Clipe din viata unui fluture

[trojan]

Just me...

As vrea sa scriu nestapanit, dar nu imi plac marginile foii. Nu-i a mea, e plina de idei inutile si sugestii ca ale unei batrane cicalitoare. Surpriza frumoasa a venit insa, ca o consolare, cand foaia s-a imbracat singura in dictando.
Sunt un copil crescut mare cu forta zilei de maine. Am nevoie de dragoste si grija materna, poate vesnic de acum inainte. Si asta pentru ca atunci, in copilarie, am fost tratat ca un om mare, cu un prea serios simt de raspundere fata de realitatea inconjuratoare.
Am obosit si nu mai am acum nimic ascuns in suflet. Nu mai sunt nici macar trist, ingrijorat sau curios. Imi pare intreaga existenta o renuntare greoaie in voia vanturilor si curentilor, stihii pe care tot eu le-am starnit mai alaltaieri. Viata mi-e ba un urcus abrupt si nerabdator catre o existenta mai buna, ba o cadere in gol in cea mai insalubra odaie in care a trait vreodata un burlac.
Beau, fumez, ma gandesc la femei ca un om de varsta mea. Ma surprind uneori cu ochii aiurea, rataciti, urmarind zvacnirile intortocheate ale imaginatiei puerile care razbate palpaind in clipele de neatentie ale constiintei fortate a realitatii concrete in care ma balacesc acum. Si atunci ii inchid, scrasnind din dinti si desfacand o noua sticla de bere...
Lumea in care as vrea sa traiesc nu contine in ea fumul de tigara care ma invaluie acum, sticlele goale rasturnate neputincios la picioarele mele, sosetele murdare aruncate intr-un colt, vasele nespalate si hainele mototolite din dulap, vraful de cd-uri si teancul de hartiute agatate peste tot. Nu contine nici vocile triste cantand dragostea pierduta pe tonuri si ritmuri care, convertite in mp3-uri, imi ocupa jumatate din harddisk...
Nu contine nici floarea ofilita care implineste o luna de zile de cand a fost mangaiata ultima oara de o raza de luna.
Atunci din ce e formata, ma intreb... Sunt lucruri care o definesc concret, stiu asta, dar carora le-am denaturat sensul cu buna stiinta: o camera dereticata in fiecare zi, o camasa calcata cu dragoste, pachetelul cu sandvich-uri facute in graba si cu ochii mijiti de somn, alintatul "te ubec" in semiintunericul orelor diminetii, grijile hazlii pentru gulerul deranjat, pentru scamele de pe umeri sau pentru o suvita de par rebela.
Acum am parte de alte griji hazlii: "V-o desfac?" m-a intrebat adineauri o vanzatoare anonima de la non-stop-ul de unde mi-am luat berea din care (O GURA DE AER... SI O GURA DE BERE) beau acum.
Brusc mi-a rasarit in minte Blaga si expresionismul lui covarsitor, imposibil de confundat chiar si in cea mai neagra noapte a spiritului. Citez acum o prietena buna, indragostita pana peste cap de poezia lui, pe care a reusit sa o distileze in proza admirabil: <<Norii turnau vedre peste sat, alungand pasari, greieri si glezne.>>
Imaginile nu sunt insa un atu al realitatii mele inconjuratoare, cuvintele - nici atat. Realitatea asta a mea e cumva o forma inutila si rasuflata a sentimentelor, care se vor a fi in comuniune cu cele mai banale ale fiecarei fiinte obisnuite, mediocre, pe care o intalnesti zilnic si care stii ca nu va disparea nicicand, necesara fiind la perpetuarea spiritului de turma.
Sunt un desavarsit manufacturist: imi construiesc caramida cu caramida o lume fara valori pertinente, astup gaura dupa gaura intr-un un goblen pe care nu o sa-l cumpere nimeni. Dar aceasta indeletnicire imi da senzatia de ordine si de lucru bine facut... util doar pentru a-mi alimenta efortul de a continua. Ce rost au mormanele de cd-uri cu filme, jocuri, mp3-uri, softuri si documentatie pe care le tot colectionez si cataloghez in fel si chip de ani de zile, ce rost au teancurile de carti de tot felul care imi umplu biblioteca si pentru care mi-am intocmit scenarii complicate de restaurare, scanare, organizare si lecturare... atata timp cat niciodata nu voi veni acasa pornit sa le intrebuintez in scopul pentru care au fost create.
As vrea sa pot sa rad de mine, sa ma arat cu degetul pe strada, sa ma pun la gazeta ca pe vremea copilariei, sa ma dau exemplu negativ, dar imi dau seama ca e atat de inutil... oamenii care ma inconjoara, multii si necunoscutii oameni de pe strada pe care merg la serviciu in fiecare zi, sunt mult prea preocupati de propriile singuratati decat de rostul vietii atarnat pe un bloc de zece etaje, mare si colorat ca sa le atraga atentia. Ma intreb daca, imbracat in trupul unuia dintre ei, mi-as arunca macar o privire cand m-as intalni cu mine in metrou. Probabil ca nu, probabil ca da. Depinde de cat de jalnic as arata - chiar si pentru mine - in acel moment...
"Nemaipomenitele intamplari ale lui Tartarin din Tarascon" este o carte al carei titlu imi aduce in fata ochilor mijiti chipul tatalui meu, cu un zambet misterios si plin de promisiuni "incantatoare", ca al unui povestitor care isi pregateste glasul, tusind cu inteles, sa ne dezvaluie noua, neinitiatilor, lucruri nemaiauzite pana acum de o ureche pamanteana.
Trist este ca in fiecare viata o luam de la inceput: acumulam aceleasi cunostinte, reinvatam aceleasi traditii, aceleasi legi imuabile ale universului, acelasi alfabet, facem aceleasi greseli, redescoperim aceeasi suferinta a iubirii pierdute, ne complacem in aceleasi vicii care ne-au adus moartea de fiecare data...
Si mai trist este cand in aceeasi viata suntem nevoiti sa o luam de la capat, la fel de convinsi ca nu vom ajunge nicaieri nici de data asta...
A doua sansa - e ceea ce-si doresc toti oamenii, totusi. Nu te poti opune majoritatii, dom'le! Dar ce fac cu ea? O irosesc la fel ca pe prima. Experientele anterioare o influenteaza decisiv pe aceasta 'a doua sansa' transformand-o in sansa unu prim.
Aici cred ca ma contrazic in ce priveste tristetea: pierdem prin moarte, intr-adevar, un alfabet, o limba, o cultura, dar castigam dreptul la o a doua sansa de sine statatoare. Regretul si furia neputintei apare numai la oamenii care pot citi in adancul lor ca moartea fiintei lor anterioare a fost inutila, pentru ca pot percepe ca in aceasta a doua sansa si incercarea dinainte s-au comportat la fel de lamentabil.
Dar Buddha a fost creat tocmai pentru a ne da curaj sa continuam, la nesfarsit daca e nevoie: reincarnarea, iadul care e aici pe Pamant, vietile succesive vazute ca trepte (ce difera ca numar de la persoana la persoana - la nevoie gadiland infinitul palpabil la talpi) catre absolut.
Ma intreb daca un autor celebru, numit la intamplare, care se incumeta sa scrie un roman foarte stufos, isi reciteste paginile deja asternute - de fiecare data de la capat si cu una mai mult decat in ziua anterioara - dimineata, inainte sa continue lucrul.
Ma mai intreb daca acelasi autor se poate lasa captivat de 'firul actiunii' pe care el a nascocit-o, daca e curios sa vada ce va urma, daca e nerabadator sa dea pagina urmatoare si daca uita, la pasajele mai interesante, sa manance sau sa plece la o intalnire urgenta cu un editor...

[trojan]

Scrisoare catre sim_

Asta ar fi cam a patra. Pe celelalte le-am inceput stoic in vis, in metrou sau la un pahar cu bere. Am scris cam o pagina, in minte, dupa care vraja s-a rupt pentru ca am devenit brusc ingrijorat ca le voi uita continutul si principala preocupare mi-a devenit atunci cautarea unui mediu pe care sa stochez informatia din memorie.
Bineinteles ca le-am uitat pana acum continutul... Dar cum toate au avut ca izvor de inspiratie esenta unui sentiment, care ma mai infioara si azi (din cincisprezece in cincisprezece zile ), am sa torn putina apa fermecata si am s-o dizolv din nou in cuvinte.
Toate trei incepeau cam asa: mi-e dor sa-ti descopar zambetul (ascuns strasnic in spatele unei incruntari provocate), umbletul printre pietre sau intr-un tren in miscare, avantul indarjit cu care intampini diminetile triste si infrigurate, vocea amabila cu care te adresezi clientilor din agentie, degetele febrile care tasteaza un raspuns (sau o intrebare ?) in Yahoo Messenger, curiozitatea cu care privesti in zare asteptand ceva sau pe cineva care sa-ti faca tandari universul care te-a intemnitat...
Acum sunt putin ingrijorat de distanta care ne separa, pe de o parte din vina mea, copil nerabdator care a primit o jucarie noua, pe care a stricat-o din prima zi...
Dar tot copilul din mine crede cu naivitate ca "zana buna" s-a ascuns numai, n-a plecat !, si se joaca cu mine, asteptandu-ma dupa colt cu jucaria reparata...
Ma intreb in fiecare zi: cine sunt eu ? de ce sunt ? oare sunt ? al cui si de ce ? pentru cine ? se poate si fara ?
Raspunsul il primesc tot in fiecare zi, dar cifrat in atitudini, umbre si reactii. Am descoperit prima oara ca exist fizic atunci cand oamenii care veneau din sens opus pe trotuar imi faceau loc... dar la fel de bine ar fi ocolit si un suport publicitar care proslaveste reduceri importante la o excursie in Mauritius. Sunt oare la fel de indepartat pentru ei ca un drum pana la capatul pamantului pe care nu o sa-l faca niciodata?
Atunci am inceput sa le atin calea, sa ma bag in sufletul lor, sa-i intreb ceea ce ii doare pe ei cel mai mult: cine le-a taiat aripile ? de ce nu mai exerseaza zborul catre libertate ? ce-i impiedica sa traga aer in piept si sa ridice fruntea ...
Am fost pentru ei oglinda, sfatuitor de taina, duhovnic... In ce m-au transformat la final ? unii au avut inspiratia potrivita si mi-au raspuns: tu esti profilul celui mai bun prieten al omului...
Dar asta nu mai e o Scrisoare catre sim_ ci catre mine.
Asadar... rochita ta galbena (sau vernil ?) m-a intrigat de atunci. Frenezia si dezinvoltura cu care ai lasat "carpa" in grija unui batranel, cuvintele repezi si curioase, trupul tau cabrat, pregatit in fiecare clipa sa plece intr-un mars fortat de patruzecisiopt de ore, rasul de manza gata sa muste, zbarnaitul de libelula cand ai iesit din apa... sunt fragmente ale fiintei tale pe care le-am adunat in urma pasilor tai ca pe niste scoici pretioase.
Mai am si altele, de la ultima noastra intalnire: ingrijorarea matura de pe chipul unei copile speriate ca valurile vor ajunge pana la cort, supararea ta, foarte atent disimulata, pe pustiul care si-a stricat jucaria primita in dar, constiinciozitatea cu care ai aparut din intuneric la Ovidiu in seara sosirii mele in Vama, stanjeneala stangace in fata prietenilor tai provocata de prezenta mea.
Nu ma pot abtine sa nu ma intreb din nou, de data asta in fata altui juriu: cine sunt eu ? si de ce ? oare are vreun rost ? care imi este menirea? ...
Lumea asta e uneori atat de zgarcita in raspunsuri... Probabil ca nu voi afla niciodata...

(sfarsitul primei parti)

[trojan]

Sunt atatia care au vorbit, soptit, gandit, scris despre dragoste. Dar intrebarea esentiala este : oare cine e indreptatit sa o defineasca? Pe cine sa credem ca martor desavarsit al adevarului despre ea? E oare corect ca un om care nu a cunoscut-o s-o descrie in marete versuri, incarcate de o vraja misterioasa si dulce?

E adevar ce declara un adolescent cu capul in nori caruia o fetiscana i-a furat mai degraba simturile decat sufletul? Sau sa cerem parerea unui batran sfatos la un pahar de rachiu in fata carciumii din sat? Poate un preot cuminte de la biserica din cartier sa ne spuna mai multe... Sau poate...pe Internet?

NU.

Dragostea e pretutindeni. Se ascunde in noi, in coltul ochiului, acolo unde pleoapele se reunesc intr-un zambet abia intrezarit care, zi dupa zi, marcheaza o viata frumoasa. Da, oamenii frumosi se recunosc dupa micile riduri pe care le poarta ca pe niste trofee de razboi in jurul ochilor. Ei stiu! Pe ei sa-i intrebam. Pentru ca ei au descoperit-o. Sau s-au nascut cu ochii deschisi.

Sunt nenumarate feluri prin care sufletul se ridica pe varfuri pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Exista calea caintei si a infranarii, calea mintii pusa in slujba stiintei, calea sufletului aplecat parinteste asupra celorlalte, calea suferintei crancene care a incinerat invelisurile prefacute ale sufletului si a dezgolit scanteia divina, calea Made in Hollywood cu masini si femei frumoase ( glumeam si eu putin, domle !).

Si astfel, fiecare om e liber sa descopere dragostea in felul lui, din propriul punct de vedere si in limita pe care inima lui o poate suporta.

Descrierile atat de patimase, povestirile triste despre vietile omului de rand, cartile de colorat cu feti-frumosi si curcubee, rasariturile de luna si serenadele, florile sangerande si straiele albe ca neaua, calatoria in acelasi compartiment cu o persoana misterioasa, zambetul fluturat la coltul strazii, freamatul unei pleoape ferind ochiul de o confruntare directa, un barzaune buimac ciocnindu-se de buzele tale, o frunza ingalbenita sfarsind in imbratisarea razelor soarelui ei... sunt toate laturi diferite ale aceluiasi sentiment.

Sunt asemenea fatetelor maiastru slefuite ale unui diamant pe care toti il purtam talisman (sau pecete?), pe care nu il putem ascunde niciodata suficient de bine, dar pe care, chiar si descoperit, nimeni nu ni l-ar putea fura vreodata.

[trojan]

N-am de gand acum sa insir un catalog nesfarsit de articole de imbracaminte, mobilier, carti, electronice, outdoor stuff, filme de vazut, locuri de vizitat.
Am nevoie de toate astea, recunosc, dar asa cum mi le aduce intamplarea, un lucru dupa altul, ca sa le pot savura importanta...

Singurul lucru pe care mi-l doresc din toata inima si pe care nu-l gasesc nici pe Internet, nici in cataloagele vreunui supermarket, nici in Gara de Nord, nici la talcioc ... sunt prietenii. Viata mea s-a invartit in jurul oamenilor care ma inconjoara. Sunt mult mai fericit atunci cand cineva imi spune o vorba buna, ma incurajeaza, ma sprijina cu un sfat venit din inima (mai mult sau mai putin subiectiv, dar totusi e un sfat), ma imbratiseaza cu o privire calda, sau mustratoare (cand e cazul, si e de multe ori), ma bate barbateste pe umar, imi zambeste complice, imi ofera o bere ...

Dintre toti oamenii astia care roiesc in jurul meu, care uneori ma agaseaza, care ma intreaba in ce directie e Antartica, la ce statie sa coboare, sau doar cat e ceasul, eu incerc din rasputeri sa-i cuprind in palme, sa-i mangai, sa-i imbarbatez pe toti aceia care mai pastreaza in privire dorinta. Dorinta de a fi ei insisi, de a misca universul asta macar cu un micron in directia dorita de ei, de a trai frumos si curat, de a castiga o lupta cat de mica, de a proteja pe altcineva, de a impartasi si celorlalti din experientele lor, de a aduce cuiva zambetul pe buze, de a rade in loc sa se intristeze, de a alerga cu bratele deschise catre valurile inspumate ale marii, de a se bucura copilareste de un cadou invelit in poleiala.

O concluzie imediata mi-a rasarit brusc in minte: nu voi fi in stare niciodata sa imi fiu prieten! Noroc cu voi ceilalti, care reusiti uneori sa ma faceti sa uit cat e de trist sa-ti fii propriul inamic!

A, da, as mai vrea ceva... O oglinda cuprinzatoare, care sa ma oglindeasca asa cum sunt eu de fapt, fara sa imi ascunda nimic, care sa-mi arate cine sunt, cum arat, cat de palid sunt, care sa imi desconspire minciunile pe care mi le spun singur despre mine (vai, cat de bine ma simt, ce destept sunt, cata frumusete, cat caracter, cata maiestrie, o, doamne, ce ... looser ).

Eh, si as mai vrea ca din oglinda asta sa ma priveasca celalalt Eu al meu: criticul, integrul, neimblanzitul, puternicul, severul. As vrea sa imi poata vorbi si sa ma certe. Sa ma injure, sa imi demoleze argumentele subrede cu care imi amagesc constiinta credula, sa ma ademeneasca prin imagini despre o alta persoana in care ma voi transforma, sa imi rada in nas atunci cand sunt un copil prost si impiedicat, sa imi sopteasca ... numerele la 6/49 de duminica .

[trojan]

E seară. Ar trebui să fie la fel ca oricare alta. Dar cumva, fără rost, se strecoară din colţurile camerei ameninţări voalate şi neinţelese, ca nişte rotocoale de abur, distrugand fără milă pacea căminului meu.

E prea linişte şi poate din cauza asta le aud. Ar trebui să invit la mine in vizită prieteni, valuri, intamplări, voci, muzică, idei impertinente, sau măcar un bărzăune, să le sperie. Mă inconjoară şi mă hărţuiesc.

Am incercat să fug de ele, in lume, departe, să imi astup urechile cu vuietul mării din Vama Veche. Mi-am pus sticlă după sticlă de bere la gură să imi inăbuş strigătul. Dar, inevitabil, sticlele s-au golit, marea a rămas langă plajă, oamenii s-au imprăştiat toţi pe la casele lor.

Cat am lipsit rotocoalele şi-au făcut de cap. Acum sunt peste tot: sub tastatură, in sacul de dormit, printre cărţile din bibliotecă, in pachetul gol de ţigări uitat pe masă.

M-am apucat să aerisesc: ordine in dulap, in cd-uri, in ganduri. Mare greşeală. Nu am făcut decat să starnesc mai tare rotocoalele, să le enervez, să le deranjez din culcuşurile lor călduţe in care se instăpaniseră. Acum mi s-au impanzit ochii ca de la un gaz otrăvitor. Mă sufoc, dau să ies pe uşă, să scap, să mă salvez cu ultimele puteri, dar cad in genunchi şi imi dau seama că acum e prea tarziu... nu mai am unde fugi căci ele, rotocoalele, au prins puteri acum şi mă pot urmări şi in lumea reală, pe stradă, la serviciu, in carciumă.

Mă intorc sleit de puteri in mine insumi şi strang cat pot de tare din pleoape. Respir greu. íŽmi fac curaj să mai respir o dată. Şi incă o dată. Şi incă o dată. Poate aşa, absorbind in mine aburii de teamă care mă inconjoară, metabolizandu-i, să ii distilez in aer curat. Acum supravieţuirea depinde doar de capacitatea organismului meu de a-şi crea un antidot inainte de a se sufoca deplin...