Ulia
Vantul aleargă desculţ pe străzi stanjenit de goliciunea bobocilor plesnind la tot pasul. Mugurii pocnesc ca boabele de porumb intr-o tavă incinsă. Micile marsupii dau viaţă şi splendoare. Vor fi flori de măr sau de salcie, rozete de piersică sau albeţe de cais. Tot ce ochiul hapsan poate vedea suferind că nu poate cuprinde. Prin livezi se aud sibilinele ciripituri ale cintezelor ieşite in toi de primăvară la o şuetă. Miroase a pui ieşit din găoace.
E postul Paştelui.Vasile e dus la utrenie. Intre timp Marica pune peştele in ceaun pentru borş.
- A prins Vasile peşte destul pentru săptămana asta... somotei, caras, biban. Plătica o s-o dăm la pui. Achim, ai reparat gardul?
Flăcăul, cu tuleiele abia mijite, cămaşa de bumbac incinsă cu un pois, se scutură de fan indreptandu-se spre locul de unde vine vocea mă-sii.
Nu poartă cizme. Deja e sfărşitul lui aprilie, iar pămantul incepe să se incălzească. De o săptămană se chinuie să repare gardul dăramat de boi. Dacă ar fi iarna, ar fi uşor. Ar lua sania s-ar duce in baltă şi ar tăia stuf cat să facă zece garduri. Mai ales că iarna asta a fost la stuf de puteai să faci acoperiş, grajd şi gard pe deasupra. Numai cu cel din grădină taică-su a peticit acoperişul şi grajdul. Dar acum e primăvară, apa din bălţi s-a umflat şi nu mai poţi să-l iei decat cu lotca. Multe drumuri de făcut, multă bătaie de cap.
- Unde găsesc eu acum, stuf de acoperiş. Trebuie să fie şi inalt, şi să nu fi dat in floare.
- Mergi la Sava in grădină. íŽi duci un litru de ţuică de corcoduşi şi el iţi dă.
- Daaa, beţivul ăla!
- Beţiv nebeţiv omul munceşte! Deja a pus cartofii. Cand vine batica de la biserică trebuie să vorbim ca maine să punem şi noi. O să zică lumea că suntem leneşi.
Răsăritul...seamănă cu nodul unei cravate galbene la un costum albastru!
Ulia salută cu un zimbet pescăruşii şi razele de griu copt. Priveşte aşezată in iarbă, linia ghiolului. Cu ochii ţintă la stufăriş. Oare numără bobocii de gască sălbatică pitiţi in papură? Se scutură de soare in limpezimea dimineţii, apoi, cateva clipe, privirea-i rămane agăţată in albastru.
Din stuf ca un cioc de lebădă apare lotca proaspăt smolită. Buzele iau freamătul stufului. Inima e palidă ca nufărul galben. Şi-ar lua-o-n maini, să-i dea vreo două palme, să-şi revină. In loc de săruri sau oţet. El e! Petrica.
Printre ramurile de salcie, soarele şi pescarul se privesc ochi in ochi ca doi prieteni foarte vechi. 펺i spun in impresii de lumină fericirea de-a se fi intalnit doar in acel loc.
- L-a luat Magelan să prindă caraşi. Săracu'! gandea Ulia.
íŽl va aştepta pană va arunca plasele. Mă-sa ştie că e cu Maliuc, murgul lor, la adăpat. Ştie de asemenea că Ulia se va scălda in ghiol. Ăsta-i răsfăţul ei in dimineţile de vară. Două ore in care mainile ii vor mirosi a mentă şi nu a peşte. Două ore in care se scaldă, cutreieră malul ghiolului, inoată pană-n pădure.Se odihneşte sub mărul pădureţ de la lizieră. 펺i impleteşte o cunună din flori de camp. Apoi o ia pe jos spre casă.
Manzul soarbe cerul din apa bălţii. Soarbe ochii şi cerul din ochii reflectaţi in luciul ghiolului, brunul blănii care incă nu imită indeajuns pămantul şi coaja de cartof. Apa e rece şi dulce.
Un bondar tresare...işi ia zborul spre inalturi. Pe aripa dreaptă poartă rouă, păpădie şi cenuşa iubirii de ieri. Cenuşa pentru durerea de stomac...leac băbesc. Rouă pentru ochi. Zeilor le-au secat lacrimile. Să plangă văzand răsăritul, să plangă de iubire, să plangă regretele. Cruntă e durerea sau bucuria fără lacrimi.
Ulia işi udă faţa cu roua de pe un mănunchi de mentă. Roua se usucă. Se usucă lacrimile zeilor.
Chiar la colţul de langă şcoală ...
- Ulia, cred că o să scot un coş de peşte.
- Nu e cam tarziu pentru pescuit? Cre’ că deja e opt.
- Păi tu crezi că acum am venit? Sunt de la cinci aici. Te-am visat azi noapte...
Zimbeşte şăgalnic. Obrajii, mere coapte in soarele de iunie, se vor sărutaţi. Se aprind, se aprind, se aprind. Sărutul vine ca un cub de gheaţă. Mărul işi cuminţeşte rumenia. Se preface matur. Ca domnişoarele ce poartă platoc cu chicică pe dedesubt şi părul in două codiţe impletite, prinse in coc cand se vor femei.
Ulia se gandeşte că-i va veni şi ei randul să poarte chicică. Mărul se rumeneşte iar. Mai tarziu cu madameria. Incă un an, doi ne rumenim.
- Ulia, vii diseară la colţ? O să vin cu harmoşca.
- Maine e duminică. Oamenii o să fie la vecernie şi noi o să dănţuim cu harmoşca? Hreh!
- Măcar vino să te văd. Ne plimbăm un pic pe dig şi apoi...pleci.
- Mai vedem. Şi apoi tătica mă omoară dacă află că in timp ce el citeşte din "Apostoli" eu mă plimb cu tine pe dig.
- Nu stai! Vii, te văd şi pleci.
- Bună ziua, Petrica! Nu am primit cumva scrisoare de la fii-miu ăl mic, din armată?
- Nu tiotca Maşa n-a venit nimic de la el! Poate face mult de-acolo de unde e el!
- Cre’ că! Da' tu să-mi spui dacă vine. Să-mi spui de indată.
- Da, da, cum să nu!
Bătrana se indepărtează cu caramasla pe umeri. Nu are nici ea fantană ca multe dintre casele din sat şi ia apă de la ghiol. Aşteaptă de un an scrisoare de la fii-su! Cu un platoc de lană infăşurat in jurul capului, covarşită de greutatea găleţilor, deschide portiţa de lemn. Şi gardul ei e din stuf, aşa cum e şi acoperişul şi pavetca, şi butca de vară. Doar poarta e din lemn. Doar poarta e burgheză. Doar poarta pe care va intra fii-su e cuviincioasă. Vinde ouă, roşii şi ce mai găseşte prin grădină, iar din banii stranşi vrea să-i ridice o casă ălui mic. O casă din chirpici şi s-o acopere cu stuf. Să intre şi el in rand cu lumea cand va veni din armată. El nu va face decat să-şi găsească soaţă. Paine face la cuptor. Iar ceaiul şi-l indulceşte cu fructe. Zahăr nu cumpără decat de Paşti, pentru cozonac. Doar sare cumpără de la magazin. Un sac la inceputul anului. Bătrana intră pe poarta aristocrată zambind la gandul de miere ce-i indulceşte bătraneţile neputincioase.
Ulia o mai ajută din cand in cand in grădină. íŽi mai face o ciorbă de peşte. íŽi mai aduce apă de la ghiol. Tare ar vrea-o ea pentru Stepan al ei, dar dacă Uliei i-e drag Petrica Poştaşu’... Deşi nu inţelege de ce ! Că Stepan al ei e mai frumuşel. Cu mustăcioara rotunjită ca un zambet. El e tot un zambet. Bruneţel, voinic, cu ochii de pămant. Aşa e in poză. O ţine pe măsuţă sub celofan. S-o mai fi ingrăşat! Sau poate a slăbit că de, armata nu e nuntă. Sau e... Cand te insori cu foamea. Ulia e fată bună şi smerită. Să dea Dumnezeu să fie cu cel ce-l iubeşte. Petrica Poştaşu e băiat cumsecade. Atat doar că e pistruiat şi cam slăbuţ. Dar e bland. O spun cu voce tare ochii.
Din stuf răzbate mirosul dulce al ghiolului. Pe loc ţi se face sete. Merg unul langă celălalt atingandu-se din cand in cand din greşeală. O greşeală preadorită. O dorinţă tăinuită de ochii lor plecaţi.
Dar ca un vanzător guraliv de ziare, roşul obrazului işi strigă fericirea. Ulia se uită in pămant, ii vine să-şi bage capul adanc in pămant, dar oricum s-ar ascunde, roşeaţa răzbate şi invinge chinuind-o pană la lacrimi. Primăvara imbracă catifeaua petalelor de lalele roşii. 펺i soarbe mierea din mugurii de salcie.Porneşte in căutarea perechilor de indrăgostiţi imprăştiaţi ca licuricii. íŽi găseşte după mirosul de paine coaptă abia scoasă din cuptor. Sau după mirosul de flori de măr. Cu greu o găseşte pe cea care şi-a strecurat in san bucheţelul de mentă. Mirosul pielii tinere o păcăleşte. Peste tot miroase a muguri. Şi nucul centenar miroase a muguri. Primăvara ii prinde din urmă cu o adiere.
***