Jurnal atipic - Confesiunile unei mame

[lorelei79]

M-am hotărat sa scriu aceste confesiuni in memoria mamei mele pe care vreme indelungata nu am reuşit sa o inţeleg si care a dispărut din viata mea la o varsta dilematica lăsand o mare enigma in urma ei.
Am grupat aceste confesiuni intr-un jurnal al mamei mele pe care ar fi trebuit sa-l descopăr după moartea ei si care ar fi avut menirea sa elucideze enigma care plana asupra vieţii si a morţii sale.
Nu voi ştii niciodată care au fost adevăratele ei ganduri desi anumite discuţii pe care le-am purtat, casetele pe care mi le-a lăsat mostenire la nişte buni prieteni, scrisorile pe care mi le-a trimis mie sau altora si care au ajuns in posesia mea ( nu toate ce-i drept, dar o buna parte), confesiunile bunicii si ale matuşii mele, au avut menirea de a ridica intr-o oarecare măsura "valul" care plana asupra existentei sale.
Confesiunile au fost scrise din nevoia de a găsi o explicaţie pentru ceea ce s-a intamplat in timpul vieţii ei si a condus la inevitabila, tragica si prematura sa moarte, dar si din nevoia de a mă impăca cu trecutul meu si de a merge mai departe pe drumul meu.
Cred ca orice fiinţa umana, la un moment dat, se confrunta cu propriu-i trecut si trebuie sa tragă o concluzie sau sa invete ceva din experienţele trăite in decursul vieţii (de ea, de cei dragi sau de cei care intr-un fel sau altul se intersectează cu destinul ei).
Mai cred ca pentru a fi fericiţi oamenii ar trebui sa aibă curajul de a privi in adancul sufletului lor pentru a descoperii cine sunt cu adevărat ( nu sa se mulţumească cu imaginea lor despre ei insisi, imagine pe care si-au creat-o in timp pe baza, fie a ceea ce credeau alţii despre ei, fie a percepţiei lor eronate asupra naturii umane ).
Trecutul unui om aflat la o anumita varsta ii oferă acestuia posibilitatea, ca atunci cand va fi pregătit, sa afle care sunt cu adevărat valorile pentru care merita sa lupte si sa găsească răspunsuri la intrebări existenţiale cum ar fi: Cine sunt? De ce m-am născut pe acest pamat si nu in alta parte? Care este menirea mea? Care este moştenirea mea si cum o pot duce mai departe?
Am scris confesiunile si din dorinţa de găsi răspunsuri la aceste intrebări care m-au urmărit inca din copilărie dar la care multa vreme nu am avut curajul de a le da un răspuns, deoarece preocuparea mea primordiala era acea de a uita trecutul, de a-l ingropa odată pentru totdeauna. Dar aceasta preocupare m-a indepărtat pas cu pas de găsirea răspunsurilor la intrebările mele existenţiale. Cu toate acestea a venit si momentul in care am realizat ca fuga de trecut e o incercare de a evita confruntarea cu imaginea despre propria-mi persoana pe care mi-o formasem in copilărie si adolescenta. Am ajuns intr-un final la concluzia ca nu pot fugi la infinit de aceasta confruntare si ca nu pot arunca vina pentru neimplinirile din viata mea in carca trecutului ori a celor dragi. Am conştientizat ca daca exista o vina atunci aceasta imi revine mie si numai mie deoarece am avut o percepţie eronata asupra adevăratelor valori din copilăria si adolescenta mea.
Am trecut nepăsătoare si indiferenta peste anumite intamplari si evenimente din aceasta perioada a vieţii mele, fapt ce a avut repercusiuni negative asupra evoluţiei mele de mai tarziu. Am ignorat dragostea de care am fost mereu inconjurata de cei apropiaţi mie pentru ca aveam o cu totul alta imagine despre felul in care ar trebui sa se manifeste acest sentiment (vroiam o dragoste necondiţionata, perfecta, fara sa ţin cont de faptul ca aşa ceva nu exista pentru ca suntem oameni deci intr-o mai mica sau mare măsura suntem imperfecţi, aşa ca nu avem cum dărui perfecţiunea) si nu mă mulţumeam cu jumătati de măsura (credeam ca mi se cuvine totul si ca nu trebuie sa ofer nimic in schimb).
Am fost inconjurata de dragoste dar am trecut pe langa ea fara sa-mi pese, convinsa ca ceea ce mi se oferea nu era dragoste ci un surogat. Si am plătit scump acest lucru. Rand pe rand cei care m-au iubit in copilărie si adolescenta s-au dus, incepand chiar cu mama mea.
Aceste confesiuni grupate in jurnal sunt un omagiu adus mamei mele, a cărei dragoste a fost ani de-a randul o pavăza pentru mine ( chiar daca ea nu a ştiut niciodată asta sau cel puţin nu a auzit-o din gura mea ).
Moştenirea pe care mi-a lăsat-o e mai preţioasa decat orice si e tocmai aceasta DRAGOSTE dusa pana la sacrificiu.

[lorelei79]

Draga mea,
A trecut o zi de cand am luat crancena hotărare de a dispărea din viata ta. A fost cea mai grea decizie pe care mi-a fost dat s-o iau in toata viata mea, dar nu mai vedeam nici o soluţie pentru situaţia intolerabila in care mă aflam de atata amar de vreme. Nu mai ştiam cum sa te ajut sa inţelegi ce loc important ocupi in viata mea si cat de mult mi-as fi dorit sa-mi araţi măcar un strop de dragoste. Ştiu ca in străfundul inimii tale porţi aceasta dragoste si inţeleg ca destinul ne-a indepărtat una de alta din raţiuni pe care mi-e greu sa le inţeleg dar mai ales sa le accept, insa am incercat sa-ti arat in nenumărate moduri dragostea mea pentru tine, fara ca tu sa dai cel mai mic semn ca ai avea nevoie de prezenta mea, de sfaturile ori indrumările mele dar mai ales de afecţiunea mea. Ani la randul am incercat sa-ti fiu alături, sa fac parte din viata ta dar tu mă respingeai mereu ca si cum as fi fost ciumata. N-as vrea sa mă inţelegi greşit, nu te condamn pentru aceasta atitudine deoarece ştiu ca factori exteriori ţie au contribuit la distanţarea dintre noi si poate nici eu nu am ştiut cum sa-ti arat cat de mult te iubesc cu toate ca am incercat in nenumărate feluri, dar nu mai puteam suporta indiferenta ta, mai ales ca atitudinea fata de mine părea plina de repulsie si chiar ura pentru faptul ca exist si ca te-am adus pe lume. Aşa ca am decis sa renunţ la lupta pe care am purtat-o timp de doisprezece ani zi de zi pentru a te ajuta sa mă accepţi in viata ta si am hotărat sa fac ceea ce mi-ai dat indirect de inteles ca ai vrea sa fac si anume sa dispar din viata ta pentru totdeauna.
Dar după ce am rătăcit o zi, fara ţinta ori scop, in incercarea de a nu mă mai gandi atat de mult la tine, dar mai ales la ceea ce gandeşti tu văzand ca nu mai vin sa te vad, am intrat in prima librărie care mi-a ieşit in cale si am cumpărat un caiet pe care am hotărat sa-l transform intr-un jurnal – un jurnal atipic – in care sa consemnez viata mea zbuciumata pentru ca atunci cand nu voi mai fi sa-l găseşti printre efectele mele personale iar cand vei fi majora sa-l citeşti. Poate atunci vei inţelege in sfarşit ca am dorit ca tu sa ai parte de tot ce e mai bun si mai frumos in viata si ca intotdeauna am acţionat in acest scop chiar daca tu datorita imaturităţii date de varsta-ti frageda si de influentele din exterior mai mult ca sigur ai interpretat greşit unele atitudini si acţiuni ale mele.
Nu mi-e uşor sa scriu in jurnal pentru ca faptul acesta presupune rememorarea unor perioade dureroase din viata mea, deşi trebuie sa recunosc ca au fost si unele extraordinar de plăcute si minunate, insa trebuie sa o fac pentru ca nu as vrea sa trăieşti o viata intreaga cu impresia ca nu te-am iubit sau ca am vrut sa te indepărtez de mine, cand eu in realitate mi-as fi dorit sa trăim impreuna fericite, sa avem un cămin primitor si cald, sa vorbim deschis despre toate problemele si dilemele tale, sa te vad aşezata la casa ta, inconjurata de copiii tai, pe care i-as fi iubit tot atat de mult pe cat te iubesc pe tine, fara sa fac diferenţe intre ei dar mai ales fara sa incerc sa le răpesc dragostea ta aşa cum a făcut mama mea cu mine. Dar despre asta o sa vorbesc la momentul potrivit, nu acum. Acum vreau doar sa-ti spun ca imi doresc sa te vad fericita si implinita. íŽmi imaginez ca eşti imbracata in alb si stai in fata altarului, care e amplasat undeva in natura, nu intr-o biserica, rostind jurămintele de credinţa iar eu stau in primul rand si am in ochi lacrimi de bucurie pentru ca ai ajuns la acest prag al vieţii tale si ai hotărat sa-ti uneşti destinul cu cel pe care il iubeşti, iar tu, după sărutul ce consfinţeşte uniunea voastră in fata lui Dumnezeu si a naturii, mă priveşti si-mi zambeşti larg aşa cum niciodată nu ai mai făcut-o. Ce clipe de fericire sublima, ce incantare pentru sufletul meu. Acum o alta imagine se conturează in fata ochilor mei. Te vad la maternitate, eu si şotul tău suntem alături de tine si aşteptam cu sufletul la gura naşterea primului copil. Dar iată-l a ieşit la lumina si se aude primul scancet. E o fetita. Tu zambeşti fericita si vrei sa o vezi. Apoi ne strigi pe şotul tău si pe mine si ne faci părtaşi la aceasta minune. íŽmi spui ca aţi hotărat ce nume o sa aibă si ca acesta va fi Lorelei. E tocmai prenumele pe care eu as fi dorit sa-l poarte nepoţica mea pentru ca mi-a plăcut enorm romanul cu acelaşi nume al lui Ionel Teodoreanu. Totul pare atat de real. Dar ce durere mă cuprinde acum cand realizez ca nu-mi va fi dat sa trăiesc aceste clipe de dumnezeiasca fericire pentru ca voi zace sub pamant iar viermii vor fi ros tot din mine, de multa vreme, lăsand doar o grămada de oase informe. Insa am convingerea ca voi fi alături de tine in clipele fericite ale vieţii tale sub o alta forma si ca mă voi bucura alaturi de tine intr-un alt mod pe care nici tu, nici eu, inca, nu il cunoaştem.
M-am oprit pe marginea drumului, am nevoie de timp pentru a mă reculege după aceasta viziune exceptionala. Sunt pe un drum ingust de tara si e o linişte de nedescris in cuvinte. Simt cum aceasta linişte imi cuprinde intreaga fiinţa. Noaptea isi aşterne mantia peste tot si toate. Nu mai vad sa scriu in jurnal si mă gandesc ca inţelept ar fi sa caut un loc unde sa dorm peste noapte. Insa nu mă mai tem. Am luat o hotărare cumplita dar e decizia mea si oricat de greu mi-ar fi voi merge pana la capăt indiferent care va fi acesta ori cand se va sfarşi totul. Nu ştiu inca incotro voi merge sau ce voi face, dar noaptea e un sfetnic bun aşa ca o sa caut un loc de odihna iar maine fiind o noua zi voi vedea ce-i de făcut.
Noapte buna!, scumpa mea. Poate, acum in liniştea odăii tale te gandeşti la mine, mama ta, si te intrebi ce fac. Nu-ti pot răspunde acum la intrebare pentru ca nu mai sunt langa tine dar vei afla totul despre mine după ce vei citi acest jurnal si vei descoperi citindu-l ce mult te iubesc si ce dor imi e de tine.

[lorelei79]

O noua zi...si o noua fila de jurnal.
Copilita mea draga,
Am avut dreptate cand spuneam ca noaptea poate fi un sfetnic bun. De fapt aprecierea nu imi aparţine, ci e un binecunoscut proverb romanesc care acum isi dovedeşte autenticitatea. Am cat de cat un plan, nu mai rătăcesc la voia intamplarii si nu mai sunt disperata ca a trebuit sa plec aşa fara sa-mi iau rămas bun. Jurnalul imi oferă posibilitatea de a menţine contactul cu tine. Deşi uneori mi-e tare greu sa scriu in el, imi fac curaj pentru ca ştiu ca după ce il vei citi pana la capăt vei afla cine este mama ta, care au fost viata si gandurile ei dar mai ales vei inţelege de ce am făcut anumite alegeri pe care nu le regret. Nu regret ca am ales sa plec de langa tine deoarece asta iţi va da posibilitatea sa deschizi ochii larg si sa-ti limpezeşti gandurile departe de orice presiune si lupta pentru caştigarea unui loc in inima ta.
Pentru ca inca de ieri am spus ca voi incerca in jurnalul meu atipic sa-ti povestesc viata mea, voi incepe cu inceputul.
Am avut privilegiul de a fi prima născuta. Dar poate nu a fost tocmai un privilegiu deoarece naşterea mea a fost una dificila. Pe atunci exista ideea ca femeile trebuie sa nască acasă, nu la spital, aşa ca atunci cand au inceput durerile facerii a fost chemata o moaşa care din nefericire nu avea prea multa experienţa si datorita faptului ca am fost un bebeluş foarte bine dezvoltat au apărut complicaţii iar moaşa a trebuit in cele din urma sa cheme un medic care m-a scos cu forcepsul din pantecul mamei. Tata nu era acasă cand m-am născut aşa ca mama s-a chinuit singura cu ajutorul moaşei si in final al medicului sa mă aducă pe lume.
Cred ca nu m-a iertat niciodată pentru chinurile pricinuite atunci deoarece altfel nu imi explic atitudinea ei ulterioara fata de mine. Sau poate exista si alte explicaţii, dar nu ştiu de ce cred ca de fapt toata suferinţa mea a inceput atunci.
In primii ani de viata am fost un copil ca oricare altul, dar inca de cand am mers la grădiniţa au apărut primele probleme pentru ca eram rebela din fire si nu mă conformam modului de viata pe care familia incerca sa mi-l impună. Eram mult prea independenta si aveam o fire mult prea deschisa fata de ceilalţi, mă inţelegeam mai bine cu educatoarea si copii de la grădiniţa decat cu propria-mi mama ori cu sora mea care a venit pe lume la patru ani după naşterea mea. Ce-i drept ea era micuţa cand eu eram la grădiniţa si avea numai vreo doi anişori cand am incheiat acest capitol din viata mea aşa ca nu prea aveam cum sa mă inţeleg cu ea mai ales ca mama ii acorda ei cea mai multa atenţie iar eu mă simţeam oarecum neindreptatita.
Dar, am inceput sa merg la scola si era atat de bine si frumos. Aveam o invatatoare deosebita pe care o respectam si o apreciam tare mult. Cand ne-a povestit istoria ei si am aflat ca era pe cale sa piarda locuinta in care traia impreuna cu familia, am fost profund impresionata si am hotarat ca nu pot sta cu mainile in san, asa ca am decis sa plec la Bucuresti sa vorbesc cu inspectorul pentru a-l convinge sa nu ii ia locuinta de serviciu pentru a o da unei alte persoane care era in mai bune relatii cu directorul scolii decat invatatoarea noastră. Am plecat dar am lăsat un bilet pentru mama mea in care ii spuneam cum stau lucrurile si de ce a trebuit sa plec. I-am spus sa nu isi fac griji pentru ca mă descurc si mă intorc de indata ce problema va fi rezolvata. Dar mama a venit mai devreme de la munca, a găsit biletul si bineinţeles a venit la gara sa mă caute numai ca eu fiind fata isteaţa m-am ascuns in WC si am inchis uşa, aşa ca deşi a luat toate vagoanele la rand nu m-a găsit.
Si aşa a inceput odiseea. După ce trenul a plecat din gara m-am aşezat intr-un compartiment. Acolo erau mai mulţi oameni printre care si un domn care a intrat in vorba cu mine si m-a intrebat cine sunt, de unde vin si ce caut singura in tren. Fiind o fire deschisa i-am vorbit despre intenţiile mele dar domnul acela s-a dovedit a fi un poliţist care mergea in delegaţie la Bucureşti si cand a aflat ce am de gand sa fac m-a convins sa cobor cu el la următoarea staţie spunandu-mi ca ai mei trebuie sa fie ingrijoraţi pentru soarta mea si ca oricum nu aveam cum sa rezolv aceea problema dar ca va incerca el sa o rezolve . Aşa ca am coborat impreuna, iar poliţistul m-a condus pana acasă.
Mama in loc sa se bucure ca mă vede si ca eram teafăra si nevătămata mi-a tras o bătaie serioasa si m-a consemnat cateva zile in casa lasandu-ma cu sora si bunica mea. Aveam vreo opt ani, iar sora mea patru si cum bunica era ocupata cu treburile casnice iar eu nu suportam sa stau inchisa intre patru pereţi, mai ales ca atunci pedeapsa mi se părea nedreapta pentru ca in definitiv eu nu am vrut sa fac altceva decat sa o ajut pe invatatoarea mea la care ţineam tare mult, am pandit momentul si am plecat de acasă fugind pe fereastra. A fost o hotărare necugetata dar eram doar o copila rebela care nu inţelegea de ce e tratata aşa si care se simţea prizoniera intr-o casa in care nu se putea manifesta. Bineinţeles ca m-am intors peste vreo cateva ore deoarece aveam remuşcări si imi făceam griji pentru sora mea. Mama era iarăşi in alerta. Noroc ca nu venise tata de la serviciu altfel situaţia ar fi fost mult mai grava. Dar de bătaie tot nu am scăpat deoarece mama se conducea după principiul ca „bătaia e rupta din soareâ€Â

[lorelei79]

A mai trecut o zi de cand am plecat din casa mea, si mi-e atat de dor de tine, incat mă bate gandul sa mă intorc, fie si numai pentru a te mai vedea aşa din cand in cand, deoarece sa locuim impreuna a devenit imposibil. Dar nu si nu, n-am sa revin in viata ta si n-o sa te mai tulbur cu prezenta mea, pentru ca ar fi in van. Tu n-ai inţelege de ce am plecat, iar mama, cu felul ei de a fi, a raţiona si reacţiona mi-ar face viata care mi-a mai rămas de trăit un calvar, aşa cum a făcut si in copilăria, adolescenta si tinereţea mea. Prefer ca zilele care mi-au mai rămas pe acest pamant sa le trăiesc in libertate, fara sa dau socoteala nimanui de faptele si actiunile mele cu exceptia ta, desigur. Fata de restul lumii mi-am achitat datoriile cu varf si indesat, doar tu mai contezi acum, iar de la distanta mi-e mult mai usor sa mă apropii de tine si sufletul tău decat daca as fi langa tine, zi de zi.
Te rog sa scuzi aceasta divagaţie de la subiectul jurnalului, dar aşa cum am precizat inca de la inceput, jurnalul meu e atipic pentru ca surprinde gandurile si trăirile mele, care in aceste momente sunt ciudate si chiar intortocheate ca meandrele unui rau de campie.
Daca ar fi sa exprim in versuri ceea ce simt acum as spune doar ca: Sunt in tot si sunt in toate/ Sunt in viata , dar sunt moarta,/ Sunt o inima zdrobita, care bate, inca, bate/ Sunt un clopot de arama care cheamă si iar cheamă,/ Sunt un suflet rătăcit care căuta un lăcaş sfant/ Sunt o floare vestejita pentru ca n-am fost iubita,/ Sunt un foc nestins , perpetuu si o flamur-a iubirii,/ Sunt o mica randunica si o fiica si mai mica a acestui Univers cu care mă contopesc/ Si in care mă ascund de ochii orişicui/ Si mă-nvălui intr-o ceata deasa/ Nimeni sa nu mă găsească/ Pentru-a deveni si eu parte din necunoscutul sau. Ce de simţăminte contradictorii! Nu-i aşa, draga mea? Dar asta sunt Eu, o fiinţa contradictorie pe care nici măcar, mama ei, nu a inteles-o, dar mai ales, nu a acceptat-o aşa cum era, pentru ca vroia sa o facă asemenea ei, uitand ca sufletul meu nu ii aparţinea si nu avea cum sa-l posede ori sa-l modeleze.
Toata viata, mama a incercat sa-mi impună stilul ei de viata si principiile după care isi organiza si conducea existenta, nepermiţandu-mi sa-mi exteriorizez trăirile, ori lasandu-ma sa le exprim, dar condamnadu-le de fiecare data si blamadu-ma pentru ca eram atat de generoasa cu cei pe care ea ii numea „străiniâ€Â

[lorelei79]

Cum trece timpul? Nu-mi vine sa cred sunt deja patru zile de cand nu ne-am văzut si nu ne-am auzit. Dar timpul, trece in defavoarea mea. Sunt departe de tine si asta ma omoara incetul cu incetul. Desi acum ma aflu printre prieteni buni si adevarati ma simt atat de străina. Nimeni nu mă poate mangaia in singurătatea pe care eu am ales-o după cum nimeni nu imi poate fi tovarăş de drum. Timpul petrecut fara tine e o agonie continua. Incerc sa aduc argumente in favoarea ideii ca plecarea era unica soluţie de a mai supravieţui, un timp, cat pentru a scrie un jurnal, care sa-ti fie consolare, in nopţile lungi in care nu voi putea sa-ti fiu alături deoarece voi zace sub pămant, dar nici un argument nu poate estompa durerea sfredelitoare, ca o lama de cuţit, pe care o resimt ori de cate ori imi apari in zori cu-al tău chip gingaş si nevinovat de copila trista. Citesc suferinţa din privirea ta, chiar daca nu te pot vedea si ştiu ca ai vrea sa faci ceva care sa schimbe destinul meu, al meu si-al tău, numai ca oricat ai vrea, cursul vieţii nu il poţi modifica.
Dar sa revin la povestea mea. Am plans destul. E timpul sa mai si scriu, in jurnal, despre viata mea, de copila rebela.
După accidentul de la şcoala cand am „zburatâ€Â

[lorelei79]

Dupa moartea strabunicului tau, viata mea a continuat mai mult in nuante cenusii, dar din cand in cand era presarata cu pete albe de lumina ca cea cand am plecat de una singura la munte pentru doua saptamani. Era vacanta de vara si m-am hotarat sa pornesc la drum fara a le spune parintilor de intentia mea. Intr-un fel mi-am facut singura dreptate deoarece pe-atunci nu reuseam sa inteleg de ce tatal meu desi mergea frecvent in munti si statea saptamani si chiar luni fara ca noi sa stim pe unde il poarta pasii, nu ma lua niciodata cu el, desi mi-as fi dorit sa-l insotesc si sa traim impreuna experienta unica a „escaladariiâ€Â