My Everyday Limbo | Seth2

[Seth2]

Capitolul VII




... Cele cateva minute de cand incercam sa gasesc sursa mirosului insuportabil din bloc mi se pareau acum zile intregi... Ca si cum minutele se dilatasera ingrozitor... doar ca sa ma inghita pe mine intr-o spirala din care se pare ca nu mai aveam iesire... Incepeam sa inteleg cat de ciudata era toata situatia... Un miros ciudat pe care se pare ca doar eu il simteam atat de pregnant... si apoi vecinii care nici unul nu parea sa simta sau sa banuiasca ceva... Paseam singur in grota holului care se deschidea in fata mea. Sunetele pasilor mei se auzeau sinistru pe pardoseala scorojita . M-am oprit si am ascultat. Nu
se auzea nimic in afara de rasuflarea mea... de suflul care aducea in mine aerul care imi era atat de vital pentru ca sa reusesc sa fac si urmatorii pasi.

M-am rezemit de zidul rece al holului si am asteptat. Mi se parea ca totul se invarte cu mine ca intr-un vartej din care nu mai aveam nici o iesire. Peretii holului se transformau in pereti de piatra , in roca , simteam umezeala pesterii , a intunericului in care ma aflam. Incet , incet respiratia mea a inceput sa se descompuna si ea in zeci de alte suntete.. care toate s-au reunit pentru a da nastere unui sunet care parka ma biciuia in continuu. Era aceesi sirena a unei masini de politisti pe care mi se paruse ca o auzisem si mai inainte. Dar zgomotul parea ca se aude din ce in ce mai tare , timp in care suflul meu se stingea in violenta care ma inconjura.

Pentru o clipa mi-a trecut prin minte ca as putea sa cobor si sa cer ajutor politistilor care probabil ca se aflau in acea masina care se pare ca inca nu plecase din apropierea imobilului. Dar simteam ca nu mai aveam putere sa mai fac si lucrul asta. Mai aveam doar trei etaje si stiam ca daca o sa-I intreb pe cei din masina , o sa-mi intoarca si ei spatele si o sa miste din umeri incurcati si cu fata imbibata intr-o mina mirata.

Era ca si cum toate simturile imi erau violate , ca si cum totul imi era furat sau alterat. Sunetul care imi smulgea pielea , vartejul pe care il vedeam , mirosul care imi innabusea suflarea . Am cautat in buzunar mica figurina pe care o tinusem pana acum aproape strans in pumnul crispat. I-am mangaiat marginile taioase , mi-am apasat pielea degetelor care dupa cateva minute de durere a preluat forma micii zeitati sculptate. Mi-am dat seama ca daca ajunsesem pana aici era din cauza ca o tinusem pana atunci in mana tot timpul...

Ma concentrasem doar pe durerea din palma mea si nu mai simteam cat de sfasiat imi era de fapt tot trupul. Mi se parea ca daca as fi lasat din mana mica figurina care imi inunda cu durere mana , intreg trupul meu ar fi fost innundat intr-un moment de niste taisuri insuportabile ; daca aveam sa-I dau drumul din mana acum , corpul meu s-ar fi desprins in zeci de bucati pe care nu le-as mai fi putut lipi niciodata in acelasi loc.


Brusc , tot vartejul din jurul meu a incetat , iar eu m-am trezit inca o data in acea lume despre care mi se intampla de multe ori sa ma gandesc daca este reala si nu doar un rod al imaginatiei mele , o umbra usoara a intunericului fascinant care ma inconjoara pe zi ce trece.

Tin minte ca imi placea sa imi petrec aproape tot timpul liber in garile orasului meu.
Fiecare tren care se apropia stiam ca poate insemna o sansa de evadare , de substituire de la tot acest real care de atatea ori mi se parea ca se prabuseste peste mine , sufocandu-ma. Imi placea sa privesc oamenii din gara. Sa le ating corpul cu privirea mea , sa le surprind gesturile , miscarile.

O gara e un loc neutru si in acelasi timp un spatiu mereu proaspat , sau cel putin unul care se redefineste continuu , o data cu mine , o data cu sangele care imi curge prin vene , cu gandurile care imi inunda corpul.
Simteam ca acele clipe petrecute cu oamenii care asteptau si ei , poate ceva ca mine , in acele gari , toate acele minute mi se pareau ca tes o legatura pe cat de fragila , pe atat de curata , de pura.

E incredibil cat de ambigue pot fi aceste gari . O persoana care sta pe peronul unei gari nu sti daca asteapta urmatorul tren pentru ca din el va cobori o persoana care va completa locul gol de langa cel care asteapta pe peron , sau , din contra , daca el asteapta primul tren pentru a face cei cativa pasi care te pot elibera de tot , te pot indeparta , inlatura din aceasta lume reala , te pot conduce la ceea ce cauti.

Dar ce cauti ? Nu ti-e rusine sa ceri ceea ce vrei ? Ce te face sa crezi ca esti special ? Ce te face sa crezi ca meriti ceea ce iti doresti cu atata ardoare? Raspunde!
De multe ori doar inchid ochii . Doar inchid ochii si ma astept sa se modifice totul in jurul meu. Sper mereu ca atunci cand ii voi deschide incet , voi fi facut deja acei cativa pasi sau ca o anume persoana s-a hotarat a faca ea acei pasi ca sa o aduca cu chipul in fata ochilor mei.

Mi-e frica sa-I deschid. Nu stiu ce







Ai simtit vreodata ca nu aparti nimanui ? Nu ai mers niciodata pe strazile orasului tau , fara sa-ti dai seama unde exact vrei sa ajungi?
Corpul doar urma pasii pe care picioarele noastre le faceau .
Ajungi.
Ti-e dor de casa pentru ca nu sti de fapt unde e casa ta , dupa cum spun si versurile unei melodii care mi se repeta obsesiv acum in minte.

Mirosul.
Mirosul acesta care ma descompune incetul cu incetul . Orice as face , nu pot scapa de el. Incerc sa ma ascund , numai ca imediat sa-mi dau seama ca m-am ascuns in umbra lui.

Mi-e somn si sunt obosit. Corpul imi zvacneste desi sangele s-a oprit si nu mai curge prin venele mele , coagulandu-se in interiorul meu . Nu imi mai simt inima batand. Nu mai simt inima deloc. S-a transformat intr-una din zilele astea cand




Nu m-a ajutat nimeni sa o dezghet , pentru ca nimeni nu stia ca acolo , in mine , se afla de fapt o inima.
Nu acum.
Mai am doar trei etaje . Nu acum.
Nu azi. Pentru ca totul s-a intamplat deja.

...

[Seth2]

Intr-adevar mai aveam doar trei etaje de urcat. Am intins mana spre buzunarul hainei si am cautat mica figurina de lemn. Am strans-o puternic in pumn in timp ce intreg corpul mi s-a ridicat parca fara sa mai astepte nici o comanda de la creierul meu. Am inceput sa pasesc pe treptele care parca se surpau in spatele meu , ca si cum in urma pasilor mei se asternea un neant de nepatruns.

Degetele mele atingeau textura aspra a zidului care parca se strangea in jurul meu . Am inchis ochii si am continuat sa pasesc. Nu imi mai simteam nici macar picioarele care parca se miscau din inertie , forta pe care nu stiu de unde o mai puteau avea.

Ieri fusesem pentru prima data la un bazin de inot. Ca si aseara , si acum simteam ca de fapt corpul meu pluteste pe un fir nevazut de apa , atinge corpurile celor care plutesc langa mine ,mangaie pielea unor persoane pe care probabil corpul meu nu o sa le mai vada niciodata , nu o sa le mai simta niciodata. As vrea sa stiu ce vreau , sa fiu hotarat , sa pot sa aleg.

Dar acum , mai mult ca oricand fiinta mea e purtata de corpul in care se afla.

Oare as putea sa inchid ochii si sa ma gandesc la mine , la viata mea . Stiu... tot timpul ne gandim la noi... dar sa trec prin fata ochilor viata mea , sa trec momentele , atingerile , chipurile ? Am avut vreodata o zi , un minut care sa fie mult mai important decat toate celelalte , care sa se diferentieze ca o bucata de aur dintr-un bulgare de pamant , care sa fie atat de important pentru mine incat l-am ignorat tot timpul , incercand sa ascund faptul ca undeva , intr-un cotlon umbros din fiinta mea , exista o frica groaznica de ceea ce as putea afla. Sa traiesti in tacere. Ce inseamna sa fii tacut , de fapt ? Sa nu spui niciodata nimic cand toti colegii tai rad si vorbesc , sa nu spui niciodata ceea ce vrei pentru ca nu ai curajul sa ceri sa fi ascultat , sa nu spui nimic pentru a nu face rau unei alte persoane?

Da. Traiesc . Traiesc traiesc traiesc . Sunt viu. Suflu. Ador . Iubesc . Ating. Vreau. Imi doresc. Mi-e dor. Si totul e ingropat in invizibilitatea mea. Da. Sa stiti ca si eu sunt ca voi. Sa stiti ca nu fac nimic deosebit de voi , ca nu imi doresc alte lucruri si ca nu am alte lucruri.

Sa alunec usor pe langa corpurile nemiscate din jurul meu , ca intr-o morga uriasa innecata de apa. Sa fiu prins intre niste corpuri ale unor oameni pe care nu ii cunosc , si care ma obliga sa fac acelasi miscari cu ei daca vreau sa inaintez , care ma obliga sa simt acelasi lucruri cu ei daca vreau sa fiu inteles , care ma obliga sa



Am ajuns in fata usii de la apartamentul

Minute

Scuze , vorbeam la telefon

Simti cumva vreun miros ciudat in ultima vreme prin bloc ?

De ce n-ai simtit ? De ce nu simti ? De ce nu esti alaturi de mine cand am nevoie ? Cred ca ne stim inca de cand aveam vreo 3-4 ani. Ne jucam impreuna , ne certam impreuna si apoi ne impacam impreuna. Eram . Acum nu mai suntem deloc.
De ce nu ai vrut sa vezi niciodata nimic? De ce nu ai vrut sa deschizi , sa dai la o parte folia care ma acoperea , sa vezi cine sunt ?

Strecor mana in buzunar. Trebuie sa ating



Ce ai pierdut ?

Tu ai furat-o! Unde e? Spune-mi unde e !

Potoleste-te! Ce s-a intamplat ?

Spune-mi ce e? Ce cauti ?

Spune-mi te rog!

Spune-mi.

De ce te ascunzi de mine? De ce te ascunzi intodeauna de toti ? De ce ti-e frica? De ce ti-e frica? De ce ti-e frica? De ce ti-e frica cand esti inconjurat de alte persoane? Spune-mi.

De ce ai furat statueta aia pe care o aveam in haina. De ce vrei sa imi rapesti tot ce mai pot prinde inca intre maini?

Ce ai facut cu ea? Unde ai ascuns-o? Unde m-ai ascuns? Eram eu acolo. Toata viata mea era acolo in taisurile alea de lemn . Spune-mi unde este. Spune-mi te rog unde sunt. Spune-mi. Trebuie sa stiu. Nu intelegi! Trebuie sa stiu. Am nevoie sa stiu . Vreau.



Mirosul acela a inceput iar sa ma inconjoare , sa imi dea tarcoale ca o haita de lupi gata sa atace , gata sa insface , gata sa sfasie , sa ucida . In curand nu voi mai fi decat praf si voi putea sa zbor oriunde din acest hol , din acest bloc , as putea sa stau pe pielea oricui fara sa fiu vazut , as putea sa dispar . Corpul meu ar putea sa dispara pentru ca restul a disparut deja de mult. Restul a fost furat . Sau poate doar tainuit. Esti gasit vinovat daca tu esti singurul hot care ar fi putut sa se fure pe sine?

[Seth2]

Capitolul VIII


Sunt iar singur in holul care a inceput sa devina din ce in ce mai mult casa mea , patul meu in care fiorii somnului se adancesc in sangele care imi curge prin vine. Pentru prima data vreau sa renunt. Mi-e frica . Nu e nimeni aici si mi-e frica. Mi-e frica de linistea asta , mi-e frica de mine. Mi-e frica ca nu o sa intrebe nimeni de unde vine mirosul , ca nu o sa ma intrebe nimeni nimic incat trebuie sa il caut eu , trebuie sa il gasesc eu. Mi-e frica ca sunt invizibil pentru persoanele care sunt atat de prezente in ochii mei , mi-e frica ca nu o sa descopar de unde vine acest miros straniu care ma sufoca , care imi suprima orice incercare a corpului meu de a inspira aerul care pare atat de departe de mine.
Am tinut vreodata la cineva atat de mult incat sa nu mai pot uita niciodata acea persoana ? Inchid ochii si imi amintesc chipurile care traiesc inca in mine , inchise undeva , intr-un sertar umbrit de prezentul care ma acopera , umbrit de zilele care se tarasc dupa mine , umbrit de proiectele care le fac la scoala , umbrit de iesirile cu colegii , umbrit de mine cel de acum. Insa acel sertras se incapataneaza sa traiasca in continuare undeva in trecut , inchis , inchistat ca intr-o carapace , ca intr-o coaja care nu ii permite sa evadeze , sa se spulbere in aerul toxic al prezentului. Ramane acolo , tacut , fara sa isi faca simtita prezenta pentru ca orice semn al existentei sale care mi-ar fi adresat i-ar aduce imediat moartea , alungarea , uitarea. Teama. Traiesc in adancul meu sprijinindu-ma pe un trecut schizophrenic care nici nu stiu cu siguranta daca l-am trait. Imi amintesc persoanele care au avut atata impotanta pentru mine tot timpul asta si nu imi dau seama daca sunt realitate sau doar o cerinta a corpului meu , a mintii mile. Poate ca in afara nu exista nimic din acea parte a lumii de care ma tin inca cu pumnii stransi , stransoare in care sta deznadejdea mea de a mai trai in continuare.

Ma plimb cu ochii inchisi pe culuarul rece si tacut , cuprind cu narile acel miros si incet incet ma asfixiez in propria moarte care ma invalue ca intr-un somn adanc , care ma pandeste cu fiecare pas pe care il fac acum ca pe o strada pustie , ca pe strada pe care ma plimbam acum cateva minute. Chipurile oamenilor care treceau pe langa mine se adanceau in fata mea , gesturile lor imi ardeau pielea insetata. Am inceput sa alerg printre oamenii care se miscau pe langa mine , pe langa corpul meu , pe langa pielea mea . Am inceput sa alerg , sa scap , sa fug , sa ma ascund. Am incercat dar toti m-au invaluit fara sa imi lase nici o scapare . Incerc sa ma ascund de ei dar de fapt vreau doar sa ma ascund de mine insumi pentru ca imi e frica de mine , de ceea ce sunt , imi e frica de imaginea pe care o vad cei care trec pe langa mine , imi e frica de singuratate dar stiu ca e singura solutie , e singurul moment in care ma simt in siguranta , atunci cand nu exista alte persoane in care sa imi vad reflexia , pentru ca singur ma pot minti in sute de feluri , ma pot amesteca cu intunericul care ma inconjoara , ma pot dilua in el , pot sa dispar.



Stop.

Ma opresc aici din a mai scrie aceasta poveste. Poate ca e din cauza ca nu-mi mai vine nici o idée dar in nici un caz nu o sa recunosc oficial asta asa ca , dupa cum spuneam , adevaratul motiv pentru care renunt la a mai scrie aici e pentru ca stiu cum sa termin aceasta poveste , si acel “cum sa terminâ€Â

[Seth2]

Asta ar fi fost finalul care acum nu mai exista. De fapt exista dar nu in calitate de final.
Asa s-ar fi clarificat si prezenta mirosului si poate ca totul ar fi primit o alta conotatie.

Dar azi m-am hotarat sa nu mai termin totul asa. Daniel nu trebuie sa moara.
De fapt tot timpul povestii el este deja mort. Dar pana la final nu ar fi stiut nimeni. Acum sterg finalul si o sa il las pe Daniel sa traiesca sau mai corect spus , o sa-l readuc la viata dintr-o moarte in care nu stia nimeni ca se afla.

De ce am facut asta? Pentru ca ar fi insemnat sa ma tai de pe lista de prezenti a celor in viata , chiar pe mine , pentru ca Daniel , oricat as fi vrut sa neg sau as nega , e o parte din mine sau o parte din ceea ce as fi putut fi , ceea ce nu modifica foarte mult situatia. Mi s-a parut ca m-as fi ucis pe mine si mi-am dat seama ca nu pot face asta sau ca daca o s-o fac , nu va fi de bun augur.

Am inceput sa scriu povestea asta ca o reactie la faptul ca toata lumea se asteapta de la mine ca tot ceea ce scriu sa fie 100% eu , ceea ce mi se pare ca nu e asa. Personajele carora eu le inmanez propozitii si cu ajutorul imaginatiei voastre , le inmanez si gesturi , nu sunt sinonime cu mine. Sunt mult exagerate , reduse sau poate pur si simplu diferite. Asa ca am vrut sa creionez un personaj care sa nu imi semene , care sa fie mult mai diferit de mine decat celelalte personaje. Insa lucrul asta s-a dovedit a fi mult mai greu decat as fi crezut.Am inceput de la ideea sa creez o persoana care sa fie de fapt o alta varianta a mea , ca si cum undeva in trecut s-ar fi deschis o rascruce , iar Daniel ar fi apucat-o pe celalalt drum , si nu pe cel pe care am luat-o eu. Daniel ar fi fost astfel eu transformat de evenimentele care nu mi s-au mai intamplat. Referirile la cele doua facultati (Psihologie si Arhitectura) fiind pur simbolice si fara nici un alt inteles ascuns, Arhitectura fiind facultatea la care sunt eu , iar Psihologia o alta optiune pe care o avusesem inainte de a ma hotari ca vreau sa dau la facultate la care de altfel am intrat.

Insa cu cat scriam mai mult , cu atat personajul se apropia mai mult de mine si gandurile lui semanau mai mult cu ale mele. Sau poate ca eu ma apropiam de el . Asa ca incercam sa ii intensific trairile , sa le innegresc , gandindu-ma ca daca totul ar deveni mai exagerat , mai tensionant, ar fi si un mijloc stilistic de a indrepta totul spre climax.

A trecut un an si jumatate de cand am intrat la facultate si mi se pare ca sunt foarte diferit de cum eram si cum ma comportam in liceu. Mi se pare ca ma sterg , ca sterg fara sa imi dau seama contururile care pana acum ma individualizau.
E foarte ciudat pentru ca ma inteleg mult mai bine cu cei din jurul meu decat ma intelegeam pana acum , adica in perioada liceului. Si de aceea nu stiu de ce totul mi se pare ca nu e in regula , mi se pare ca lipseste o bucatica din mine , o bucatica din ceea ce eram inainte.

Stiu ca in liceu nu placeam tuturor. Evident , nu plac nici acum in mod unanim , dar am impresia , sau cel putin sper , ca procentul celor care nu ma plac e mult mai mic. Si nu vad atunci de ce ma simt acum mult mai golit de mine de cum eram in liceu. Nu stiu ce parte din mine am pierdut desi sunt sigur ca am pierdut ceva pentru ca ii simt lipsa... Era poate exact ceea ce ma facea individual in liceu , ceea ce ma facea sa fiu eu si nu altcineva , ceea ce facea ca unii colegi sa fie deranjati de comportamentul meu , de felul meu de a fi. Am impresia ca acum de fapt atunci cand comunic acum spun , arat doar lucrurile care nu pot fi intelese gresit , doar lucrurile care nu vor genera probleme sau controverse din mine . Probabil ca mi-e foarte frica ca toata experienta liceului sa nu se mai repete asa ca inconstient am inchis si zidit cheia de la usa in spatele careia se afla acum acea parte ciudata din mine care poate fi inteleasa gresit , care poate speria. Am aratat inconstient doar cealalta jumatate din mine , in timp ce cealalta parte s-a atrofiat , a inceput sa se usuce , pentru ca nu avea cum sa fie desprinsa de mine . Simt lipsa mea , simt lipsa celeilalte jumatati din mine , simt lipsa lucrurilor care nu le-am spus in acest ultim an si jumatate. Simt lipsa acelei parti din mine care a ramas tacuta atata timp , simt lipsa conturului meu neregulat din liceu si il vreau inapoi. Simt ca trebuie sa deschid usa si sa las la vazul tuturor jumatatea din mine care a inceput sa doara. Simt ca trebuie sa exfoliez partea aceea din mine de praful care s-a strans deasupra ei . Simt ca trebuie sa o accept asa cum este si ca trebuie sa ma accept indiferent de reactiile celor din jur. Stiu ca nu trebuia sa il fac pe Daniel sa dispara pentru ca el e singura continuitate a celeilalte jumatati a mele de la liceu incoace. Acea parte a continuat sa traiasca si sa respire doar prin acest fisier , doar prin aceste randuri . Si tot prin aceste randuri s-a modificat si ea , in camera intunecoasa unde am izgonit-o... S-a modificat prin ceea ce am facut eu cu Daniel , prin faptul ca am vrut sa il ratacesc pe o cotitura de drum care sa il indeparteze de mine , prin felul in care l-am facut sa sufere , prin faptul ca mai aveam doar doua capitole pana al suprima definitiv.

Poate ca nu am ales aleator sa il cheme Daniel , ca si pe personajul din primul roman scris acum 3 ani , si asta pentru ca in acel personaj respira cel mai mult jumatatea mea pe care am ascuns-o atata vreme.


Mi-am dat seama acum , cu cateva cuvinte mai inainte sa fie prea tarziu , ca sinuciderea lui Daniel ar fi fost propria mea sinucidere , si ca as fi sters definitiv din mine acea jumatate pe care am incercat sa o alterez si sa o sufoc atata timp cu un miros care nu ar fi insemnat decat propria mea moarte.

[Seth2]

Te iubesc. Poate ca nu asa de mult ca si acum cateva zile dar te iubesc. Pot spune asta si is fericit pesntru ca e asa. Iubesc felul in care te uiti la mine cand vorbesti , iubesc felul in care vorbesti sau poate doar gura ta ... iubesc felul in care gesticulezi , felul in care iti misti gura cand vorbesti incat uneori pur si simplu ma scufund in marea de sunete izvorate de acolo si nu te mai ascult , apoi ma intrebi ceva iar eu raman fara cuvinte pana raspunde altcineva in locul meu. De cand te iubesc? De cand ne-am vazut prima data. Nu cred ca iti mai amintesti. De fapt stiu ca nu iti amintesti pentru ca nu cred ca m-ai observat. Apoi , in acea seara te-ai nimerit sa stai langa mine si am inceput sa vorbim. Te-am iubit inainte sa spui ceva. Te-am iubit pentru ca aveam nevoie de cineva pe care sa iubesc.Insa “cinevaâ€Â

[Seth2]

Vladutz sunt eu.

Vladutz e un baietel dragutz , poate de multe ori destul de timid , dar cu siguranta suficient de curajos atunci cand simte ca ceea ce se intampla in jurul lui e important. Vladutz e exigent cu el si cu cei din jurul lui , nu ii place cand asteptarile nu I se implinesc , dar incearca sa devina mai tolerant. Mult mai tolerant.

Vladutz nu se cearta cu cei din jurul lui . Nu se enerveaza sau si daca o face , nimeni nu il crede cu adevarat. Vladutz vrea sa ii poata ajuta pe cei din jur , dar a ajuns sa creada ca oamenii au inceput sa le fie frica de a fi ajutati . Vladutz nu e paranoic , chiar daca uneori pare. E histrionic si obsesiv-compulsiv in schimb.

Vladutz nu se imbraca gros. Lui Vlaldutz ii place frigul si iarna , apoi toamna , primavara si vara.

Vladutz citeste mult . Ii place sa fie absorbit intr-o noua lume cu fiecare carte pe care o citeste , ca si cum ar cunoaste un prieten care sa ii devina apoi nespus de drag. Nu o face pentru ca viata lui nu e suficient de interesanta sau pentru ca are nevoie sa se ascunda intr-o lume paralala , cat mai indepartata de cea reala. Totusi... Vladutz e un realist. Dar un realist optimist. Vladutz gandeste prea mult , iar acum incearca sa nu se mai gandeasca la nimic , poate doar la lucrurile marunte , care sunt mult mai importante pentru el . Ii place sa asculte oamenii pe langa care trece pe strada . Ii place sa mearga cu autobusul contrary to popular beliefs si ar vrea sa poata sa faca poze tutuor oamenilor care circula alaturi de el dar ii e frica sa nu si-o ia in gura asa ca ramane cu mana nemiscata pe aparatul din geanta.

Vladutz nu poate minti .

Vladutz asculta multa muzica. Cauta muzica si filme . Muzica si filme ciudate si independente. Vladutz e ciudat.. dar asta nu mai sperie de mult pe nimeni , ci a devenit parte integranta din firea lui si din felul in care se face placut de cei din jur.

Lui Vladutz ii place sa calatoreasca. Vrea sa se simta oriunde acasa. S-a mutat de prea multe ori ca sa mai poata exista un asemenea loc la care sa se poata intoarce asa ca transforma fiecare loc in ceea ce vrea .

Vladutz este sociabil. I-a fost frica la inceput de oameni dar acum s-a obisnuit cu ei . Si ei cu el. Vladutz iubeste oamenii care nu sunt ipocriti. Iubeste multa lume. Vladutz e vesnic indragostit. Vladutz se indragosteste in fiecare iarna.

Lui Vladutz ii era frica de copii. Acum ii plac. Desii sunt niste mici monstrii.

Lui Vladutz ii place sa se plimbe mult. Si sa spele vase . Atunci ce gandeste la el si la ceilalti. Vladutz ar vrea sa fie inchis o luna intreaga cu alcineva intr-o camera goala si gri , fara nici o legatura cu lumea exterioara.

Lui Vladutz ii place sa stea pe capota unei masini si sa se uite la cer. Ii place sa stea toata noaptea sa povesteasca cu cineva.

Vladutz nu prea mananca , iar atunci cand o face , se intampla pentru ca este obligat. Vladutz nu doarme.Vladutz nu se imbraca. Mi-e teama ca Vladutz este pe cale de disparitie.


Lui Vladutz ii place sa inoate.

Nu se gandeste niciodata la nimic atunci cand este intrebat la ce se gandeste.

Vladutz e bronzat tot timpul . Vladutz mananca numai pizza vegetariana si il distreaza cand lumea il crede vegetarian... Nu e. Vladutz a avut cateva animalutze de casa. Toate au fugit sau au avut un destin trist. Dar Vladutz iubeste animalele insa dragostea lui Vladutz nu se sincronizeaza tot timpul cu a celor din jur.

Vladutz face tot felul de obsesii pentru tot felul de lucruri si persoane. Vladutz fura afise and has a crush on King Kong. Vladutz se imbraca cat mai subtire posibil. Cu toate astea nu poarta niciodata camasi. Ba da... una rosie. Nu poarta cravate , nici costum. Vladutz poarta tricouri.

Vladutz nu vede bine. De multe ori nu recunoaste prietenii pe strada si nu afla decat a doua zi. Vladutz mananca tot felul de E-uri . Vede lumini pe Eroilor cand restul lumii nu vede nimic. Are tot felul de chestii periculoase prin geanta .

Lui Vladutz ii place sa cunoasca multa lume . Cat mai diversa si mai interesanta. Ii place sa-si faca multi priteni . Ii place sa “obligeâ€Â