My Everyday Limbo | Seth2

[Seth2]

Well.. I can’t do this... Mi-e imposibil... am impresia ca , fortat spunand , imi “prostituezâ€Â

[Seth2]

Toate tablourile lui Fontana se numesc “Concept spatialâ€Â

[Seth2]

Lucio Fontana - Concept Spatial

[Seth2]

Prima chestie scrisa de mine a fost cred.. acum vreo 3 ani... Bineinteles , din aceeasi serie “fara intentii literareâ€Â

[Seth2]

Capitoul I



Totul era ca si inainte. Nimic nu se schimbase.. aleile poleite de covorul fin al frunzelor , se vedeau printre mestecenii care bordau drumul catre conac.
De fapt nici nu era un conac... asa ii placea mamei mele sa il numeasca..
Tot timpul I-a placut sa traiasca in lumea asta... si niciodata nu a iesit din ea. Traia mereu in casa imensa , fara sa iasa vreodata afara , in satul de langa conac , sau altundeva.. era multumita cu viatza pe care o ducea si nimic nu o mai putea face sa creada ca mai poate sa vrea sau sa astepte alceva... poate ca era prea tarziu pentru asa ceva...
Vantul sufla usor.. O briza umeda imi atinse parul , apoi ramase impietrita in zidul de mesteceni , zgundunidu-I intr-un murmur fin.
Se facuse deja seara si trebuia sa-mi iutesc pasul.. Probabil mama era deja ingrijorata.
Era deja 8 seara si trebuia sa fiu acasa de la 6. Orium trenul intarziase intr-o gara o jumatate de ora... Nu aveam decat sa-I spun ca a intarziat doua. Stiam ca ma va crede.
Sau poate ca nu ma credea niciodata. Poate stia si ea..
Nu! Era imposibil! Nu avea de unde sa stie... Si totusi , o umbra de indoiala nu imi dadea pace... In fond ce mai conta ?!
De ce ma intorsesem de fapt?
Ma puteam oare preface ca nu stiu?
Nu. Niciodata. Tot timpul am stiut... chiar si inainte sa ma hotarasc sa iau biletul de tren. Am stiut tot timpul ca ma voi intoarce . Am stiut asta chiar inainte sa plec de aici , ultima data cand am venit. Un lucru ma atragea fata de locul asta... Si nu-I puteam face fata... Sau poate ca nici nu incercam sa fac fata.... Poate ca viatza mea a fost doar o pendulare intre incercarea de a face fata tentatiilor si aceea de a face ce as fi vrut cu adevarat. Ce ciudat e atunci cand devii obsedat de un lucru de care sti ca nu iti place sa fi obsedat. Poate chiar starea asta imi placea... Imi placea sa fiu obsedat de lucruri care ori nu le puteam obtine , ori nu vroiam sau nu trebuia sa le obtin.
Si mai era si Maria...
Vara trecuta ii promisesem ceva... si trebuia sa-mi tin promisiunea. Cum as putea sa uit ochii ei atunci cand ne-am despartit. Cand am plecat... De ce am plecat?
Nu ar fi trebuit!
Chair daca as fi facut-o numai pentru ea... Nu trebuia sa plec!
Oricum acuma totul era deja terminat...
Nici macar nu ma asteptam sa o gasesc pe aceeasi Maria , sa gasesc aceeasi ochi care ma priveau atunci , in gara... Oare daca nu as fi plecat ce s-ar fi intamplat cu ea ? Si-ar fi pastrat aceeasi ochi... sau si-ar fi golit continutul de dorinta , de pasiune...?
Eram foarte curios sa o vad din nou... Dar intr-un fel imi era teribil de frica... daca ochii ei sunt la fel ca atunci... daca alcineva , altul , I-a pastrat asa cum I-am lasat.... Si nu pentru mine ... ci pentru el .Nu puteam sa ma gandeasc la asa ceva. Nu! Era imposibil! Ochii aceia ii avea doar pentru mine... Intotdeauna...
Ce egoist eram sa judec asa... Aproape imi era rusine de mine... Ce prostie! Niciodata oamenilor nu le e rusine de ei sau nu le pare cu adevarat rau pentru ce au spus , chiar daca spun asta. Tot timpul ne consideram mai buni decat suntem . Oricum sunt si cei care se considera mai rai decat sunt.. dar poate ca se considera asa doar pentru ca au nevoie ca cei din jurul lor sa observe asta si sa le spuna permanent contrariul. Evident , nici eu nu sunt mai presus decat nici una din cele doua grupe..
E chiar interesant cum oamenii incearca sa se minta intre ei , sa se ascunda , chiar daca nu trebuie , sau sa isi ia tot felul de masti doar pentru a nu arata cine suntem cu adevarat. Dar e si mai interesant sa vezi cum incercam toti sa ne mintim pe noi insine. Sa nu recunoastem ce suntem sau sa recunoastem ca suntem ceea ce nu suntem. Pierdem mereu timp , timp pe care ar trebui sa-l folosim pentru a recunoaste cine suntem... Nu ne putem uita niciodata in oglinda cu adevarat. Pare poate ciudat... pentru ca toti stim ca oglinda ne atrage pe fiecare sa ne uitam in ea , sa o tinem in mana ... si sa ne mintim.. Poate ca e chiar cel mai bun intrument cu care reusim sa ne inducem in eroare ... sa ne pacalim... Nu exista un lucru mai fals ca si imginea reflecata in oglinda.... Pentru ca reflecta mereu ceea ce vrem sa vedem in ea , nu ceea ce ar trebui cu adevarat sa vedem... Sau poate ca nu oglinda e cea care greseste.. poate ca e doar inca unul din sutele de obiecte perfecte pe care nu le stim inca folosi , obiecte a caror geniu l-am presimtit.. chiar daca a ramas mereu departe... neatins...

Ma apropiam din ce in ce mai mult de conac. Se facuse intuneric cu totul si de-abea mai distingem drumul...
Padurea din jurul casei era pustie , dar cu toate aceastea aveam sentimentul ca sunt urmarit.. ca cineva se uita la mine.. Groaznic sentiment.
Simteam un fior rece in ceafa... Nu eram speriat.. Nu aveam de ce! Mama facuse totul ca sa fie sigura ca nimeni nu va putea intra pe domeniul nostru , deci in toata padurea din jur.. dar cu toate acestea stiam ca e cineva langa mine... Simteam asta.
Nu se mai vedea nimic in jur... am pierdut din vizor chiar si conacul asa ca nici o lumina nu mai lumina cararea.
Nu puteam spune ca ma simteam in largul meu ... dar stiam ca nu aveam de ce sa-mi fac probleme . Cu siguranta era cineva de la conac.. Poate o sluga trimisa de mama sa ma caute , crezand ca m-am ratacit . Dar daca ar fi fost asa , atunci de ce nu m-a strigat ?
Era chiar ciudat. Tot timpul am fost incredintat ca e cineva care ma cauta trimis de mama... dar acum imi dadeam seama ca asta nu se putea din moment ce nu am auzit pe nimeni strigandu-ma... Am continuat sa inaintez... desi putin mai incet decat inainte.
Ma asteptam sa vad ceva pentru ca ochii imi erau deja obisnuiti cu intunericul... Si intr-adevar nu a durat mult pana am vazut o lumina la cativa metri de mine... destul de departe totusi incat sa nu fie observata... sau eu sa nu fiu observat de ea... Am urmarit lumina stinsa.... Parea ca vine de la un felinar... Trecea prin padure intr-o linie dreapta , intrerupta doar de copacii prin spatele carora mergea persona care purta felinarul...
M-am apropiat incet.. incercand sa nu ma fac observat.. era o prostie .. pentru ca stiam ca fusesem vazut deja... mai ales dupa ce avusesem sentimentul acela ca sunt privit de cineva cu cateva minute mai inainte. Cu toate acestea , daca persoana aceasta misterioasa m-ar fi vazut , de ce nu a venit direct la mine ? Poate ca nu stia de venirea mea. Desi era imposibil , in cazul in care era de la conac.. Dar nu avea de unde altundeva sa fie...
M-am apropiat de lumina miscatoare si am observat ca persoana care o purta era o fata... intr-o camasa alba si larga de noapte... Ce sa caute o fata , imbracata asa , la ora asta , aici , in padure... ?
Am inceput sa o urmaresc si mai interesat decat eram inainte...
Chiar daca era intuneric , lumina felinarului din mainile ei imi permitea sa-I vad fata si parul lung si blond... lasat in plete crete peste spate.... Peste camasa de noapte care aproape ii lasa spatele fin , dezgolit... umbrit doar de pletele blonde .
Pielea rozulie a spatelui imbraca cei doi umeri fini , plini de gratie...pe care si-i ondula fermecator in mers... Lumina felinarului o punea intr-o lumina de-a dreptul misterioasa , gratioasa.... fina... Imi aducea aminte de prima noapte cand Maria a dormit la mine ... Desi nu semanau deloc... nu putem sa nu fac legatura dintre cele doua... ceva le lega pe amandoua , un parfum.. aceeasi piele.... Acelasi inceput de dorinta pe care am inceput sa-l simt si acum .. ca si atunci cand am vazut-o pe Maria pentru prima data...

Fata se indrepta spre rau ... ceata din jurul lui incepu sa inghita totul.. de-abea mai putem sa ma tin dupa lumina felinarului.. pentru ca camasa alba a fetei facea deja parte din ceata din jurul raului...
Lumina se opri langa apa , intr-un loc ascuns , de dupa o salcie batrana... M-am oprit si eu , de frica sa n-o stanjenesc....
M-am gandit imediat apoi ca era chiar grotesc ceea ce faceam.. sa urmaresc o fata in padure.. fara sa stiu ce avea de gand sa faca... Dintr-o data nu m-am mai simtit la locul meu acolo , langa ea... , chiar daca fata nu-mi simtea prezenta...
Gandurile mi-au fost intrerupte de un strigat care sfasie noaptea.
- Daniel !!!!!
Era cineva trimis de mama.. , ingrijorata de intarzierea mea...
M-am intors imediat cu fatza inapoi spre fata. Sigur imi descoperise acum prezenta, din cauza acestui incident... Dar lumina nu mai era nicaieri. Se stinsese undeva in negura noptii...
Nu imi mai ramasese decat sa raspund la chemarea de inainte .

[Seth2]

Capitolul II



Ajunsesem deja aproape de cel care ma strigase . Era un tanar... cu vreun an mai mare decat mine, care aveam 24 de ani.
Am facut repede cunostinta . Il chema Mihai.
Cum banuisem , fusese trimis de mama ca sa ma caute in padure.
Am observat imediat ca inspira incredere... puteam deci sa-I spun de ce am intarziat prin padure... dar m-am gandit ca ar fi mai bine sa las mica mea povestioara stranie pe mai tarziu... cand o sa fiu mai sigur pe cele intamplate , dupa ce o sa incerc sa iau ceva informatii de la mama.
Ajunsesem deja aprope de conac... Mihai era genul de persoana care nu se temea sa vorbeasca despre el strainilor.. asa cum eram eu pentru el. In cateva minute capul imi era deja plin de amintiri din viata lui . Chiar daca ma interesau sau nu , avea un fel de a le spune care-mi atragea atentia.. sau poate ca nu doar mie... imi placea sa-l urmaresc... Simteam ca stie de inainte ceea ce imi place si ceea ce nu. Si aprope ca facea previziuni inainte sa spuna ceva nou , referitor la modul in care o sa reactionez... Mi se parea chiar interesant. Dupa atata timp.. intalnisem iar o persoana care se pare ca stia totul despre mine , doar dintr-o singura privire ochi in ochi...
Era posibil asa ceva? De multe ori imi parea doar o inchipuire de-a mea... dar totusi recunosteam ca imi facea placere sa cred ca pot exista astfel de persoane...
Poate ca alcineva in locul meu s-ar fi crispat . E ciudat sa sti ca cineva poate sa stie atatea despre tine , fara sa mai fi vorbit vreodata cu tine. Te gandesti atunci la secretele tale... la tine .. si la cat de bine credeai ca te poti inchide in micul seif cifrat , prin care sa nu poata sa vada nimeni.
Dar nu mai aveam nimik de ascuns! Era prea tarziu pentru asta.

Ceea ce imi parea poate si mai interesant la tanarul din fatza mea era faptul ca parea deplin constient de puterea pe care o avea asupra mea , puterea de a-mi citit mintea si gandurile. Tot ce credeam despre felul meu cifrat de a ma comporta.. astfel incat sa nu fiu o carte deschisa... totul fu spulberat o data cu rafala de vand care imi flutura usor prin par.
In fata lui Mihai eram deshis. Gasise cheia de la seif. Ciudat era ca lucrul asta nu ma inspaimanta deloc.. chiar imi placea. In sfarsit aveam un prieten la care nu trebuia sa-I povestesc toata viata mea sperand ca ma va intelege . Mihai stia totul si in acelasi timp stia si ca eu stiu asta. O complictiate in priviri ma facu sa-mi dau seama ca e constient de asta.

Drumul fu foarte scurt , mult mai scurt decat as fi vrut , iar discutia se termina brusc in fata portii imense a conacului.
Mihai suna. Un fior de frig ma strbatu prin tot corpul odata cu sunetul strident al soneriei. Se facuse dintr-o data rece si am inceput sa simt imediat oboseala.. nu mai dormisem de ieri seara , de cand pornisem.

Mi-am dat sema imediat ca inca nu stiam ce cauta el la conac asa ca m-am grabit sa-l intreb, incercand sa nu par prea insistent sau special interesat de asta :
- Esti de mult aici , la conac?
- Nu. De fapt am venit saptamana trecuta , impreuna cu sora mea , Bianca. Suntem niste vechi cunostinte ale mamei tale , care ne-a rugat sa ramanem aici , toamna si iarna asta.
- Hmmm... cum de nu mi-a spus nimic de voi? Mi se pare ciudat... Intotdeauna....
- Intotdeuna iti spune tot?
- Da... tot timpul sti la ce ma gandesc... Sunt chiar asa de previzibil?
- Ai doar impresia asta... Oricum , mama ta mi-a spus multe despre tine... poate ca asta e efectul. Stiu acuma mai multe decat ar fi trebuit sa stiu de la o prima intalnire.
- Mi se pare mai interesant asa , nu crezi?
- Depinde.. daca tu simti ca suntem la egalitate...
- Pai tocmai... sti ca nu suntem!
- Ai timp inca sa ma ajungi din urma... Acum ar fi cazul sa intram . Cred ca mama ta e deja foarte ingrijorata.
L-am urmat in curtea intunecata... Luminile ferestrelor se vedeau ca niste fantome prin ceatza groasa care inbratisa totul . Mi-am amintit imediat de fata misterioasa din padure... Am vrut sa-l intreb pe Mihai de ea dar chiar cand vroiam sa o fac usa conacului se deschise si o fata iesi afara ... era Maria...
Ochii mi se intretaiara cu ai ei. Nu-si pierduse privirea de atunci , din gara... cand am plecat... Avusesem dreptate. Nu mai eram eu acela care ii savura privirea asta .
- Salut Daniel! Nu ne-am mai vazut de mult .
- Salut Maria... Da! Ai dreptate. Poate ca prea de mult...
- Maria are mereu dreptate , spuse Mihai zambind complice.

Nu intelegeam ce se intampla. Se putea oare ca ei doi sa... Nu! Era imposibil!
Imbratisati ceI doi intrara in casa . Ramasem stupefiat , la intrare.
In fond ce mai conta? Nu o iubisem niciodata cu adevarat pe Maria. Doar ea pe mine. Era de mii de ori mai bine asa. Ar fi trebuit sa imi dau seama ca nu ma va astepta toata viata pe mine. Acuma imi dadeam seama ca fusesem chiar un copil cand credeam asta. Eram chiar fericit pentru cei doi. Parca o piatra mi se luase de pe inima... o piatra de safir... Maria. Nu mai trebuia sa ma prefac ca tin la ea doar pentru a nu o face sa sufere... doar pentru a nu sparge safirul lasandu-l din mainile mele...
Am intrat zambind in conac. Totul fusese cat se poate de altfel decat ma asteptam. Eram placut surprins de senzatia de a ma lasa pur si simplu in valtoarea vietii , fara a mai controla ceva si fara de a sti ce va urma.
Nu stiam regulile jocului care tocmai incepea . Si asta facea jocul de mii de ori mai interesant.

[Seth2]

Capitolul III



Conacul era la fel cum il lasasem ultima data. Aproape nimic nu se schimbase. Doar eu...
Am intrat intr-o camera spatioasa , cu ferestre imense pe peretii laterali , care parca se intindeau de la pamant pana la cer. Asta era camera de zi. Aici isi petrecea practic , mama mea , toata viatza. In mijlocul camerei , usor inclinat spre fereastra cea mai mare , trona pianul negru la care mama si Maria obisnuiau sa cante.
Doamne... nimic nu se schimbase de cand am plecat.. si totusi cat timp trecuse... Eram din nou linistit. Conacul era pentru mine un loc de liniste sufleteasca... Un loc care nu se schimba niciodata , ramanand printre putinele lucruri constante din viatza mea .
De cate ori simteam ca nu mai pot sa continui , veneam aici.. Era ca un loc de reculegere. Chiar si un minut de stat aici , devenea revigorant pentru mine.
Insa ceva ma izbi puternic in fata, ca o lumina puternica care te trezeste din bezna noptii . Camera era plina de persoane . Femei , barbati.. toti cam in jurul varstei mele , stateau rezemati de canapele si de fotolii , vorbeau , radeau. Pana si la pianul negru era o tanara care canta o melodie vesela...
Am devenit agitat... Cum se putea intampla asta chiar in conac.. in conacul meu .
M-am uitat intrebator la Mihai si la Maria , dar ei erau deja amestecati in lumea din salon . Mihai mi-a sesizat totusi ezitarea si a venit imediat la mine...
- Ce s-a intamplat? , spuse el. Nu te asteptai la asa ceva , nu?
- Se pare ca nu... Cine sunt toti oamenii acestia ?
- O sa-ti spuna mama ta. Ai grija ce faci si cum te comporti cu ei pentru ca ei o sa fie cei care o sa-ti tina companie saptamana asta , cat stai la noi.
- Ce vrei sa spui? Nu prea inteleg...
O usoara ameteala ma lua in mrejele ei... Imi simteam picioarele grele, bratele fara nici o greutate... parca nici nu ma mai puteam misca din locul in care ma aflam... Totul se invartea in jurul meu. Si muzica aia... Cum se putea sa cante cineva muzica aia de la pianul meu . Am vrut sa strig sa opreasca muzica , dar am simtit o mana pe bratul meu , o mana care ma trase inapoi la realitate.
- Mai bine nu , Daniel! Gandeste-te ce ar iesi... Du-te vorbeste cu mama ta . E sus in camera ei. Te asteapta.
Mihai isi lua mana de pe bratul meu . Imi revenisem complet asa ca m-am grabit sa vorbesc cu mama. Era singura solutie ca sa inteleg ceea ce se intampla.

Am urcat la etaj , unde avea mama camera.
Eram pregatit pentru orice , asa ca nu am ezitat deloc cand am pus mana pe clanta usii. Metalul rece imi dadu insa un fior ciudat.
Am intrat. Mama era in fata oglinzii. M-am indreptat spre ea , calcand fara zgomot ...
Nu ma observase. Se pieptana usor , cazuta pe ganduri. Semnele batranetii inca nu aparusera .. Parea chiar mai tanara decat atunci cand am plecat ultima data de aici.
- Ooo! Daniel! Am crezut ca nu mai ajungi in seara asta. Pe unde ai umblat???
- Buna mama... A intarziat trenul cateva ore intr-o gara.. Ce era sa fac?
- Bine ca esti aici! Am fost foarte ingrijorata.. Trebuia sa fi ajuns de cateva ore bune.... Nu am stiut ce ti s-a putut intampla.
- Acum sunt aici , deci nu mai are rost sa-ti mai faci probleme si sa te mai gandesti la asta...
Speram ca prin fraza asta sa deviez cat mai mult discutia . Nu puteam sa-I spun ce am facut de fapt... Chiar daca intamplarea ciudata din padure nu era greu de povestit , totusi cealalta , de dupa ce am coborat din tren... nu aveam cum sa I-o spun ... Poate niciodata...
- Vad ca esti aici... Dar tot nu inteleg cum ai putut intarzia atata... Am sunat la gara si am aflat ca trenul a sosit acum doua ore , chiar daca a avut o mica intarziere.
Unde ai fost? Sau te-ai intalnit cu cineva?

Se pare ca incercarea mea nu tinuse. Era momentul prielnic sa-I spun povestea cu fata din padure , si sa o las sa creada ca asta e adevaratul motiv al intarzierii mele .

- Bine mama .. o sa-ti spun de ce am intarziat .. stai linistita. Dar prima data trebuie sa-mi spui tu ceva. Ce cauta toti oamenii aia acolo jos ? Cine sunt?
- Prientenii mei ?
- Prietenii tai?
- Da! Doar nu credeai ca eu nu am prieteni?!

Nu credeam asta. Mereu mama a fost o fire foarte sociabila. Cand s-a hotarat sa nu mai iasa din conac , si sa nu calce in afara padurii din jurul lui , fusesem destul de mirat de hotarearea asta. Nu se potrivea cu firea ei.

- Sti bine ca nu cred asta.
- Si atunci de ce pari asa de mirat?
- Mi se pare foarte ciudat .... Asa ... , dintr-o data...
- Doar pentru tine e dintr-o data... De anul trecut , cand ai plecat , a trecut multa vreme... S-au intamplat multe lucruri. De unde vroiai sa le sti ?

Simteam un usor ton de repros. Dar nu I-am dat importanta prea mare... In fond chiar mama ma sustinuse atunci cand am hotarat sa plec de aici. Ma intelegea si stia ca satucul asta nu e locul potrivit in care sa-mi traiesc tineretea.
Dar bineinteles ca si ea avea , ca si mine , nevoie de o societate , de oameni printre care sa traisca.. Oameni cu care sa vorbeasca...
Incepeam sa inteleg...

- Toti cei de jos sunt prieteni de-ai mei . Unii mai vechi.. Altii mai noi . De obicei invit lume sa stea cu mine cat timp esti tu plecat . Pana acum faceam in asa fel incat sa nu mai gasesti pe nimeni aici cand te intorceai tu , dar acum m-am gandit ca e timpul sa afli si tu micul meu secret. Cred ca ma intelegi...

O intelegeam...

- Dar ar fi trebuit sa-mi spui de la inceput. De ce nu ai facut-o...
- M-am gandit ca e mai bine asa. Oricum m-am saturat sa ma feresc asa ca am dat toate cartile pe fata.. Nu mai am nimic de ascuns...

Din pacate eu aveam... Si intamplarea de azi , de dupa ce am coborat din tren imi statea pe limba.. Dar nu puteam sa-I spun. Promisesem sa nu o fac.
Mi-am amintit imediat de cealalta intamplare din ziua de azi si m-am grabit sa-I spun de ea.

- Ti-am promis ca o sa-ti spun ce m-a facut sa intarzii , nu?
- Da... Sunt chiar foarte curioasa sa aflu ce e.
- De fapt nu e mare lucru... Cand ma plimbam prin padure , venind spre conac , am vazut o fata blonda... cu parul lung si ondulat , intr-o camasa larga de noapte... indreptandu-se spre rau...
- Ciudat... Nu stiu cine putea sa fie . Doar pe Mihai l-am trimis dupa tine si alcineva nu cred ca a iesit la ora asta afara... Ciudat... O sa-i intreb pe cei de jos.. Poate stiu ei ceva...
- Da... ar cam trebui sa cobor si eu jos si sa-mi cer scuze pentru reactia pe care am avut-o cand am intrat in conac... Nu o meritau..
- Spune-le atunci ca masa o sa fie servita imediat si ca o sa cobor si eu in cateva minute... De-abea astept sa-I cunosti ! Sper ca o sa-ti placa.
- Si eu sper.

In fond , daca Mihai imi placea deja , nu vad de ce as avea vreo ezitare pentru ceilalti.. De fapt chiar de-abea asteptam sa-I cunosc... Si masa care urma sa aiba loc era chiar cel mai bun mijloc sa o fac.
Am coborat zambind scarile...

[Seth2]

Capitolul IV



Cand am coborat , nu mai era nevoie sa spun nimic. Masa era deja servita si toata lumea m-a intampinat calduros. Mi-am dat seama imediat ca Mihai le-a explicat deja toturor de ce am reactionat asa si ca toata lumea a inteles.
M-am indreptat spre masa din sufragerie. Cred ca erau aproape zece persoane la masa. L-am cautat cu privirea pe Mihai , sperand sa gasesc un loc liber langa el. Dar nu am avut noroc. Langa el , pe langa Maria , mai statea o domnisoara tanara , asa ca am fost nevoit sa ma asez intre un tanar tot in jurul varstei mele si o domnisoara cu cativa ani mai mica. Ma simteam putin stanjenit . Capul imi vajaia inca asa ca nu imi trecea prin minte nici un subiect de conversatie. Dupa sosirea mea in sufragerie se lasa o tacere care ma facea sa ma simt penibil.. Si poate nu eram doar eu singurul care se simtea asa...
M-am uitat la Mihai. Era singurul care m-ar fi putut scoate repede din starea asta. Dar pe chipul lui am vazut aceeasi expresie pe care o aveam si eu. Incerca sa caute un subiect de dialog dar parca toate gandurile ii erau pierdute intr-un vartej ametitor.
Dupa cateva minute care pareau secole intregi, linistea fu intrerupta de catre mama. Eram poate chiar mai fericit sa o vad acum , decat cum am fost inainte , sus. E ciudat cum tot timpul cautam pe cineva care sa ne sustina . Chiar si atunci cand stim ce avem de facut , mereu simti nevoia unei prezente.. a unei persoane la care sa sti ca te poti intoarce oricand.. care nu va pleca de langa tine niciodata...
Imi aminteam de o intamplare de acum cativa ani , cand , din cauza unei persoane am prins foarte multa incredetre in mine. Apoi persoana a trebuit sa plece pentru ceva timp , iar eu in acelasi timp am plecat altundeva. Mi s-a parut foarte ciudat cum lipsa acelei persoane m-a determinat sa ma comport total altfel de cum o faceam inainte. Pana atunci nu realizasem ce importanta e persoana aceea pentru mine si nici ce rol important are in viatza mea. Persoana asta m-a invatat sa am incredere in mine... nici nu stiu cum a reusit.... Poate nici nu a facut-o constient ... Stiu doar ca persoana aceea avea incredere in mine, in ceea ce faceam ... in felul cum gandeam ... A fost poate prima persoana care m-a ascultat cu adevarat ... si m-a inteles. Apoi era timpul sa fac ceva orientat negativ... ca intotdeauna cand se stabileste un echilibru in viata mea... Asa ca evident I-am tradat persoanei aceleia increderea... si inca dintr-o teribila prostie... de fapt dintr-o minciuna care a “ascunsâ€Â

[Seth2]

Capitolul V



In acelasi timp , la masa , lumea era foarte agitata. Mihai se uita la cei de acolo cu o figura ganditoare.. ingrijorata.

Oare de ce a plecat Daniel ? , se gandea Mihai...
Era evident ca l-a deranjat ceva la Vlad si la Laura. Nu imi era greu sa-mi dau seama ca au ceva cu mine... chiar din ziua cand am venit aici cu sora mea... Macar daca as sti ce nu le convine ca sa putem rezolva problemele. Dar asta era apropae imposibil... Mai incercasem sa leg cateva vorbe cu ei ca sa vad ce se intampla dar de fiecre data s-au sustras de la discutie...Nu! Asa nu se mai putea continua! O sa lamuresc o data pentru totdeauna problema asta! Acum trebuie neaprat sa o fac ... pentru ca nu mai sunt singura persoana implicata.. acuma mai e si Daniel.
M-am ridicat si eu de la masa cu gandul sa ma duc dupa el... dar ochii sfredelitori ai Mariei m-au asezat la loc pe scaun.

- Poate ca e mai bine sa nu pleci! , spuse Maria.
- De ce sa nu merg dupa el? Cred ca dupa faza de mai inainte e destul de confuz.
- O sa-si revina. Il cunosc bine... Probabil doar s-a enervat pe ceva ce a spus Vlad sau Laura.. Nu-ti face probleme din cauza asta...
- Da , dar a venit doar de o jumatate de ora aici... si deja are probleme.. Nu mi se pare genul de om care sa faca gafe. Deci nu la el e problema.
- Mihai , oricat ai incerca sa le bagi de vina lui Vlad si Laurei nu ai cu ce... Totul e in inchipuirea ta... Gandestete ce motiv ar avea sa se comporte asa cum spui tu ca se comporta...
- Doar ai vazut cum se comporta si cu mine...
- Mihai.. Cred ca singura problema e adversiuna ta impotriva lor . Ei nu au nimic cu tine... Doar tu ii vezi asa! Si acum ai intins coarda prea mult... Cred ca ar trebui sa terminam discutia asta fara sens!
- Fie cum vrei tu. Atunci lasa-ma sa plec.
- Oricum nu te pot opri sa faci ce vrei ...
- Pentru prima oara ai dreptate in discutia asta.

M-am ridicat de la masa si am iesit afara. Luna plina dadea o lumina cenusie copacilor din padure... Totul parea ciudat.. impietrit...
Am iesit in curte... Daniel nu era nicaieri . Dintr-o data un gand imi trecu prin cap ca si un tipat in mijlocul noptii tacute , care sfasie aerul. Nu se putea.. dar daca totusi... a plecat...
Nu avea cum . Trebuia sa ma asigur de asta... Dar nu era nimic care sa ma faca sa cred contrariul.. Daniel era acuma undeva pe drumul spre gara... Nu putea fi altfel.
Am inceput sa-l strig dar nu am primit nici un raspuns... Probabil era deja departe... Pentru o clipa m-am gandit ca cel mai bine ar fi sa ma intorc in conac... dar ceva din interiorul meu m-a oprit. Nu putem sa ma intorc... Am inceput sa umplu singur.. picioarele mergeau fara mine.. parca eram atras de un magnet... am inceput sa il caut prin toata padurea... Ochii deja mi se obisnuisera cu intunericul si vedem totul destul de clar in lumina luni.. Dar Daniel nu era nicaieri...
Cu siguranta o luase spre gara... Acuma stiam unde trebuie sa merg...
Am inceput sa fug.. vantul a inceput sa bata puternic.. sau cel putin asa mi se parea... Umbre moarte ale copacilor treceau una dupa alta pe fata mea... totul se misca .. totul ramanea in urma... In cateva minute am si ajuns la gara...
Cu toate ca eram sigur ca o sa-l gasesc acolo , gara , din contra, era pustie...
Dar trenul inca nu plecase.. cu siguranta era in tren... Panoul arata ca mai aveam zece minute sa-l gasesc pana ca trenul sa plece... Am urcat imediat in tren si am inceput o goana nebuna prin toate compartimentele... Deschideam fiecare usa si ii cautam chipul... Dar nu era nicaieri... Incercasem deja cinci vagoane si nu era nici o urma de Daniel... M-am proptit de geamul unui compartiment gol si am ramas asa...parca suspendat intr-o clipa care nici nu se termina dar nici nu incepea... Iluzia timpului suspendat imi fu insa repede spulberata de o voce ascutita care anunta plecarea trenului in trei minute....Nu mai aveam nici o sansa sa-l gasesc pe Daniel. Renuntasem... mai avem doar cateva secunde asa ca m-am indreptat spre iesirea din vagon..
In gara era o ceatza teribila... Nici nu ii observasem prezenta cand am ajuns acum zece minute aici... Am coborat cu pasi inceti treptele vagonului... pasii parca imi erau morti.. sunetele se auzeau infundate parca in ceata care imbratisa totul ca intr-un fior al mortii...
Gata. Se terminase... Trenul incepu sa se miste. Daniel era plecat deja... Eram singurul care stia unde era si totusi nu am putut face nimik. Ma simtem foarte ciudat.. Trebuia sa mai caut.. nu trebuia sa ma las pagubas... Am inceput sa merg cu pasi inceti spre gara.. caci , in cautarea mea prin tren ma indepartasem putin de ea... Ceata era din ce in ce mai groasa.. Ma sufoca... A inceput sa ploua marunt... Picurii mici imi cadeau pe umeri si pe fatza obosita.. Gara era imbratisata de ceata cenusie , si picurii ploii se auzeau in mii de ecouri pe pavament. In mijlocul garii insa ma astepta o silueta intunecata.
Gata! Era Daniel! Am fugit repede la el.. Mi-am simtit tot corpul descatusat parca de o forta invizibila... Daniel statea nemiscat si se uita la mine...

- De ce ai venit dupa mine? , ma intreba el...
- Nu stiu... Trebuia sa vin sa te gasesc...
- De ce?
- Gata cu intrebarile... Nu mai are rost sa vorbim... Esti ud tot.. Hai sa mergem la conac . Cred ca toata lumea e acum ingrijorata din cauza ta...
- De parca conteaza pentru cei de acolo , in afara de mama , ce fac eu...
- Eu am venit dupa tine...
- Da... Tu....... De fapt de unde ai stiut ca sunt aici?
- Nu stiu... Pur si simplu mi-a trecut prin cap ideea asta.. Si mi-am dat seama ca aici vrei sa mergi. Te-am cautat prin tot trenul...
- Si nu m-ai gasit...

Daniel zambi...

- Nu tot timpul gasim ceea ce vrem...
- Nu aveai cum sa ma gasesti... Am urcat in tren.. dar apoi Mi-am dat seama ca nu trebuia sa fiu acolo , in momentul ala... Nu aveam ce cauta pe tren , in drumul spre casa... acolo de unde am venit... asa ca am coborat cu cateva minute inainte sa pornesca trenul...
- Iar apoi te-am gasit eu in mijlocul garii... Hai sa plecam acuma... Deja ploua torential...
- Da... ar fi unul dintre putinele lucruri inteligente pe care le-am facut astazi...
- Ai pus si faptul ca ai coborat din tren la numaratoare?
- O sa vad... Inca nu stiu daca a fost bine sau nu...
- Numai tu poti sti asta! ... Acum chiar e cazul sa plecam... Pana acasa avem, vreo jumatate de ora... si vremea asta cu siguranta nu o sa ne faca sa ajungem mai repede...

Ploaia rapaia asurzitor pe asfaltul rece... Totul parea inundat in valurii cenusii de ploaie... L-am luat pe Daniel si am inceput sa mergem spre conac.. Drumul prin padure era chiar mai anevoios decat credeam ... Apa transformase pamantul intr-un noroi peste care nu puteai trece... Aerul parea inrespirabil din cauza picurilor de ploaie care pareau ca ocupa totul .. Ca te sufoca ...
Nu! Era imposibil sa ajungem acasa in seara asta...

- Daniel .. Se pare ca nu avem prea mari sanse sa ajungem la conac in seara asta..
- Ce vrei sa spui? Si unde o sa stam...
- O sa trebuiasca sa ramanem undeva peste noapte... Ploua torential... Mama ta are o cabana pe care o foloseau vanatorii mai demult... Aproape am ajuns acolo...
- Si va trebui sa ramanem toata noaptea acolo...?
- Cred ca da... Dupa cate se pare nu avem nici o sansa sa ajungem la conac pe vremea asta...



Cabana era chiar aproape . Nu era decat o incapere mica.. o camaruta.. cu un pat si langa el o masa si un scaun. Am intrat imediat inauntru. Mihai inca mai era ingrijorat de starea mea ... Eram ud leoarca... Dar nu ma simteam rau deloc... Ma gandeam ce ar fi fost daca as fi plecat cu trenul mai inainte... , ce ar fi fost daca Mihai nu ar fi venit si nu m-ar fi gasit... Unde as fi fost acum? As mai fi venit vreodata aici?
Erau niste intrebari la care nu le putem da raspuns...
Huruitul ploii se auzea pe acoperisul de tigla... , iar zgomotul padurii , fosnetul infernal al copacilor imbratisati de vantul furtunii se auzea prin peretii subtiri ai cabanei... M-am asezat pe pat , iar Mihai pe scaun.
Mi-am amintit imediat de prietenul la care m-am gandit acum cateva ore , inainte de masa... cel care m-a invatat sa am incredere in mine si pe care apoi l-am mintit dintr-o prostie... Ma distreaza faptul ca tot timpul cand mi se intampla ceva bun fac o prostie... Sau poate ca mai mult ma intristeaza... Hmm.. deja incepeam sa fiu lamentabil... Nu trebuia sa fiu! Asta era a doua lectie importanta de la prietenul meu cu care ma certasem ... I-am promis ca nu o sa ma mai lamentez niciodata... Deci nu aveam sa o fac nici acum! ... Amintirile mi-au invadat imediat mintea... aveam nevoie sa povestesc cuiva ... si Mihai era acolo. Era timpul sa intorc timpul inapoi...

[Seth2]

Capitolul VI


Aveam atatea de spus si totusi ..am tacut... In cabana se instala o liniste care cucerea din ce in ce mai mult teritoriu , amenintand sa inghita totul in curand... , ca o patura de petrol peste apa marii , ca si o patura care te asfixia , care se apropia tot mai repede de tine .. te acoperea , te strangea in spasme groaznice pentru ca apoi sa-ti dea drumul intr-un abis nesfarsit .
Stropii ploii se auzeau din ce in ce mai tare si mai nelini
stitor in acoperisul de deasupra corpurilor noastre.
Nu stiam de unde vine aceasta liniste... Aveam amandoi atatea de spus dar nu spuneam nimic. Taceam amandoi . Nici nu indrazneam sa ne uitam unul la altul ca si cum un secret descoperit acuma ne-ar rusina pe amandoi unul de altul.
Incercam sa gasesc un subiect de conversatie care sa ne scoata din starea asta.. dar nu-mi trecea nimik prin cap. Sau poate ca nu aveam nici o idée pentru ca nu doream cu adevarat sa am.. Intr-un mod dulce-amar , ma complaceam , ca si Mihai intr-o stare de moleseala care sa nu permita la nimik alceva sa-I ia locul... si care nu facea decat sa ne instraineze pe amandoi unul de altul... Dupa cateva ore in care am schimbat doar cateva replici sobre .. eram mai straini decat atunci cand ne-am intalnit pentru prima oara in padure.
Nu aveam nici o idee de unde vine starea asta... De ce nu puteam scoate nici un cuvant.. de ce nu puteam spune ceea ce sufletul meu tipa . Eram ca doi staini care stateau unul in fata celuilalt... uitandu-se unul la celalalt... gandind lucruri unul despre celalalt... dar ramanand doar straini...

Am stat asa... in tacerea muta , uitandu-ne unul la altul... pana am adormit.. Nu mai stiu daca eu am adormit primul sau Mihai . Oricum amandoi ne-am trezit a doua zi dimineatza... Totul parea ca si cum nu ar fi fost... Nu am spus nimik care sa aminteasca de ceea ce fusese seara trecuta.. si nici Mihai nu a spus nimik... Ne comportam acum tot ca doi straini , doar ca eram doi straini care intre timp facusera cunostinta unul cu altul..
Vremea rea incetase... asa ca ne-am grabit sa ajungem la conac.. Probabil toata lumea era ingrijorata pentru noi si poate ca ne si cautau prin padure.
Am ajuns la conac.. Totul era adormit intr-o liniste inumana... care facea sa urle tacerea dintre mine si Mihai...
Probabil cei din conac nu se trezisera inca pentru ca era cam cinci , sase dimineatza..
Am intrat incet in conac cu cheia lui Mihai si ne-am strecurat fiecare in camerele noastre...

Tacerea m-a insotit pe coridorul intunecat.. si apoi s-a strecurat ca o umbra rece in camera mea...
Era la fel cum o lasasem... Mama nu schimbase nimik.
Dar asta nu ma facea sa ma simt mai bine... Ma gandeam la fazele din cabana... De ce nu am putut nici unul scoate un cuvant.. de ce am tacut ?
Mai ales ca simtisem nevoia sa povestesc cu cineva despre viata mea.. si stiam sa el e persona potrivita care as vrea sa ma asculte....
Sa fi fost lucrurile pe care le-au spus Vlad si Laura despre Mihai.. Nu ! Imposibil! Stiam ca sunt minciuni si ca nu trebuia sa le dau atentie.. si nici nu o faceam... Si totusi era ceva ... si nu stiam ce.. care ma opera sa mai vorbesc cu el... Ca si cum ceva se intamplase si totul se transformase in jur , fiind acum de nerecunoscut..
Camera mi se parea... desi era a mea si nu se schimbase nimik din ea.. teribil de rece... Poate ca era si vremea de afara de vina. Inca nu se luminase si totul era scufundat in bezna...
Clipele treceau din ce in ce mai repede...si lumina incepu sa intre in camera... Usor.. totul prindea forma... Plasmuirile noptii se transformau in obicetele reci ale luminii...
Pe peretele dezgolit lumina incepu sa contureze o gaura... era gaura unui cui...
Ce fusese acolo ?
Nu-mi puteam aminti....
Stiam ca fusese ceva.. si ca era ceva important pentru mine... dar nu mai aveam idee ce... Era ca si cum cineva mi-ar fi sters amintirea lucrului care era agatat acolo din minte...
Probabil era un tablou.. sau o poza a cuiva... Dar eu nu-mi amintesc sa o fi dat jos... Doar mama ar fi putut-o face... Dar de ce a facut-o?
A facut-o pentru mine... Stia ca vin aici... si nu a vrut sa vad poza...
Poate ca nu mai trebuia sa ma gandesc la ea... Poate ca era mai bine sa las lucrurile asa cum le lasase mama... dar ceva ma atragea la gaura de acolo.. care statea neclintita in perete... Rece , adanca .. cum era si amintirea mea care se straduia sa iasa la suprafata din sufletul meu...
Am incercat sa-mi iau gandul de la gaura din perete.. si nu a durat mult pana am reusit s-o uit de tot... Aveam alte lucruri mai importante la care sa ma gandesc.. sau cel putin asta credeam.... Toti credem ca aveam alte lucruri mai importante la care sa ne gandim chiar atunci cand suntem gata sa descoperim ceva cu adevarat important... Poate ca o facem doar pentru ca ne e frica de ce am putea descoperii daca nu ne schimbam imediat ordinea gandurilor.. sau poate ca o facem doar inconstient.. Poate asa o faceam si eu... Sau poate nu.. Poate ca ma temeam si eu de gaura din perete... De ceea ce fusese acolo ... de ceea ce eu insumi imi ascundeam...

Ploaia aproape ca nu se mai auzea deloc...
Totul devenise o liniste linistitoare... atat de diferita de cealalta din cabana...
Mi se parea ca sunt intre realitate si vis.. intre realitate si somn... eram pe pragul de a adormii... Pleoapele erau din ce in ce mai grele... si simteam cum cad greoi peste ochii obositi...
Un zgomot insa ma apuca ca o gheara de haine si ma trezi la realitate.. Se auzea un zgomot in pragul usii...
Am stat nemiscat... dar si zgomotul a incetat... Probabil era mama mea vrand sa vada daca m-am intors... Asa ca nu am dat prea mare importanta zgomotelor...
Am vrut sa ma scol si sa ies afara s-o linistesc.. dar corpul mi se parea prea greu ca sa-l folosesc... Eram lipit de pat... Si in plus mama si-ar fi dat seama imediat ca am venit sau nu.. dupa urmele pe care le-am lasat pana la camera ... Somnul se apropia din nou de mine.. Ma imbratisa din ce in ce mai stans in mreajele lui... iar eu ma lasam purtat intr-o ceata moale .. linistitioare...

[Seth2]

Capitolul VII



Cineva ma trezi insa imediat din mreaja somnului...

- Nu te asteptai sa ne vezi pe toti aici , nu? , ma intreba pe neasteptate Vlad.

Eram din nou la masa ... cu o seara inainte. Cum se putea asa ceva? Mi se parea ca trecusera cateva zile de cand m-am asezat la masa... si totusi .. totul parea identic ca ceea ce eu credeam ca s-a petrecut deja... ca ceea ce eu visasem mai inainte cu ochii deschisi...

- Nu... chiar asa de evident a fost.. Imi cer scuze.. Nu ar fi trebuit sa reactionez asa...

Eram din nou intre Vlad si Laura , care incercau sa ma convinga de falsitatea lui Mihai. Sau poate ca eram pentru prima data...
Eram socat de ceea ce se intampla cu mine... Mi se parea ca lumea s-a oprit in loc pentru mine.. iar apoi acele de ceasornic au inceput sa se invarta invers , pana am ajuns iar la masa de la conac.
Totul era un continuu déjí  vu.

- De fapt nu a fost chiar asa de evident... Mihai ne-a spus totul.. si am inteles...E destul de ciudat Mihai asta... Nu ti se pare?

Brusc mi-a venit o idee...
Singurul lucru care nu trebuia sa-l fac era acela de a repeta ce s-a intamplat inainte...
Trebuia deci sa incerc sa influentez prezentul... Trebuie sa modific viitorul...
Trebuie sa schimb ce s-a intamplat la cabana.

- Nu! Chiar nu mi se pare ciudat.
- Bine... se vede ca deja te-a prins in mreajele lui... Omul ala poate manipula pe oricine... Crede-ma! Iti vreau doar binele...
- Si atunci de ce nu ma lasi in pace?
- Inteleg ca nu mai am nici o sansa sa te aduc iar la normal... Mai bine te-ai convinge singur de adevarul celor spuse de mine...

Vroiam sa fiu lasat in pace... Aceasta “mica barfaâ€Â

[Seth2]

Capitolul VIII



Atitudinea mea ii atrasese atentia. Stiam acum ce va face... Ii urmaream pasii si imi dadeam seama in acelasi timp ca stiu care sunt... Si el stia asta...
Era din ce in ce mai agitat.. si avea mai tot timpul ochii tinta la mine , la Vlad si la Laura... Stia acum ca aflasem adevarul...
E ciudat cum.. atunci cand suntem pe drumul de a cunoaste o persoana ... putem sa ne schimbam radical parerea despre persoana respectiva chiar printr-un simplu cuvant sau gest al acestuia... Atitudinea lui Mihai pentru sora lui , cu care inainte se mandrea, era mai mult decat graitoare vizavi de caracterul lui. Intelegeam acum totul... Intelegeam de ce pare a avea un rol asa important la conac... , intelegeam de ce incercase sa para ca ma cunoaste , pentru ca sa capat eu incredere in el... Intelegeam ca e manipulator... ca vrea doar sa intre in viata mea , chiar daca nici nu aveam habar ce vrea de acolo... Parea ca are prpriul sau joc... propriile lui reguli... Nu as mai fi fost surprins nici daca as fi aflat ca el cauzeaza starile depresive surorii lui... pentru a-si atinge cine stie ce scopuri... sau pentru a ajunge la cine stie ce persoana... Eram satul de atata minciuna.... Aveam nevoia de aer curat... Respiram fum...

M-am ridicat incet de la masa... Cu ochii atintiti asupra lui Mihai. Stiam ca a venit momentul sa intorc cartile pe fata... Nu stiam ce va urma... dar eram sigur ca Mihai nu e orice fel de “adversarâ€Â

[Seth2]

Capitolul IX



.... trebuia sa fi stiut de la inceput ca asa se va termina... Acum probabil ca Daniel vrea sa plece... Sa fie singur... Pierdusem totul... si ma pierdusem pe mine.. Dar poate ca nici nu asteptam sa fie altfel.. poate ca stiam de la inceput ca nu putea sa fie altfel . Oricum.. nu mai conta acum... Curios era ca nu eram nici dezamagit , nici suparat... totul devenise ceva natural.. care trebuia sa se intample... Nu ar fi trebuit sa-mi fac alte ganduri in legatura cu asta...
Maria ma astepta in usa conacului... probabil venise sa ma caute si asistase la toata scena.... Nu aveam nici un chef sa vorbesc despre ce se intamplase... dar Maria isi dadu repede seama... Am urcat in camera noastra , unde o lumina discreta se imprastia peste peretii cenusii...
Ne-am asezat pe pat si am inchis ochii... Uitasem de Daniel... Poate ca uitasem de el chiar inainte sa stiu ca va veni.. doar ca imi fusese frica sa recunosc...
In schimb prezenta Mariei era din ce in ce mai aproape de mine... Ea ramanea singura personaa care ma mai putea scoate din cercul stramt in care ma inconjurau restul oamenilor... Ea inca imi mai putea da iluzia eliberarii...
Soldul ei se lipi de al meu... iar mainile mele ii imbratisara corpul suav , fin... Pieptul ei tresari sub atingerile mele , in timp ce fiori reci imi strabateau tot corpul... Gura ei intredeschisa imi astepta rasuflarea calda a gurii mele... Buzele se lipeau una de alta intr-un zgomot surd... molatec.... Ochii ei imi privira ochii mei.. si atat imi fu de ajuns ca sa uit de tot alceva in afara de ceea ce insemna eu si ea... Corpul ei fremata sub mainile mele... care ii atingeau talia subtire... atingeau fata... buzele... pleoapele.. parul... spatele ei ..
Buzele mele... coborarara pe gatul alb... atinsera claviculele dulci si muscara usor sanii care frematau sub atingerile lor...
Spetele ei se arcui ... mainile mele il atingeau... alunecau peste pielea fina.... peste corpul care era gata sa devina parte din corpul meu , tremurand in asteptarea buzelor fierbinti care topeau totul in atingerea lor...





Daniel se afla deja in gara... Stia ca de data asta Mihai nu va mai veni dupa el.. ca si in inchipuirea atat de reala care o avusese inainte... Acum totul se sfarsise.. Si era mai bine asa! Trebuia sa fie sigur de asta! Dar de fapt pe cine incerca sa convinga... Se uita in jur... era singur!

Trenul inca nu plecase... asa ca cumpara repede un bilet si se urca intr-un vagon.
Cu toate ca vroia sa fie liber... sa gandeasca macar acum din propria lui perspectiva.. nu reusea....
Se afla intre Mihai , Vlad si Laura.... Cine mintea? Cine spunea adevarul?
De ce sa nu creada ca singurele persoane care vroiau sa-l manipuleze ar fi Vlad si Laura... de ce sa ii creada pe ei.. si nu pe Mihai... E adevarat ca Vlad si Laura aveau argumente la ceea ce au spus... si in acelasi timp... Mihai nu a dat nici o explicatie... dar stiam ca nici nu trebuia sa dea una... puteam sa gasesc si singur explicatia fara sa mi-o spuna el.. o simteam.. si stia si el asta.... Argumentele lui Vlad si a Laurei poate ca puteau crea o impresie , dar oare nu erau ele slabe chiar din simplul fapt ca erau argumente.... Erau lucruri care se puteau intelege si fara argumnete...
Asta inseamna ca Mihai a stiut lucrul acesta.... Stia ca daca ar fi spus orice... mi-ar fi prins iar mana care a scapat-o... dar nu a vrut asta... Nu a vrut sa profite de mine... si de starea in care eram.... Stia ca daca o sa plec.. orice reintoarcere nu ar mai fi contat niciodata...
Dar acum era prea tarziu.... Stiam ce trebuie sa fac... Dar plecasem deja...Si nu mai era decat o cale sa ma reintorc....


Ceva totusi nu imi dadea pace ... Mai era ceva... un lucru pe care nu-l descoperisem inca... Nu-mi puteam aminti ce era lucrul acesta... dar ardea ca un foc inrosit in mintea mea...
Un fior imi strabatu tot corpul ! Nu trebuia sa plec inca! Nu inainte sa descoper ce am uitat...
Trenul se porni insa dintr-o data cu un huruit ingrozitor... incat impinsera toate lucrurile in spate... De pe bancheta din fata mea cazu un obiect la picioarele mele...
M-am apelcat si l-am ridicat.... Era rama unei poze....Era rama pozei care era agatata in camera mea... Poza care lipsea in seara aceea dupa ce m-am intors de la cabana... sau dupa ce imi inchipuisem asta.... Era aceeasi rama.... Imi aminteam acuma de ea... Dar poza care era inauntru nu mi-o mai puteam aminti... era ca si cum cineva mi-ar fi sters toate amintirile din minte.... Am intors rama cu fata ca sa vad poza din inauntru... dar rama era goala....
Staim acum ce nu ma lasa sa plec....

[Seth2]

Capitolul X




- Nu te asteptai sa ne vezi pe toti aici , nu? , ma intreba Vlad.

Eram din nou acolo unde a inceput totul... acum puteam schimba fiecare lucru dupa cum vroiam EU . Doar EU.

- Daca ma gandesc bine... credeam ca stie mai bine sa-si aleaga prietenii...

Vlad si Laura palira....

- Evident persoanele de fatza nu intra in discutie....
- Da... evident...
- Pacat ca eu nu ma ghidez niciodata dupa principiul asta. Dar a fost chiar asa de evident? Tu ce ai fi facut daca ai fi intrat in propria casa si ai fi gasit o multime de straini?
- Pai.... de fapt nu a fost chiar asa de evident... Mihai ne-a spus totul.. si am inteles...E destul de ciudat Mihai asta... Nu ti se pare?

- Nu! De obicei consider ciudate persoanele care spun despre alte persoane ca sunt ciudate... Ciudatenia mi se pare un lucru relativ normal... E poate o forma de exprimare...
- Bine... se vede ca deja te-a prins in mreajele lui... Omul ala poate manipula pe oricine... Crede-ma! Iti vreau doar binele...
- Daca ti-as spune sa asculti tot ce spune Mihai ... pentru ca iti vrea binele , m-ai crede ?
- Inteleg ca nu mai am nici o sansa sa te aduc iar la normal... Mai bine te-ai convinge singur de adevarul celor spuse de mine...
- Nu pot sa ma conving de adevarul unor lucruri care nu le-ai spus... Poate ca nu ti-ai dat seama , dar nu ai spus nimik pana acum!
- Poate ca ar trebui sa invat sa ma fac mai bine auzit...
- ... Iar eu ar trebui sa invat sa aud mai putin.
- Doar un lucru cred ca ar trebui sa ti-l mai spun..: ai mare grija cu el! , spuse Vlad.
- Da... o sa am grija de el!
- Ceea ce vrea sa spuna Vlad , interveni Laura , e ca Mihai se comporta cam ciudat uneori... si mai e si povestea cu sora lui.... Bianca... Intr-un fel ii inteleg si lui comportamentul... Banuiesc ca nu ti-a spus .... Se fereste de toata lumea de parca I-ar fi rusine... Mi se pare un comportament foarte ipocr...
- Te referi la faptul ca sora lui sufera niste depresii in ultimul timp ?
- Aaaa... deci ti-a spus? ...
- Da. De ce nu ar fi facut-o?
- Pai... Noi noua nu ne-a spus... Am crezut ca se ascunde sa povesteasca despre asta.... Noi...
- Probabil ca nu avea rost sa va spuna si voua... Se pare ca oricum v-ati descurcat si ati aflat si singuri...
- Ce vrei sa insinuezi ?
- De ce pui intrebari la care le cunosti raspunsul ? Si de ce vorbiti asa de incet? Sper ca nu va feriti de cineva... Doar aici toti suntem sinceri intre noi...
- Vad ca te-a ametit bine Mihai asta.... Chiar asa de usor te lasi manipulat de el ?
- Da... nu tzi se pare ca “Mihai astaâ€Â

[Seth2]

So... asta a fost mini micro “romanulâ€Â

[Seth2]

Azi am continuat , spre marea mea mirare , sa fiu la fel de fericit aparent fara nici un motiv serios. Am rascolit toate sertarele pline de praf din camera mea de la Bistrita.

Am gasit cateva desene facute probabil cu cateva saptamani inainte sa stiu sau chiar mai mult , sa am ideea ca voi da la arhitectura. Fiecare aveau data trecuta pe ele si asa mi-am dat seama cat de aproape erau defapt de prezentul care il traiesc acum , chiar daca deja trecuse doi ani de cand le desenasem. Probabil ca puteam participa linistit cu ele la un concurs de desene .. pe asfalt. Se pare ca am mai invatat cate ceva intr-ale desenului de cand le facusem pe alea. Am mai gasit o litera dintr-o tastatura (litera V de la Vlad  ) , care impreuna cu celelalte litere lipsa vor reuni probabil peste cativa ani fosta clasa de info din liceu.

Dupa cum spuneam si in post-ul trecut... nu e cazul sa fiu napadit de amintiri dar nu vad acum ce altceva as putea face pana luni. Pentru ca luni va incepe cel de-al doilea an din cei 6 + 2 de stagiu pe care ii am la facultate.

Rascolind mai departe am gasit sonetele care le primisem de la fostii colegi si prieteni.. si mai interesant... cateva sonete pe care le-am scris dar nu am mai apucat sa le dau persoanelor destinatare... wow... cate chestii s-au schimbat intre mine si acele persoane de atunci.

Am mai gasit cateva CD-uri foarte vechi cu melodii care mi-au adus in minte zeci de faze si amanunte din liceu , senzatii care le credeam de mult uitate , de mult ascunse chiar de mine in umbrrele din trecutul meu.

O prietena de-a mea vrea sa dea si ea la Arhitectura , iar acum se pregateste cu aceleasi profesoare cu care m-am pregatit si eu. Mi-a trimis un mesaj cu primele impresii. Toate orele care mi-au ramas din ziua aceea mi-au fost spulberate de mintea care cauta neincetat amanuntele care sa contureze anul acela , ultimul de liceu , atat de marcat de pregatirea pentru facultate , de naveta la Cluj pentru orele de desen saptamanale , de noptile nedormite care imi permiteau sa imi termin temele pe care le aveam acolo , in plus fata de tot ce aveau restul din liceul meu , in plus de orele de la scoala , in plus de BAC. Inchid ochii si simt pur si simplu mirosul acelor zile si mi se pare ca daca i-as deschide as fi atunci si acolo.

Insa cred ca mi-ar fi frica sa si incerc. Cred ca in momentul de fata nu mai am puterea sa mai aleg un ALT drum decat cel la care am ajuns acum. Anul intai a fost grozav , vacanta a fost bestiala. Insa acum mi se pare ca e un nou inceput si vreau sa se continue la fel de bine. Traiesc cumva intr-o umbra a liceului , care a avut unele etape nu tocmai placute si nu mi-a fost chiar asa usor sa ma adaptez si sa ma fac inteles. Am invatat in 4 ani sa ma dezvalui dar mi-e frica ca de fapt asta e doar o iluzie, ca nu am invatat nimic si odata cu schimbarea mediului , a oamenilor din jurul meu totul va reveni. Asa am crezut si la inceperea primului an de la facultate... insa s-a dovedit ca totul sa fie absolut invers de cum ma asteptam. Acum nu stiu ce sa mai cred. Deja stiu ca imi cunosc cat de cat colegii si viceversa... Oricine ma cunoaste ar spune ca vorbesc prostii , ca am temeri fara motiv... dar singura frica e ca nu cumva totul sa fie asezat doar pe o pojgita subtire de gheata... intreaga viata a mea. Simt un echilibru care devine din ce in ce mai fragil in mine si simt nevoia , sunt dependent de ceva ce inca nu cunosc , imi doresc un element , ceva care sa stabilizeze totul. Sa inghete totul pentru o clipa. Toata lumea sa ramana nemiscata iar eu sa pot sa trag aer adanc in piept si sa porneasca apoi totul iar. Simt nevoia sa ma tin strans de ceva pentru ca totul trece si trece si trece.

Scriind randurile astea cu atat mai mult nu imi dau seama de ce is fericit. Probabil ca undeva in mine simt ca o sa fie ok. Ca totul o sa se resolve. Ca o sa gasesc elementul acelea central , care sa reconstruiasca totul, sa stabilizeze totul. Ceea ce ma sperie oarecum e faptul ca probabil elemental acela se gaseste doar in mine. Asa cum fiecare dintre noi este propriul sau ajutor. Insa ma simt mai departe de mine decat as fi fost vreodata. As vrea sa gasesc o persoana care sa ma ajute iar sa ma vad in marea asta de ceata care ma inconjoara. (printre altele vreau sa merg si la House of Sand and Fog . L-o vazut cineva? )

Probabil ceea ce ne ajuta sa ne redefinim incontinuu sunt celelalte persoane. Nu sunt multe in viata , nu sunt multi prietenii pentru care vei/voi simti asta. Am intalnit doi in liceu. Simt nevoia acum fiu alaturi de o astfel de persoana . Numai ea m-ar putea smulge din vartejul in care ma gasesc si... stiu ca acum sunt fericit de fapt pentru ca simt , simt pentru prima oara de cant s-a terminat liceul , simt ca sunt aproape sa o gasesc.

E adevarat. Defapt totul e in mine. Nu trebuie decat sa deschid ochii... Sau poate sa-I inchid. Depinde in care realitate vreau sa continui sa respir.

Off topic. Am citit undeva ca exista un ciclu de reinoire a celulelor , a tesuturilor corpurilor noastre. Ceea ce am aflat nou si mi s-a parut interesant e ca ciclul unei reinlocuiri complete a celulelor este de 8 ani. Sper ca am retinut bine. Evident... “reconstructiaâ€Â

[Seth2]

Ce a fost liceul pentru mine? Pentru prima data de cand scriu ceva pe net ma opresc si nu mai stiu ce sa scriu. De obicei las totul sa curga , sa iasa din mine... las cuvintele sa se macine usor ,sa se spulbere , odata scrise , tiparite in pixeli. Scrisul e ca un fel de terapie... ca un fel de chatarsis... Uneori cred ca pot sa ma exprim mai bine in scris decat o pot face fata in fata cu o persoana. Sau cel putin asta credeam in liceu. De atunci s-au intamplat atatea si nimic in acelasi tim. M-am schimbat atat de mult dar oricine m-ar privi din trecut ar spune ca am ramas la fel.

Si totusi aproape ca am rupt relatia cu fostii colegi de liceu dar sunt sigur ca atunci cand ne vedem pe strada , atunci cand ne intalnim in vreun local sau la cantina scolii... nici unul nu crede ca m-am schimbat. Stiu asta pentru ca Tyler knows this..  Stiu asta pentru ca de fapt... si eu cred asta despre ei. Nu cred ca s-au schimbat. Dar de fapt realitatea pe care o percep e departe de adevar.

Toti ne schimbam , cu fiecare gest , cu fiecare miscare sau discutie viata noastra poate lua o turnura la care nu ne-am fi asteptat.

Apropo de asta... tocmai ni s-a dat noua tema la studiul-formei (o materie de la facultate) . Trebuie sa tinem un jurnal.. de calatorie. In care putem scrie , jurnal care poate sa contina poze , filme , tot ce credem necesar pentru a ne ilustra calatoria , bineinteles . De a prezenta spiritual locurilor prin care trecem. Clujul s-a inpartit in zone... axa E-V , raul , zona verde etc.... si s-au tras la sorti repartitiile pe grupe. Noi am ramas cu Periferia. Adica cei cativa zeci de kilometri care inconjoara orasul. Pana la urma poate e zona care mi se pare cea mai interesanta... cumva face legatura dintre interior si exterior. E o granite .. si ca orice granite e interesanta pentru ca nu se defineste usor.. e f greu de definit pentru ca nu sti cui apartine.

Imi dau seama ca ce am scris mai sus e un add on fara nici un sens la ceea ce scriam inainte asa ca o sa revin . Poate cineva sa spuna din ce moment a inceput sa se schimbe?
Cred ca da. Totul incepe cu intalnirea unei noi persoane care ajunge sa te fascineze oarecum.

MI-a fost destul de greu sa ma acomodez in primul an de liceu. Eram timid si complexat , locuisem pana atunci la sat si stiam ca am o gramada de lucruri de recuperate , nu atat cultural.. cat din punct de vedere social. Poate ma stiam exprima.. dar nu stiam exprima ceea ce simteam , ceea ce traiam. Nu puteam transmite nimic despre mine. Clasa a 10-a a mers din inertie... la fel. Credeam insa ca e un echilibru foarte stabil intre ce eram eu si ce reuseam sa transmit si in consecinta ce credea lumea despre mine. Dar in curand geatza de sub picioare a inceput sa se crape... si era mult mai subtire decat m-as fi asteptat. Apoi a venit vara aia... cand am cunoscut cateva persoane care probabil au schimbat totul din acel moment. Cu acele persoane imi doream sa vorbesc , pentru ele am inceput sa scriu , dandu-mi seama ca vrand sa le arat lor adevarata mea fara , cuvand cu cuvant ma dezvaluaim in proprii mei ochi si ma descopeream singur.

Totul incepe de la o persoana. Poate fi oricine . Poate fi si un strain care trece pe langa tine pe strada si te priveste in ochi in timp ce tu-ti feresti privirile.

Apropo de asta ... probabil ca stiti videoclipul de la Luna Amara – Gri Dorian... care e filmat in Cluj , cu un tip cu o punga de hartie pe cap plimbandu-se pe strazile orasului si cu lumea care se pare ca nici nu il vede si trece pe langa el fara s ail priveasca macar , mimand o lipsa totala de interes. Insa nu era nimic mimat. Oamenii se ascund. Strada , trotuarul devine doar un fel de purgatoriu .. un loc in care toti convietuim de fapt dar nu trebuie sa atingem pe nimeni , nu suntem obligati sa privim sau sa fim placuti . Trotuarul e doar un mijloc de transport static.... Poti privi pe cineva in ochi pe strada ? Dar tu cine esti ? Esti unul care ar intoarce privirea brusc daca cineva s-ar uita in ochii tai sau i-ai intoarce si tu privirea ? Cine esti ? Cine sunt? Probabil o persoana cu un ochi vanat daca ai fixat cu privirea persoana care nu trebuia.

Cine sunt ? Daca m-am schimbat din liceu ? Stiu ca da. Poate fiecare suntem la inceput doar o bucata bruta de ceva... si apoi doar ne finisam... poate ca liceul e doar o schita pentru proiectul care urmeaza. Cand sti daca un desen e terminat? Cand stie un pictor cand tabloul lui e gata? Cu siguranta nu atunci cand toata panza ajunge sa fie acoperita cu vopsea.

[Seth2]

-> Post 1243 | Necko


N-am vrut sa incerc a trai decat ceea ce tindea de la sine sa iasa din launtrul meu. De ce era acest lucru intr-atat de greu ?

Pentru a istorisi povestea mea , trebuie sa incep de departe , cu inceputul. Ar trebui , daca mi-ar fi cu putinta , sa merg chiar mult mai departe inapoi , pana in cei dintai ani ai copilariei mele si inca dincolo de ei , pana in zorii obarsiei mele.

Poetii , cand scriu romane , obisnuiesc sa se poarte de parca ei ar fi Dumnezeu si ar putea cuprinde dintr-o data cu privirea intreaga poveste a unui om , cautand s-o priceapa si s-o infatiseze ca si cum Dumnezeu si-ar povesti-o lui insusi , fara ocolisuri , in trasaturile ei esentiale. Mie asta imi e cu neputinta , dupa cum tot astfel le e si poetilor. Povestea mea imi este insa mai de pret decat cea a cine stie carui poet ; pentru ca e a mea proprie , si e povestea unui om adevarat , nu a unuia plasmuit , a unuia posibil , a unuia ideal sau a altuia altcum , ci a unui om in carne si oase , unic si viu. Astazi se stie mai putin ca oricand ce este acela un om cu adevarat viu , si asa se face ca oamenii , care reprezinta fiecare o nepretuita , unica incercare a naturii , sunt impuscati si ucisi in multimi fara numar. De n-am fi mai mult decat indivizi unici , de s-ar putea intr-adevar sa fim scosi cu desavarsire din lume cu un simplu foc de arma , nu ar mai avea rost sa istorisim povesti . Insa fiecare om in parte nu e doar el insusi , e in acelasi timp si unicul , extraordinarul , in orice caz importantul si ciudatul punct in care se intalnesc fenomenele lumii o singura data in acest fel si nicicand iarasi. De aceea istoria fiecarui om in parte e importanta , vesnica, divina , de aceea fiecare om e minunat si vrednic de toata consideratia atata timp cat traieste si implineste vointa naturii. In fiecare s-a intrupat spiritual , in fiecare sufera creatia , in fiecare se crucifica un Mantuitor.

Putini sunt cei care stiu in ziua de azi ce este omul. Multi o simt si de aceea mor mai usor , precum mai usor voi muri si eu dup ace voi fi terminat de scris aceasta poveste.

Nu mi-e ingaduit a ma numi un stiutor. Am fost un cautator si inca mai sunt , darn u mai caut in stele si in carti , incep sa iau aminte la povetele pe care mi le sopteste sangele din mine, Povestea mea nu e placuta , nu e dulce si plina de armonie precum povestile nascocite , are gust de desertaciune si tulburare , de nebunie si vis precum viata tuturor oamenilor care nu mai vor sa se minta unii pe altii.



Viata fiecarui om e o cale catre sine insusi , incercarea unei cai , intuirea unei poteci. Nici un om nu a fost vreodata pe de-a-ntregul el insusi ; si cu toate astea , fiecare tinde spre asta , unul mai inabusit , altul mai senin , fiecare cum poate. Fiecare poarta cu el pana la capat ramasite ale nasterii sale , plasma si coji de ou ale unei lumi ancestrale . Cate unul nu devine niciodata om , ramane broasca , ramane soparla , ramane furnica . Altul e sus om si jos peste. Insa fiecare reprezinta o nazuinta a naturii catre om. Adaposturile sunt aceleasi pentru noi toti , mamele , noi cu totii venim din acelasi abis ; insa fiecare tinde , ca o incercare si o arcuire din adanc , catre propriul sau tel. Ne putem intelege unul pe altul ; dar de explicat se poate explica fiecare foar pe sine insusi.

Hermann Hesse - Demian

[Seth2]

Acum cateva zile am tinut in casa o pisica primita de maica-mea de la cineva. Nun e-am luat nici un angajament , si toata fiza ar fi trebuit sa fie numai o zi de proba , zi care s-a transformat apoi intr-o saptamana , dar la final pisicul a disparut la fel e repede cum a aparut . Cel putin din apartament pentru ca intre timp sa cuibarit si in alte locuri , mai ascunse din noi.

Tecutul meu nu e foarte fericit in ceea ce priveste animalele. Sper in continuare ca e vorba doar de niste coincidente si ca am minimum de a face cu ele , insa cu toate animalele pe care le-am avut s-a intamplat ceva... de cele mai multe ori si-au luat lumea in cap...

Totul a inceput acum vreo 10 ani...cand aveam un acvariu cu pesti. Eram destul de mic si nu puteam sa am grija singur de ei asa ca ma ajuta si taica-meu.. sau mai bine spus... eu il incurcam pe el. Stiu insa ca , desi nu i-am spus niciodata nimic , ma simteam cumva dator sa fac ceva , imi era rusine de mine ca nu faceam lucrurile care probabil ar fi trebuit sa le fac. Imi era groaza ca nu aveam eu grija de lucrul pe care mi-l dorisem. Anyway... in curand lucrurile s-au “overfishedâ€Â

[Seth2]

Si imi povesti despre un tanar care se indragostise de o stea. Statea la malul marii , intindea mainile si se ruga catre stea , o visa si isi indrepta toate gandurile catre ea . Insa stia , sau credea ca stie , ca o stea nu poate fi imbratisata de un om. El considera ca destinul sau era sa iubeasca o stea , fara speranta de implinire , si pe acest gand construe o intreaga poezie de viata despre renuntare si tacuta suferinta devotata , care trebuia sa-l faca mai bun si mai pur. Visurile sale insa se indreptau toate catre stea . Odata statea din nou in miez de noapte la malul marii ,pe faleza inalta , si privea la stea , arzand de dragoste pentru ea . Si intr-o clipa de dor supreme , facu saltul si se arunca in gol , in calea stelei . Insa in clipa sariturii inca mai gandi fulgerator : Si totusi e cu neputinta!
Dupa care cazu pe plaja , zdrobit. Nu stiuse sa iubeasca . Daca in clipa in care a sarit , ar fi avut puterea sufleteasca de a crede cu tarie si cu siguranta in implinire , ar fi plutit in sus si s-ar fi contopit cu steaua.

Hermann Hesse - Demian

[Seth2]

Aseara am ajuns in sfarsit acasa la Bistrita. Nu am mai fost aici de aproape trei luni , de cand a inceput scoala. A fost un sfert de an f greu si cred ca nu am mai dormit normal de vreo cateva saptamani bune. Acum vreo doua zile am scris si ultimul fragment la povestioara a treia pe care am inceput sa o creionez acum un an dar care se impotmolea din ce in ce mai des.

Insa in urma unei discutii foarte lungi am realizat cum trebuie sa se termine povestea. De la ce am inceput ? Poate ca toata povestea a fost un fel de reactie la faptul ca toata lumea se asteapta ca ceea ce scri intr-o poveste sau intr-un eseu sa fi tu insuti , sa nu lipseasca nimic din cei 100 % ai tai care se regasesc in poveste.

Asa ca am incercat sa descriu un personaj care sa nu imi semene , ba chiar sa imi fie opus, am incercat sa ii lipesc replica pe care nu le cred , ganduri care nu imi sunt caracteristice , comportamente si atitudini la care nu as apela niciodata.

Insa treaba s-a dovedit mult mai grea pentru ca scriam totul la persoana I , si cu cat scriam mai mult si cu cat incercam sa indepartez personajul mai mult de mine... cu atat ma implicam si eu , Vlad , in viata acelui personaj. So... poate ca pana la urma experimental , daca ne uitam de la ce am pornit , a fost un esec , dar daca nu ma gandesc la asta , simt ca ar fi fost un esec daca as fi facut totul asa cum am gandit de la inceput.

[Seth2]

“ Eu sunt Domnul , Dumnezeul tau , care te-a scos din tara Egiptului , din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
Sa nu-ti faci chip cioplit si sa nu intruchipezi nimic din cate sunt in ceruri , pe pamant sau in apele mai de jos decat pamantul . Sa nu te inchini lor si nici sa le slujesti.
Sa nu iei in desert Numele Domnului , Dumnezeului tau. Caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce ia in desert Numele Lui. Adu-ti aminte de ziua de odihna , ca s-o sfintesti ... Sa lucrezi sase zile... iar ziua a 7-a este zi de odihna , inchinata Domnului , Dumnezeului tau...
Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta , pentru ca sa ti se adauge zile in tara pe care ti-o da Domnul , Dumnezeul tau.
Sa nu ucizi.
Sa nu fii desfranat.
Sa nu furi.
Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau.
Sa nu poftesti casa aproapelui tau. Sa nu poftesti sotia aproapelui tau , nici robul , nici roaba lui , nici baul , nici asinul lui si nimic din cate are aproapele tau. “
( Exod 20 )





















Eram student in cel de-al treilea an la psihologie.

- Elevul Daniel D. sa se ridice si sa dea definitia efectului de pigmalion asupra tipologiei infantile.

Cuvintele profului de psihologie imi rasunau inca in minte. De cand iesisem de la facultate , tot drumul pana pe aleea unde se afla aparatamentul meu , cuvintele lui reci mi se tot repetau in minte. De ce nu raspunsesem la intrearea lui ? Nu schitasem nici un gest , nu rostisem nici un cuvant , iar dupa cateva secunde care mi se parusera o degradare a penibilitatii , profesorul a trecut la un alt elev ca si cum nici macar nu as fi fost prezent acolo , in sala plina cu cei 49 de colegi din grupa mea. Nimeni nu a schitat nici un gest pentru mine dupa situatia asta ca si cum nu as fi existat , ca si cum nu as fi avut nici o culoare , nici o forma , nici un miros , ca si cum as fi o fiinta invizibila , pe care nimeni nu se mai sinchisea sa o cerceteze si sa afle ce se petrecea de fapt in sufletul ei.

Iesisem pe coridor dupa terminarea cursului . Situatia era aceeasi . Nimeni nu ma saluta . Nici macar nu ma vedeau . Treceau toti pe langa mine ca si cum nu as fi fost . Nu le pasa de mine. Candva avusesem un prieten caruia i-am spus ca daca ar vrea sa ma faca sa ma simt nasol singura chestie care m-ar afecta ar fi ignoranta. Nu stiam atunci ca pana la urma imi va raspunde tocmai cu aceasta arma atat de taioasa. Insa acum , cand toata lumea ma ignora nu ma mai afecta in nici un fel. Ignoranta nu mai era arma fatala de odinioara , era pur si simplu o comportare de ultima speta in care ma trezeam cu fiecare zi care trecea , din ce in mai afundat , mai sufocat.

Traiam mai tot timpul izolat . Inchis in mine . Totul incepuse cu o frica de-a mea de a comunica , de a ii accepta pe ceilalti langa mine. Era probabil ceva patologic. De fiecare data cand simteam ca cineva se apropie , spiritual vorbind , de persoana mea , nu faceam decat sa ma simt nesigur , cufundat in complexele care unul dupa altul ieseau la iveala si singurul lucru care il puteam face era sa ii indepartez pe toti de langa mine, sa construiesc un zid cat mai gros in jurul personalitatii mele. Sa ma apar. De ce? Nu stiam nici eu , dar simteam ca orice atingere a celor din jurul meu e un pericol pentru mine sau poate ca mai mult de atat , consideram ca eu puteam fi un pericol , o dezamagire pentru cei din jur.

Am iesit afara .Aerul rece imi brazda fata , incerca parca sa ma atraga , sa ma forteze spre ceva , sa vad ceva , sa-l urmez. Am inchis ochii. Eram in mijlocul strazii , se auzeau masinile care roiau in jurul meu , oamenii , sute de cuvinte pe care si le spuneau unul altuia , o forfota si o agitatie teribila , zgomot , intuneric , tacere.
Ma simteam ca si cum as fi intr-un fel de groapa , din care nu mai puteam iesi . Totul ameninta sa se surpe la cea mai mica atingere a mea... Tot ceea ce atingeam se distrugea, Toate persoanele de care incercasem sa ma apropii vreodata se dizolvau, se segregau la atingerea mea. Vroiam oare cu adevarat sa le fac rau ? Sa le fac rau tuturor acelor oameni fericiti , zambitori... Toti acei oameni care se plimbau pe strada , multumiti de ei , incantati ca au avut o zi perfecta , hotarati sa continue sa iasa castigatori! Ii uram. Uram urma de speranta din sufletul lor , urma de speranta care le incalzea sufletele , propria urma de speranta evanescenta , care o avusesem odata si care se risipise acum . Era doar vina lor! A tuturor! A tuturor oamenilor acestia, atat de satisfacuti , atat de pretiosi , atat de incantati de ei , de personalitatea lor , de viata lor. Aveau totul . Eu nu aveam nimic . Imi rapisera pana si ultima suflare , pana si ultima farama din ceea ce obisnuiam sa fiu. Acum pur si simplu nu mai eram nimic, nu mai existam.
De cata rautate suntem capabili! Ma gandesc uneori ca ar trebui sa disparem toti , ca dinozaurii, sa nu mai ramana decat relicvele neinsufletite a ceea ce fusesera odata niste fiinte cu un spirit sufocant si dizgratios.

Am ajuns in fata blocului in care aveam apartamentul. Era unul foarte interesant deoarece sfida cumva toate blocurile din jurul lui , atat ca inaltime , cat si ca latime. Avea noua etaje si cate un singur apartament la fiecare dintre ele , probabil acest aspect dandu-I si forma atat de supla.
Tin minte ca obisnuiam sa imi imaginez ca acest bloc e cumva o scara spre cer , spre rai sau ,de ce nu , poate spre infern , mai ales pentru persoana de la ultimul etaj , care din locul lui atat de intim departat de toata forfota vietii , trebuia sa coboare toate treptele pana ajungea la ceea ce toti numim viata , la oamenii pe care ii iubim si ii uram in acelasi timp, la noi insine.

Si poate cel mai important lucru care facea blocul asta atat de deosebit era ca pe langa cele 10 niveluri (din care doar parterul nu era locuit permanent , de fapt “stapanitâ€Â

[Seth2]

Capitolul I


Intrasem in incinta blocului si respiram aerul lui , aerul care razbea prin porii tuturor peretilor . Dar ceva se intamplase. In tot blocul era un miros groaznic . Care cu fiecare gura de aer devenea parca mai prezent si mai insuportabil.
Probabil ca iar arsese cineva mancarea , sau o lasase pe foc si please din apartament pe la vecini. Se intampla destul de des.
Cum eu eram singurul care parea sa fi bagat de seama , pentru ca mirosul era atat de puternic incat parea sa se fi instalat acolo de ceva vreme , am hotarat sa trec pe la fiecare apartament sa vad de unde ar putea veni mirosul acela.
Primul apartament , cel de la etajul I , ii apartinea lui Emanuel , instrunctorul de yoga la care de altfel mergeam si eu. E foarte ciudat sa crezi in mai multi ... Dumnezei. Nu stiu cum se descurcau cei din Grecia si Roma antica. Eu de-abea ma descurc cu doi. Cred ca religia budhista ma atrage pentru ca e mai mistica , mai misterioasa. Am sunat la usa dar nu am primit nici un raspuns din spatele acesteia. Am mai asteptat cateva secunde , dar tot nimic asa ca am urcat la urmatorul etaj. E foarte ironic cand sti ca unicul lucru care te-ar putea ajuta intr-o situatie , ti-e refuzat de soarta. Cand usa la care ai ajuns dupa ce ai trecut prin labirint , e uitata inchisa . Oricum , mirosul acela groaznic nu prea putea veni din locuinta lui Emanuel mobilata dupa “ultimul racnet “ feng-shui .

[Seth2]

Capitolul II


Am ajuns in fata usii de la etajul doi. Alexandru Manir scria pe tablita de metal mazgalita de copii Emanuelei , o tipa care se afla la cateva etaje mai sus. Alexandru era sculptor. Nu prea ma intelegeam bine cu el. De fapt ne evitam si ori de cate ori se intampla sa ne nimerim in acelasi timp la intrare in bloc sau la parter , ne evitam privirea unul altuia, ca si cum fiecare ar fi avut ceva secret tenebros care era sigur ca ar fi putut fi cu usurinta citit de celalalt printr-o singura privire. Nu am inteles niciodata comportamentul lui fata de mine si de altfel , nici al meu fata de el. Dar de atatia ani se consolidase deja . Era cat se poate de normal sa spunem amandoi doar un “Buna ziuaâ€Â

[Seth2]

...

Nu. Nu doream sa-l vad. Stiam ca din secunda in care o sa-l vad , o sa-mi doresc sa-l revad , sa stau acolo sa lucrez la el. Ma atragea cu o forta caruia nu puteam sa nu ma supun daca ii eram prin preajma. Ma rupea de lumea mea. De ceea ce aveam in exterior. Usa de la apartamentul lui Alexandru era ca o poarta spre o lume mistica , care ma atragea si ma sufoca in acelasi timp , care imi impunea ritmul ei de respiratie , care nu ma lasa sa fiu asa cum eram de fapt , care nu ma lasa sa fiu cine eram . Dar cine eram in afara ? Nu eram nimic . Nu faceam nimic care sa merite. De cand incetasem sa mai exist , oare ? De mult timp ? Oare sufletul meu se racise de mult? Sau poate ca mai aveam o umbra de caldura , ceva care sa ma mai poata aduce la suprafata , ceva care sa ma mai poata face sa respir aerul curat , aerul de care imi era atat de dor , dar care era oricum atat de intangibil de departe , incat ramanea pentru mine mai mult un cosmar decat un vis. Vroiam sa dispar. Si dispaream cu fiecare clipa cu care existam mai mult. Cu fiecare respiratie ma sufocam mai tare de lipsa aerului. Era prea tarziu pentru mine sa mai fiu ceva. Sa mai fiu ceea ce am vrut. Dar ce am vrut? Ce am vrut sa fac? Langa cine am vrut sa fiu? De ce nu am reusit? De ce nu mai sunt eu? Unde am ramas? Daca lasam o parte din noi in fiecare persoana pe care o intalnim , in care am ramas cel mai mult? Oare daca m-as intalni cu persoana asta m-as putea recupera ? M-as putea smulge din acea persoana sa fiu iar eu ? Oare puteam gandi mai egoist ? In fond. ... nu avem alt sens in a exista decat a ramane in altcineva si a fi transportat in bucatele mai departe . Pentru ca intreg nu mai puteam. Pentru intregul “euâ€Â

[Seth2]

Capitolul III



Totul se invartea cu mine. Simteam ca ametesc si ca sunt tras intr-un vartej din care nu ma mai puteam smulge. Zidurile pareau sa se faca din ce in ce mai stramte , vroiau sa ma sufoce , simteam sticla ferestrelor spargandu-se sub presiunea pe care o simteam in mine. Am sunat.

- Ce zi e azi ?
- E duminica , de ce?
- Eram doar curios. Unde ai fost duminica trecuta ?
- Am stat acasa . Nu mai ti minte?
- Ce sa tin mine?
- Pai mi-ai promis ca o sa iti aduci aminte ce ti-am propus atunci! Incepi sa ma calci pe nervi! A cata oara se intampla?
- Salut! Ce s-a intamplat baieti?
- Tu sa taci! Lasa-ne in pace! Iti spun si tie mai tarziu. Acuma lasa-ne te rog.
- Da... se pare ca nu sunt destul de inteligenta ca sa particip la discutia asta dar sti ca dupa duminica trecuta am tot dreptul sa ma aflu aici sa vorbesc cu voi.
- Are dreptate. Las-o sa stea. Nu conteaza oricum
- Ce nu conteaza?
- Chiar asa... ce nu conteaza?
- Sau cine nu conteaza? Nu ?
- Nu mai conteaza nimic. Hai sa punem capat discutiei . E cam absurd totul , nu crezi?
- Eu cred dar totusi am...
- Te rog sa pleci. Te rog. Intelege ca nu pot vorbi de fata cu tine. Ti-am explicat deja.
- Are legatura cu du.. ?
- Te rog. Acum!
- Lasa-ma sa te inteb numai asta si o sa plec dupa aia..
- O sa pleci acum. Hai... cu cat o intindem mai mult cu atat devine mai fara sens totul. E o prostie. Hai sa incetam.
- Inceteaza tu. Eu ies afara. Sunteti niste dobitoci amandoi.
- Eu de ce sunt ?
- Dumnezeu stie ?! Nu inteleg ce e in capul ei.
- Daca m-ai fi lasat sa pun o singura intrebare. Dar nu! Doamne fereste sa nu cumva sa ma amestec in treburile baietilor. Ce sa spun! Halal baieti. Dupa duminica trecuta ma mir ca ma mai puteti privi in ochi.
- Esti culmea.
- Eu sunt culmea?
- Cine a inceput discutia asta de fapt?
- Nu eu.
- Nici eu.
- Eu nici atat.
- Si nici eu.
- Tu ce cauti aici ? De ce l-ai adus cu tine?
- Sunt aici de duminica.
- De duminica? Esti nebuna? Ti-am spus sa nu il mai aduci pe aici.
- Oricum, tocmai plecam. Nu te mai obosi.
- Ce cretin esti. Nu pot sa cred ca...
- Pentru numele lui Dumnezeu , ce naiba se intampla aici?
- Se pare ca devine din ce in ce mai interesant. Gata! Afara toti. Voi doi ramaneti va rog.
- Care dintre noi?
- Tu si tu.
- Si noi?
- Pai voi puteti sa va luati talpasita. Sa nu va mai vad pe aici , ok?
- Eu plec. M-am saturat de prostiile astea.
- Treaba ta.
- Intr-adevar... am de lucru astazi.
- Dar e duminica , fato!
- Pai da... unii incearca sa faca ceva bani in casa asta.
- Pentru Dumnezeu. Vati ticnit cu totii? Ce se intampla aici?
- Buun... Numai tu mai lipseai. Hai! Afara toti. Incepe sa fie aglomerat aici.
- Parca ziceai ca pot sa stau. Ce naiba se intampla? Zau daca mai inteleg ceva!
- Cine vorbeste!
- Tu de ce te mai bagi ?
- Chiar asa... cine vorbeste!
- Dar cine vorbeste de fapt? Mi se pare ca nimeni pentru ca nimeni nu se asculta pe nimeni.
- Ok.. uite ce facem. Trebuie sa avem putina rabdare sa ne relaxam toti si sa incepem o discutie normala?
- Normala? Esti nebun ?
- Tu esti . M-am saturat de mofturile tale. In fiecare zi comentezi ca ceva nu e bine , ca nu fac nimic cum trebuie...
- Pai nici nu faci.
- Ai putea sa te abtii uneori. Incetati amandoi.
- Ok.. incetati si voi doi va rog. Nu e cazul sa ne certam noi trei acum.
- Acuma suntem trei?
- Parca duminica trecuta era vorba de noi patru si acum dupa cele intamplate atunci...
- Ce s-a intamplat de fapt?
- Sa iti spuna el.
- Deci...?
- Lasa-ma in pace. Intreaba-l pe el mai bine. El are raspunsurile la toate intrebarile.
- Ati innebunit amandoi.
- Eu plec.
- Pai asta iti propusesem de la inceput.
- Ai intrecut masura. Si voi doi la fel.
- Eu?
- Da! Tu.
- Dar eu nu am zis nimic. Nici macar nu m-am bagat in discutie.
- E de ajuns ca ai pornit-o.
- La naiba cu duminica trecuta . Ce mai conteaza?
- Tie ti-e usor sa vorbesti!
- Si tie de ce nu ti-ar fi...
- Pentru mine e altceva.. doar sti ca...
- Raspunde cineva la soneria aia???
- Ma duc eu.
- Ce sa stiu ?
- Sti ce a insemnat pentru mine faza aia si cum s-a dus totul naibii de atunci.
- Salut! Ce mai faceti..?
- Ei.. pe aici. Tu ?
- Cam tot asa. Nu stiu ce se intampla in blocul asta...ma ernerveaza ca miroase ceva in scara si nu imi dau seama de unde poate veni izul ala nesanatos.
- Pai noi nu simtim nimic.
- Nici eu...
- Mda.. eu cred ca e de la tine. De cat nu te-ai mai spalat , ei?
- Parca ziceai ca pleci.
- Mai.. nu va certati!
- Aaa.... Ok.. vad ca sunteti ocupati acum. Deci sigur nu simtiti nici un miros urat?
- Noi nu...
- Nici noi
- Nu . Nu.. Totul e in regula aici.
- Pai ok atunci... scuze pentru deranj. O sa urc sus sa vad daca nu vine cumva de la ai mei.
- Nu-i nimic.
- Pa
- Salut. Deci... parka trebuia sa-mi spui de duminica trecuta ...
- Da. Ok. O sa te lamuresc acum despre tot ceea ce s-o intamplat.
- In sfarsit o sa inteleg si eu ceva din vorbaria asta!
- Baieti , eu plec! Ciao. Ne vedem maine seara , ok?
- Bine. Te sun eu maine. Pa.
- Pa.
- Duminica trecuta...
- A fost ciudat.
- Ciudat ? Asta stiu deja. Dar ce s-a intamplat de fapt ?

[Seth2]

Capitolul IV

Nu. Nu mai fusesem niciodata atat de confuz. De unde venea confuzia mea? De unde aparea? De unde rasarea si unde apunea?
Ce rani lasa pe pielea mea? Ce cicatrici ascundea prin susurul sangelui noilor rani ?
Cine eram ? Unde eram? Devenisem ceva? Multumisem pe cineva? Imi multumisem macar parintii? Ma multumisem pe mine?
Eram oare fericit cu ceea ce eram ? Cu ceea ce aveam? Era cineva caruia sa-i pese daca as fi disparut vreodata? Parintilor? Altcuiva?
Oare ceea ce faceam nu era decat pentru a-mi multumii parintii? Oare nu am indraznit niciodata sa fac mai mult , sa fac ceea ce simteam ca vreau , sa ma dezlantui in frunzisul de umbre care imi brazdau sufletul si mintea , nu am indraznit sa ma dezlantui , sa fiu eu , ca sa nu ii dezamagesc? De ce i-as fi dezamagit daca cel care as fi fost ar fi fost purul “euâ€Â

[Seth2]

Capitolul V


Nu am intels ce s-a intamplat. Pentru cateva clipe parca in fata mea se afla inca o persoana , parca ma aflam tot eu. Stateam in fata mea si ma uitam in ochii mei.

Am inchis ochii.
I-am deschis.
Disparusem. Dar in schimb aparusera o multime de lumini care se loveau de tencuiala peretilor , care sareau prin holul stramt al blocului. Sunete stridente imi spargeau urchile... ma sufocau si ele alaturi de mirosul care devenea din ce in ce mai puternic. Si totusi nu era nici de la apartamentul parintilor mei , care se afla la etajul patru. Nu-mi mai ramanea decat sa urc si mai sus. Cat de sus puteam urca ? De unde venea mirosul asta insuportabil ? Trebuia sa descopar . Simteam ca intr-un fel sau altul , viata mea tine de asta . Trebuia sa gasesc acea persoana din apartamentul careia venea mirosul . Pentru cateva clipe am simtit ca am renascut. Ca mi s-a mai dat o sansa. Puteam sa aflu. Aveam dreptul sa aflu. Trebuia sa stiu.

Am urcat sus. Emanuela era numele primei mele iubite si a locatarei apartamentului de la acest etaj. Nu era , ceea ce ar fi numit ceilalti locatari ai blocului , o sfanta. Dupa cum nu eram nici eu singurul barbat a carui frustrari erau imbratisate de ea. Am batut.

[Seth2]

Capitolul VI


Usa s-a deschis si prin falia care a rezultat a razbit un cadru de lumina , ca o fantoma care s-a ascuns apoi repede intr-un colt intunecat al holului blocului.
In fata mea se afla o femeie , cam la 30 de ani. As vrea sa spun ca avea fata sfasiata de ridurile oboselii , ca ochii afundati in cearcanele negre ma priveau fara nici o urma de expresivitate , fara nici o urma de surprindere sau de dorinta , ca parul ii era incalcit de cand renuntase sa si-l mai pieptene- dandu-si seama ca parul care inainte o inconjura cu atata vigoare , nu o ajuta de fapt cu nimic ca sa fie ea insasi .

Insa femeia din fata mea era total opusul a ceea ce doream eu sa vad atunci cand acea persoana straiana si intr-un fel atat de cunoscuta , de personala , ma privise de dupa usa de lemn intredeschisa.
De ce as fi putut renunta doar daca din intamplare , printr-o minune , mi-ar fi deschis cealalta femeie , din imaginatia mea ?
Ce ma aducea mereau langa cea in fata caruia stateam ? Frumusetea , voluptatea , buclele care ii cadeau lenese peste umerii goi , gura ? Totul ma atragea la ea si pentru toate o uram. Uram vampirul din ea , sirena aceea care ma prindea cu fiecare privire , cu fiecare gest intr-un fel de hipnoza caruia din acel moment nu mai puteam si nu mai vroiam sa ma impotrivesc. Dar dupa cateva minute visul disparea . Ma trezeam gol , intr-un pat cu o femeie straina , si ea goala , cu corpul rasucit in jurul corpului meu , extaziata de ceea ce simtea si dorea , eliberata de tot ce o retinea , vie dar in acelasi timp atat de dependenta , atat de moarta .Atunci vroiam sa ies , sa fug de acolo , sa ma rasfrang pe strazile sumbe ale noptii , sa cad epuizat si sa nu ma mai intorc niciodata. Niciodata.

Dar ma intorceam de fiecare data. Si nu trecea nici macar asa de mult timp. Probabil ca eu eram cel dependent. Si mort dupa ea.
Stiam ca nu face decat sa se joace cu toti barbatii din viata ei , sa-I tina aproape , ca sa simta ca este inconjurata de prieteni , ca este iubita , ca este dorita , adulata . Sa fie ea singura care poate darui , cand de fapt isi dorea in tacere sa primeasca. Sa primeasca.

Poate ca fiecare barbat care ii mangaia coapsele , ii atingea buzele inmuitate in cafeaua pe care tocmai o bause , in tot acest timp se gandeau doar ca ei sunt obiectul dorintei fetei , ca , in mintea ei , corpul lor e ceea ce-si doreste , intr-o epuizare a simturilor. Dar fata isi dorea atingerea a ceea ce se afla departe de epiderma care ii inconjura pielea. Isi dorea o atingere a tuturor lucrurilor asupra carora nimeni , in acele minute frenetice , nu isi avea atintita atentia. Sufletul ei ramanea tacut , in timp ce corpul ei fremata intr-o placere amara. De fiecare data , cu fiecare persoana , spera ca placerea corpului va intrece , va depasi , va fi omniprezenta , cel putin pentru cateva secunde , peste tristetea gandurilor sale. Dar ele nu capitulau niciodata. Nu se lasau intrecute de nici un geamat , de nici o rasuflare peste sanii coplesiti de mangaieri , de nici o contractie a corpului aflat sub presiunea barbatului care credea ca ii ofera tot ce are mai de pret , masculinitatea lui.

Daca stiam toate astea , de ce nu faceam nimic mai mult decat toti ceilalti ? Cu cat eram mai las decat toti cei care se multumeau sa-si contracte corpul de cateva ori printre foldurile cearsafului si sa se intoarca apoi la sotiile lor care ii asteptau ingrijorate ?

De ce nu vroaiam eu sa fiu mai mult? De ce nu puteam sa ii dau ce isi dorea ? De ce nu eram in stare sa o fac sa primeasca ceea ce eram capabil sa ofer pentru ea ?
Nu stiu.


- Crezi ca cineva ne urmareste si pe noi doi acum ?

Culcat pe capota masinii , mi-am intors privirea de la lumina stelelor de pe cerul noptii , spre ochii ei a caror lumina o reflecta pe prima. Am zambit si i-am atins usor parul. Ea si-a retras capul si si-a intors incet privirea in alta parte.

- E totul in regula?
- Da... Cred ca da. Mi-am amintit doar ceva. Lasa . Nu conteaza.
- Esti sigura ca nu vrei sa-mi povestesti ?
- E doar... e atat de ciudat. Noi doi aici. Noi , adica tu si eu , nu alte doua persoane , doar noi doi , intr-un singur moment acum si care in scurt timp va deveni doar atunci. E atat de placut aici...
- E totul in regula. Sunt aici. Acum.

Isi ascunse capul in pieptul meu. Ii simteam caldura pielii incinsa inca de soarele dogoritor al zilei care apusese insa , dar isi lasase atingerea pe pielea ei fina. Ii simteam rasuflarea care se scurgea , se evapora peste pieptul meu , ma cuprindea si ma imbratisa. Buzele mele i-au cautat gura intredeschisa . Metalul rece de sub noi se incorda sub incordarea propriilor noastre trupuri. Stelele priveau.




- Scuze .. Cum ai spus ca te cheama?
- Emanuela. Pe tine Vlad , nu ?
- Nu chiar... Daniel. Hai mai bine sa iesim de aici. Nu se intelege nimic. Muzica asta e ucigatoare.
- Ok.. asteapta-ma putin sa-mi iau lucrurile.

Intre timp se pare ca se lasase seara. Cerul era innorat si parea ca in curand se va porni furtuna. Vantul sufla inca usor dar simteai in aer acea electricitate prevestitoare. Ce vroia sa spuna?

- Ok... Scuze. Trebuia sa ii anunt pe cei cu care am venit ca ies putin.... Nu pot sa cred cat de bine e afara. Ma sufocam acolo.




- Tzi te rog tu plasa asta... Ma duc sa iau si niste capsuni.
- Capsuni ? N-ar fi mai bine niste cirese ?
- Iau si cirese daca vrei .
- Cum vrei tu... Mie mi-e pofta. Aseara le-ai mancat tu pe toate.
- Eh... Inca nu m-ai iertat?
- Pai cum as putea ? Tu m-ai ierta ?
- Niciodata.
- Nici daca m-as lasa pedepsita pentru ce am facut?
- Nici atunci .
- De ce nici atunci ?
- Pentru ca stiu ca e o capcana. Tu nu ai face ceva de genul asta niciodata.
- Cat de sigur poti fi pe o persoana cu care dormi in acelasi pat?
- Foarte sigur.
- Te-ai simtit vreodata nesigur pe tine , candva , in trecut?
- Nu cred . Sau poate ca da... Alegi te rog tu ciresile . Nu ma prea descurc aici.
- Ok.

[Seth2]

- Iti place cum miroase patul asta?
- Cum miroase?
- Nu stiu... a noi.
- Da.. cred ca vecinii sunt ingroziti de miros. Ar trebui sa mai facem curatenie din cand in cand , nu ?
- Mai... ce ma enervezi. Sti ca nu de asta vorbeam. Miroase a noi doi. A noi doi cand suntem impreuna, a imbratisari , a caldura. A saruturi. A piele.
- Imi place cum miroase.
- Si mie.




- Ce ai patit?
- Nimic. Nu am nimic. Lasa-ma...
- Dar plangeai...
- Acum nu mai plang. Ok ?
- Esti sigura ca nu vrei sa vorbim ?
- Da. Uite. Nu mai am nimic. Totul e in regula. Sunt in regula....(Sunt in regula).




- Ooo.. Daniel! Nu te-am mai vazut de un car de ani! Ce mai faci?
- Salut... Eu... Cred ca destul de bine. Dar spune-mi tu . Ce s-a mai intamplat cu tine??? Cred ca nu ne-am vazut de vreo trei ani.
- Pai... in general nu s-a schimbat mai nimic. Aceeasi eu. Iar in rest totul se schimba dar deja nu mai simt nimic.
- Haide ca stiu o terasa la cateva minute de aici. Sa stam putin sa povestim.
- Amm... nu prea pot acum . Iesim mai deseara , poate ?
- Ok . Sunt absolut liber deseara.
- Stai putin sa-ti dau numarul meu de mobil. O secunda. Pana la urma ai reusit sa intri la arhitectura ? Auzisem ca acolo vroiai sa mergi...
- Pai.. nu prea. In fine. E o poveste mai lunga. O sa-si povestesc deseara daca ne intalnim. Sunt la psihologie acum.
- Psihologie ? Hmm... Interesant.
- Crede-ma ... nu e chiar asa. Poate o sa incerc la anul si la arhitectura. Sper numai sa nu fie prea tarziu...
- Prea tarziu ?




- Crezi ca ne vom desparti vreodata? Stiu.. e o intrebare idioata a unei fete naive , dar acum simt ca pot fi si asa ceva.
- Eu simt ca as putea fiu un baiat prostutz si sa nu am habar sa-ti raspund la intrebare.
- Sti... odata si odata cineva va disparea primul din sufletul celuilalt. Fie ca va disparea doar de acolo , sau poate de tot, din toata lumea. Dar candva , lucrurile se vor raci acolo unde acum sunt calde. Poate nu-ti vei mai aminti de mine.
- Poate tu nu o sa-ti mai poti aminti nici macar numele meu.
- Ar fi pacat. Ai un nume frumos. Lasa-ma jos te rog. Dani , te rog , trebuie sa plec la firma..........Dani stai.... ok , cred ca tocmai ti-ai mai castigat cateva minute....
- ...ce trebuie sa fac.... pentru.... toata .....dimineata?
- .... nimic...cred ca o ai deja.




- De ce vrei sa pleci ? Nu mai inteleg nimic.
- Crezi ca eu inteleg ceva? Credeam sa totul e in regula. Ca nu se va mai intampla nimic. Dar nu mai pot continua. Trebuie sa plec. Imi pare rau . Trebuie. Trebuie sa ma crezi.
- Spune-mi ca te vei intoarce. Te rog.. Spune-mi.
- Nu o sa ma intorc Daniel. Nu pot. Nu sunt corecta fata de tine. Nu pot sa daruiesc nici macar cat imi dai tu cu atata placere. Curand va fi prea tarziu si daca nu plec acum voi ramane pentru vecie. Si te voi face nefericit , chiar daca nu vei sti niciodata asta....Pentru ca nu vei sti ca poti sa fi mai fericit fara mine.



Emanuela . Franturi luminoase din trecut care se revoltau din trecutul intunecos al amintirilor vietii mele.

Nu am mai vazut-o cativa ani buni pana cand intr-o zi ne-am intalnit intamplator pe strada. Se pare ca se mutase in blocul in care stateam si eu. Trecusera trei ani de atunci.

Incredibil cat de multe lucruri pot schimba cateva secunde, cateva cuvinte scapate din cusca gurii ca un animal salbatic infometat , gata sa te sfasie. Incredibil cat de multe se schimba dupa acele secunde. Incredibil cat de schimbatori sunt oamenii. Ne redefinim cu fiecare secunda care trece , chiar daca cel mai important tel al nostru este sa aflam cine suntem , de ce facem ceea ce facem , ce imagine ar reflecta o oglinda daca ar fi pusa in fata noastra. Suntem obsedati de noi , de ceea ce suntem si dee ceea ce nu suntem , de ceea ce vrem sa fim. Suferim , inselam , mintim , dorim ... doar pentru ca sa fim... ca sa ajungem la acel cerc care credem ca trebuie sa fie persoana noastra.

Incredibil cate lucruri s-au schimbat intre mine si Emanuela. Dupa ce ne-am reintalnit... am incercat sa readucem la viata ceea ce parea de mult dat uitarii , dar nu am mai putut redeveni niciodata , nu am mai putut fi. Ne minteam reciproc ca suntem , ca traim impreuna , ca ne atingem , ca dorim sa ne imbratisam. Dar nu faceam nici unul din aceste lucruri. Eram doar doua corpuri care sunt alaturi unul de altul. Doua corpuri incurcate unul in bratele celuilalt.
Nu vroiam , si poate la fel , nici ea nu vroia , sa acceptam ca totul s-a teminat , ca nu mai poate fi niciodata vreun moment de intensitate la fel ca cele din trecut. Credeam ca asa ceva e imposibil. Ca mereu poate fi mai bine , dar in schimb , era din ce in ce mai rau. Alaturi , ne indepartam si mai mult unul de celalalt si , peste imaginea frageda a corpurilor noastre se suprapunea ca pe un palimpsest al dorului si al uitarii in acelasi timp, forma fada a noilor corpuri .
Cu cat stateam acum mai mult impreuna , cu atat simteam mai iluzoriu , mai fantomatic , ceea ce se intamplase , ceea ce fusese intre noi. Nu mai parea real. Parea doar o umbra care ne urmareste ca o obsesie , ca un vis poate a ceva , a cuiva in bratele caruia nu am fost niciodata.

De ce a fost ea cea care a plecat prima data? I-a fost frica ? Ca vom ramane mereu impreuna ? De multe ori ma gandeam ca este pur si simplu o prostie sa ma gandesc la asta , dar undeva , stiam ca de fapt aveam dreptate. Cat de singur trebuie sa te simti ca sa vrei sa fii singur ?


Ma privea si in aceste momente cu ochii ei tristi , cu fata usor aplecata , ca si cum nu ar fi vrut sa mi se arate asa cum era ea acum , ca si cum ar fi vrut inca sa ascunda , in spatele pletelor care ii ascundeau o parte din fata ei , ceva ce era de mult timp pierdut. Acea fragilitate a parului care ii umbrea chipul , ca si algele care ascund o perla pe plaja oceanului , ma facu sa fiu innundat de o tristete care stiam ca nu o mai pot invinge.
Ne pierdusem unul de altul... si ne pierdusem inca o data o data cu regasirea fizica.
Am intins mana si i-am atins usor fata . Pentru o clipa mi s-a parut ca simt in palma o usoara greutate , o greutate a chipului ei , care se lasa usor ii causul palmei mele. Apoi acea senzatie a disparut atat de repede incat mi s-a parut ca nu am simtit-o niciodata.

M-am indreptat usor spre usa , cu ochii la fata ei .

Simteam cum acel miros ma invaluie iar , ma prinde in mrejele lui , in timp ce usa de la apartamentul Emanuelei se inchidea in spatele meu , iar eu stateam pentru inca o data in holul neprimitor si rece.