceea ce implica ea, atat munca ... cat si distractia. Poate nu atat din tradarea sa, cat din dezamagirea resimtita de intreg grupul atunci cand a refuzat categoric sa isi mai cultive inteligenta, Malvina a devenit un dusman pentru ei, si cu ocazia unei ultimi seri petrecute in compania rechinilor, Malvina a fost mancata.
Privirile celor de la masa raman atintite asupra ei pret de cateva secunde, dupa care se intorc indiferente, reluand firul subiectului pus in discutie: Unde se termina Universul? Binenteles ca Mihnea, prozatorul si cel mai bun prieten al lui Ionut, se aventura in filozofii fara cap si coada, poate chiar si lipsite de esenta dar puse intr-o forma ce iti lua suflarea prin muzicalitatea cuvintelor sale, in timp ce Mihai, fizicianul, ii contrabalansa lirismul prin replici concise si taioase ce faceau referire la multe formule si legi. Deodata, Ana ii intrerupe.
- Oare ce mai face Malvina?
Cateva secunde se lasa liniste asupra mesei.
- Pentru mine unul, ea nu mai conteaza, si nu ar trebui sa mai conteze nici pentru tine, Ana... spuse Ionut cu indiferenta-i caracteristica.
- Probabil ca inca-l mai pupa-n cur pe idiotul ala, Dennis! interveni Mihnea.
- E trist ce s-a intamplat totusi, nu vi se pare?
Daca Ionut e cel indiferent si Mihnea se nimereste sa fie intotdeauna rautacios, Ana e blandetea intruchipata. Ana e de asemenea o premianta in materia ce mie imi dadea cele mai mari batai de cap, fizica, iar prin asta si prin diplomatia sa exacerbata, imi castigase respectul inca din prima zi. Desi privirea lui Mihnea deveni taioasa, se feri sa-i raspunda astfel Anei, pentru ca si Mihnea poarta acelasi respect pentru ea. Ana e scunda, cu parul negru-violet tuns in scari rebele, are o pasiune pentru culoarea mov si este fosta iubita a lui Mihnea; iar in ciuda neintelegerilor dintre cei doi, in special cand vine vorba de Malvina sau alte persona non grata, Ana reuseste prin firea sa rece dar blanda sa il tina precum un catel intr-o lesa, fara sa ridice nici macar o data tonul.
Cei doi acum se fixau cu privirea, iar Mihnea deja se innegrise de furie stiind de cate ori mai purtasera discutia si de cate ori fusese subjugat de farmecele Anei.
- Eu cred ca voi doi ar trebui sa va luati o camera! rase Mihai si ii facu semn chelneritei sa mai aduca o bere la masa.

(va urma...)

[darkshines]

In Black Bulls, fie este plin, fie nu e decat barmanul singuratic si plictisit. In seara asta, era plin. Poate ca in general nu suport aglomeratia, dar intr-un bar mi se pare cu-atat mai interesant cand e aproape prea multa lume in local. La o masa demna de cele mai mari ospaturi regesti, rechinii se intindeau la vorbe si beri, beri pe care dupa a treia servita de mine insami, am renuntat sa le mai numar.
Imi aduc aminte de prima seara in care am iesit in oras cu infamii rechini, si cum Ionut mi-a explicat ca elevii in ziua de astazi, elevii buni, studiosi, sunt dezumanizati; cum acesti elevi buni uita ca sunt in primul rand oameni, si mai apoi elevi si cum munca fara rasplata nu valoreaza defapt, nimic. Imi povestea cum aceasta "refulare" - cum o numea el - era defapt necesara pentru ca el, ca ei, sa poata gandi clar si creativ atunci cand trebuie, si cum performanta se obtine numai daca e construita pe fundatia placerii. Ionut era obsedat de performanta, chit ca nu parea. Ionut iar vorbea cu zambetul acela cald in coltul gurii si cu ochii sclipind... si Ionut iar reusise sa ma convinga. Ionut m-a convins ca trebuie sa ma "umanizez".
Rechinii nu se rezuma niciodata la un singur loc pentru a-si petrece serile, si prin tehnici necunoscute mie, isi gasesc loc chiar in cele mai pline si rezervate locuri, ca sa nu mai spun de placerea lor exagerata de a patrunde in cluburi "selecte" si de a-i invata pe "snobii aia" ce inseamna cu adevarat distractie. Astfel, dupa ce vederea a inceput sa mi se incetoseze in urma berilor din Black Bulls, Mihnea m-a luat de brat si m-a scos afara, pentru ca urmatoarea tinta se parea ca urma sa fie Extasy-ul. Din amalgamul de lumini colorate din Bulls, am iesit intr-o bezna aproape atotcuprinzatoare, doar diversele firme cu neoane si cateva geamuri de la blocurile inconjuratoare indraznind sa sfideze noaptea. In ameteala-mi amuzata, mi se parea ca reflectia acestor singure lumini in baltoacele de pe asfaltul murdar dansau pe ritmul muzicii care inca se mai auzea venind din Black Bulls, si zambeam mai mult pentru mine insami la gandul acesta.
- Ioana, mai esti cu noi? intreba Mihnea vazand ca ma pierdeam incet incet in spatiu.
- Aha.
In urma raspunsului meu scurt si concis dealtfel, am continuat sa mergem. Ionut spunea un banc, ceva despre niste betivi umbland noaptea pe strada, nu prinsesem tot, nici macar poanta, dar iar zambeam gandindu-ma ca bancurile imita viata, sau poate viata imita bancurile.
In Extasy era din nou, prea multa lume. Atmosfera era incinsa, nu stiu daca din cauza tuturor corpurilor sumar imbracate ce dansau fara inhibitii in jurul nostru sau a fumului de tigara dens ca o smoala, dar parca deja nici nu imi mai pasa. Rechinii au o pasiune pentru tequila. E o traditie a gastii. Si v-as da detalii despre cum am ajuns sa ne intrecem in shot-uri, dar cu sinceritate va spun ca nici eu nu mai tin minte exact.
Ceea ce tin minte este insa sfarsitul unei aventuri de trei saptamani, cand am cochetat cu ideea ca si eu vreau si pot sa fiu o rechina. In plina agitatie sub influenta alcoolului, eu m-am ridicat in picioare de pe canapeaua din piele neagra pe care se intindea o mare parte a gastii. Privirile lor erau toate orientate catre mine, curioase. Clatinandu-ma am deschis gura si cu greu am articulat cuvintele:
"Pierdut colt de rai, pe strada pacatelor. Ma declar umanizata destul!"