choicest cuts (operate de stefan)

Informatii despre albume si artisti

choicest cuts (operate de stefan)

Mesajde stefan » Sâm Iun 04, 2005 9:39 am

Hmm, nu prea se mai inghesuie lumea la recenzii. Totusi, avand in vedere ca aici la biblioteca au si CD-uri, si cand zic CD-uri ma refer la discografii complete ale unor formatii de la care de-abia gaseam un album-doua in tzara, am zis, de ce sa nu ma bag si eu sa recenzez?

E greu sa faci un sistem de notare care sa fie si coerent (si chiar relevant), mai ales daca mergi cu note de la 0 la 10. Mai ales ca ajungi la intrebari de genul: de ce si albumul x al lui X si albumul y al lui Y au aceeasi nota, ca x e clar mai bun? Si poate zecimalele nu-s suficiente, dar le consideri pe amandoua bune, numai ca nu la fel. Asa ca eu zic sa nu luati foarte in serios notele, cititi toata recenzia, comparatiile cu albume similare ale aceleiasi formatii / altor formatii, si atunci ar trebui sa va faceti o idee mai clara despre valoarea albumului (in viziunea mea).

Eu am cateva damblale, formatii despre care cam vorbesc singur pe forum (din pacate) atunci cand le pomenesc. Sa nu va speriati daca sunt multe nume care o sa va sune ciudat pe-aici. M-ar bucura daca i-ati descoperi si voi, intr-o oarecare masura. Mare parte din preferintele mele se indreapta spre formatii care au cantat in anii '60 sau '70, desi nu e o regula. Din cand in cand mai gust si formatii noi - au si d-astea la biblioteca.


Ok, primul post e gata, sa terminam introducerea.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Sâm Iun 04, 2005 10:05 am

Family - Family Entertainment 1968, al doilea album

N-o sa va plictisesc cu componenta formatiei, titlurile melodiilor, numele producatorului, ale coaforului formatiei, etc. Le gasiti fie pe allmusic, fie pe site-ul fanilor "Family", Strange Band. De fapt, ei cam astea sunt, o formatie ciudata, cu ceva succes in Anglia intre 1968 si 1973 dar, din pacate, fara sa fi reusit mare lucru pe piata americana. Desi si-au cam schimbat componenta, au avut intotdeauna in formatie un membru "multi instrumentist", fie Ric Grech si Jim King la inceput (bas, vioara, si violoncel primul, saxofon si clape/pian al doilea), fie John "Poli" Palmer dup-aia. Asa ca orchestratiile lor sunt cel putin interesante, chiar si la unele melodii mai putin interesante.

Family Entertainment este, dupa parerea mea, al doilea album ca valoare (dupa Music in a Doll's House) din tot ce-am ascultat eu de la Family (tot in afara de ultimul album, "It's Only a Movie", care se pare ca oricum nu candideaza la podium). Inclin sa-i dau totusi 9 pentru ca are doua melodii care se potrivesc ca nuca-n perete cu restul, ambele martore ale ambitiei de afirmare a lui Ric Grech, care nu se compara dpdv compozitional cu tandemul John Whithney (chitara) / Roger Chapman (vocal) - Second Generation Woman, o melodie banala rock pe un album ce inclina spre progresiv, si Face in the Cloud, care suna mai mult a Van der Graaf.

In rest, cam toate melodiile de pa album "rup"; ok, poate Summer '67 (ce titlu sugestiv) nu e asa remarcabila, e doar un scurt interludiu instrumental. Weaver's Answer e considerata cea mai buna melodie a lor, si nu pot sa zic decat ca e un candidat foarte "vrednic". Partea de strofa aduce un pic cu "Whole Lotta Love", si e scoasa cu un an inainte de "Led Zeppelin II", dar ma-ndoiesc ca e vorba de plagiat. Mai ales ca WLL nu e cantata cu power chords in original, din cate stiu. Eniuei. Mie mi-a placut multa vreme Observations from a Hill, cel putin in vremea cand aveam doar o caseta trasa mono cu albumul; mi se pare ca tot Ric Grech canta, dar melodia e compusa de tandemul Whitney/Chapman, si se vede. Nush ce instrument de suflat folosesc baietii pe parcursul strofei, sa fie trompeta? Habar n-am.

Emotions, melodia de incheiere, ofera un contrast interesant intre vocea suparata a lui Chapman (comparabila cu a altor "meseriasi", zice allmusic, si io-s de acord) si "corul" de la refren: "Strange... when loneliness holds you..." etc, acompaniat de pian. Processions iar e printre preferatele mele, cu niste versuri triste despre visuri spulberate, si o linie melodica "dusa" de pian si vioara, pe langa arpegiile cantate pe o chitara acustica. From Past Archives e cam la acelasi nivel de frumusete (de fapt, cred ca in muzica anilor '60 si inceputul anilor '70 gasesti cele mai multe mostre de muzica "frumoasa"), cu aceeasi orchestratie pretentioasa, dar cu un interludiu de... nu ma pricep la jazz vechi, probabil dixieland. Family n-a fost niciodata o formatie previzibila, deh :).

Doua melodii nu-mi placeau pe caseta, poate si pentru ca erau trase prost (mono probabil, o parte din versurile "Second Generation Woman" le aud pentru prima data :) ): Hung Up Down, in care Chapman are aceeasi voce suparata de care va abuza pe cateva albume mai tarzii dar deh, daca e vorba de politica? How Hi the Li incepe cu niste versuri foarte graitoare: "And we'd like to know / If mr Chow-En-Li he gets high / with all the tea in China". Deh, vremuri. Am uitat ceva? Da, a ramas Dim, o melodie ce inclina usor spre country, fara a fi cu nimic sub media albumului.

Primul album era poate mai "nebun" decat asta, si in sensul bun, si cateodata in sensul rau. Nu mi s-a parut excesiv de psihedelic, doar ca vreo doua melodii spre final nu erau la fel de reusite ca restul. Poate ca n-au vrut sa fie la fel de pretentiosi, si au lasat-o un pic mai moale cu schimbarile ciudate de game (si nu ma refer la trecut cu un ton/semiton mai sus) si orchestratiile mai extravagante. Din pacate, urmatoarele albume nu se vor ridica la nivelul primelor doua, desi se regasesc multe din elementele de aici.

Grech a plecat dupa acest album sa cante cu Blind Faith; Jim King se asemenea a plecat, cei doi fiind inlocuiti de John Weider si John "Poli" Palmer. Dar sa nu anticipam.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Sâm Iun 11, 2005 4:41 pm

OK, ca sa tinem in continuare fteagu fuf, urmeaza:

Roy Harper - Stormcock, din 1971

Cum adica cine e Roy Harper? Pai sa vedem. Cum se cheama ultima melodie de pe "Led Zeppelin III"? "Hats off to Roy Harper", nu? Si cine canta "Have a Cigar", pe "Wish You Were Here"? Tot nenea Roy Harper. Care e un nene folkist englez. Nu cred ca se poate zice un "Dylan" englez, pentru ca e diferit. Sa zicem ca e un fel de "stoned poet", si al dracului de vorbaret: am imprumutat 3 CD-uri cu el, si toate au carticica plina de cugetarile lui nenea; care nenea e destul de incoerent, dar cateodata e haios.

Nush cum se traduce titlul - "Pula furtunii"? "Pula furtunoasa"? Neah, whatevah, probabil intentia nu era obscena, dar imi place traducerea alternativa :D.

De ce am imprumutat albumul asta? Pai allmusic il considera cel mai bun al lui Harper, asa ca am zis sa merg pe mana lor; de asemenea, pe "Same Old Rock" apare Jimmy Page (pe vremea aia n-aveai voie sa apari pe albumele cuiva de la alta casa de discuri decat a ta, asa ca chitara solo e atribuita lui "S. Flavius Mercurius" :D). Nu e nimic spectaculos, e o melodie folk, si solistica lui Page e facuta pe chitara acustica. Refrenul si unele din solo-urile lui Page sunt chestiile cele mai bune din melodie: "and you try to tell meeee... with consternation..." etc.

De fapt, e un album folk, si cand zici folk si vezi ca is doar 4 melodii, fiecare de peste 10 minute, te cam apuca groaza. Iar dupa ce le asculti si vezi ca toate-s balaaade ("Me and My Woman" e un pic, dar doar un pic mai saltareata) ... Bineinteles, au si momentele lor bune, dar sunt mult prea lungi. Si prea "plate". Mi-a placut mai mult alt album al lui Harper, Folkjokeopus, care e clar mai divers si mai dinamic. Deci aici nu-s de acord cu allmusic. Cred ca merita un 7, cel mult. De altfel, pe "Folkjokeopus" e o melodie de vreo 9 minute, "McGoogan's Blues", care e apropiata ca stil de melodiile de pe "Pula furtunoasa", dar mai buna, si surprinzator de suportabila.

Pe de alta parte, sunt mai mult ca sigur ca Ian Andreson a fost influentat de Harper si de melodiile lui; gasesc vagi asemanari intre bucati de pe "Stormcock" si melodiile acustice cantate de Jethro Tull.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Dum Iun 19, 2005 4:18 pm

George Harrison - All Things Must Pass, 1970

Ascultand albumul asta incep sa ma gandesc ca la Beatles au fost 3 compozitori extraordinari si nu 2 (punandu-l si pe Harrison langa Lennon si McCartney). Omul nu prindea prea mult spatiu pe albumele Beatles (2 melodii pe Revolver, una pe Sgt Pepper, parca 4 pe White Album...), deci e de inteles ca avea carca de melodii compuse, dar totusi, un album triplu (3 discuri vinil si 2 CD-uri) din care primele doua sunt foarte misto nu e putin lucru; o melodie e cover, una e scrisa cu Bob Dylan, restul sunt toate ale lui Harrison. Discul 3 e cu "Apple Jam", un jam cu George, Eric Clapton si alti cativa, cu unele momente ok, dar cam umplutura per ansamblu.

Eu am pus mana pe editia din 2000, cu cateva melodii in plus. Tot primul CD e foarte misto; orchestratia suna ciudat ce-i drept, motiv pentru care mi-a luat vreo 3-4 ascultari ca sa-mi placa. Deh, co-producator e Phil Spector, care a facut praf un album al lui Leonard Cohen (Death of a Ladies' Man) si o melodie Beatles (The Long and Winding Road), dar aici e sub control; pe scurt, omului ii plac orchestratiile pretentioase, cu cate cinspe chitaristi zece suflatori etc; dealtfel, multe din melodii suna foarte "a la seventies". I'd Have You Anytime (melodia scrisa cu Dylan), My Sweer Lord (hitul albumului si cea mai cunoscuta dintre melodii), What is Life, Run of the Mill, Behind that Closed Door, etc. Cam tot rulz; Wah-Wah nu mi-a prea placut si cam atat.

La sfarsitul CD-ului 1 sunt 2 melodii in varianta acustica: Beware of Darkness si Let it Down (a doua are totusi niste "floricele" adaugate, o clapa si niste chitara electrica). Suna mai putin "apasator" decat versiunile orchestrate. Mai e si un remake dupa "My Sweet Lord", lipsit de pretentii si, drept sa spun, cam neinteresant.

Pe CD-ul doi sunt cateva melodii mai slabe, ca de ex. Let it Roll, dar componeseaza prin varianta orchestrata la Beware of Darkness, Isn't it a Pity (version 2), Apple Scruffs, etc.

Versurile in general sunt fie mistice, fie despre dragoste si relatii, un pic ciudat avand in vedere ca omul cam calca stramb la vremea respectiva :). Totusi, cred ca se poate spune ca e un individ interesant, cu preocupari filozofice, cam introvertit se pare; mai degraba meditativ, spre deosebire de Lennon, de exemplu, care a profitat de ruptura de Beatles pentru a scoate un album visceral, plin de manie, ura si disperare.

Ca nota i-as da un 9.5, in ciuda jam-ului de la sfarsit, care poate fi sarit.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Dum Iun 19, 2005 4:45 pm

Grateful Dead - Wake of the Flood, 1973

Scos cu doi ani mai devreme decat Blues for Allah, unul dintre albumele cele mai interesante ale formatiei (ascultate de mine, ofcorz), albumul asta este chiar... bunicel. Daca BFA suna mai avantgardist, cu influente jazzistice destul de puternice, spre deosebire de country-ul de pe American Beauty sau Workingman's Dead, considerate cele mai bune albume de studio ale formatiei, o parte din aceste elemente apar si pe WOTF. Totusi e un pic mai adormit, cu o melodie care e chiar sleepfest, Stella Blue, Weather Report,un sleepfest mediocru in mare parte, si alta tot foarte lenta, dar misto, Jimmy Row; n-am putut sa mi-o scot din cap zile la rand: 'and I said rooow, Jimmy rooow... gonna get there, I don't knooow...'.

Eh, si restul melodiilor is chiar misto: Mississippi Half-State Uptempo Toodle-doo sau cum ii zice, destul de saltaret pentru GD, Eyes of the World, o melodie destul de jazzy, si Here Comes Sunshine; ultimele doua seamana destul de mult cu melodiile cele mai misto de pe Blues for Allah.

Per total, interesant dar inegal. II dau 8.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Dum Iul 03, 2005 8:18 pm

The Byrds - Untitled/Unissued, 1970/2000

Numai Untitled a aparut in 1970, Unissued e un CD bonus cu alte variante la cateva melodii de pe albumul original, 2 melodii care nu au aparut atunci ("Willin'" si "White's Lightning pt. 2"), una aparuta pe urmatorul album ("Kathleen's Song", cu alta orchestratie).

Dupa 1968, singurul membru din formula initiala a Byrds era Roger (Jim) McGuinn, nu tocmai cel mai stralucit compozitor, comparativ cu alde David Crosby, Gene Clark sau chiar Chris Hillman. Asa ca albumele din formula finala a formatiei nu prea mai au stralucirea unui Younger than Yesterday sau Turn! Turn! Turn!. McGuinn nu e omul care sa poata compune un album intreg de melodii misto, asa ca e nevoit sa imparta aceasta sarcina cu restul de membri ai formatiei (care nu-s prea straluciti la acest capitol, cel putin pe "Untitled"), sau sa bage cover-uri.

Totusi, pe Untitled exista patru melodii compuse de McGuinn pentru un musical care nu s-a materializat ("Gene Tryp"): Lover of the Bayou (versiune live, versiunea de studio pe "Unissued"), Chestnut Mare (care a fost si single), All The Things si Just a Season; cred ca sunt printre cele mai bune compuse de McGuinn pentru Byrds, poate si colaborarea cu Jacques Levy sa fi fost benefica. Ce diferenta fatza de "Ballad of Easy Rider", cu o singura melodie scrisa de McGuinn, ingropata in cover-uri si compozitii asa-si-asa ale restului formatiei. Ce mai e imbucurator e ca nu-s atat de country, desi formatia o cam virase spre stilul respectiv dupa "Sweetheart of the Rodeo".

Jumatate din "Untitled" este live, la fel si a doua jumatate din "Unissued". E frumos ca McGuinn canta majoritatea melodiilor, si ca repertoriul e bine ales (ceva cover-uri dupa Dylan, plus succese mai vechi). "So You Want to be a Rock'n'Roll Star" suna chiar mai bine decat pe album, desi nu inteleg de ce au trebuit sa macelareasca "Eight Miles High" intr-un jam plictisitor de 16 minute(!). Probabil ca formatia suna mai bine decat formulele mai vechi, in care nu toti membrii erau instrumentisti prea priceputi (inainte sa scoata primul album, parca numai McGuinn avea instrumentul lui).

Basistul Skip Battin a compus sau colaborat la 4 melodii, si doua sunt cele mai slabe de pe album: Yesterday's Train, un country obosit, si Well come back home, care incepe bine, dar o ia razna dupa cam un minut, si se termina cu neste schelalaieli budiste. Hungry Planet e un blues care suna interesant datorita orchestratiei psihedelice a lui McGuinn, iar You all Look Alike, cu subiectul inspirat parca de "Easy Rider", e destul de suportabila. Chitaristul Clarence White canta doua cover-uri: Truck Stop Girl, o melodie dragutzica, destul de trista, din repertoriul formatiei "Little Feat" (whoever they may be), si Take A Whiff on Me, scrisa de Leadbelly, un bluesman din anii '30-'40, cu niste versuri mai mult decat explicite: "Cocaine for horses and not for men / Doctors say it kills you but he don´t know when" etc. Omul are o voce foarte "nazala", dar se potriveste bine cu melodiile.

Oookay, ca sa n-o mai lungim, e un album bunicel, cu ceva melodii mediocre, dar e probabil cel mai bun din perioada tarzie a formatiei (e mai bun decat "Ballad of Easy Rider", IMO). Poate si pentru ca jumatate e live, asa ca n-au trebuit sa compuna prea mult :D. Eh, sa nu fim rai. Ii dam un 7.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Dum Iul 03, 2005 9:04 pm

Richard & Linda Thompson - Shoot Out the Lights, 1982

Daca va intrebati cine dracu sau cine plv is astia doi, ei bine, Richard Thompson a cantat cu Fairport Convention si a compus cateva din melodiile lor cele mai misto (Journeyman's Grace, Meet on the Ledge, Walk Awhile, Crazy Man Michael). Iar Linda era sotia lui la vremea respectiva. Dupa albumul asta au divortat si, judecand dupa versuri, era de asteptat. Vreo jumatate din ele se refera la probleme in relatie - vezi Don't Renege on Our Love ("do I take you for a lover / or just a deceiver"), Walking on a Wire, Man in Need. Probabil inca o incercare de terapie nereusita - macar nu s-a sinucis niciunul (vezi cazul Arthur Miller - Marilyn Monroe).

Albumul nu suna deloc "optzecist". Chiar deloc. Nu exista instrumentul "clape" pe vreuna din piese; e "same old rock", destul de minimalist - chitara, bas, tobe, si ici-colo ceva mai mult. Mare parte din instrumentisti sunt fosti colegi de la Fairport Convention: Dave Pegg (a cantat si cu Jethro Tull) la bas, Dave Mattacks la tobe, Simon Nicol la chitara ritmica. La primele ascultari mi s-a parut destul de linistit si de lipsit de pretentii. Totusi, mare parte din melodii sunt foarte bune! Nu au mare treaba cu rock-ul celtic cantat de Fairport, suna mai mult a "folk electric". Shoot Out the Lights mai suna a rock (mai ales ca Thompson se sparge un pic in figuri cu solistica) si Backstreet Slide e destul de "saltareatza"; totusi, versurile sunt destul de paranoice, dar cred ca e de inteles in contextul vietii celor doi.

O melodie ciudata e Did She Jump Or Was She Pushed?; despre ce e vorba? Despre Sandy Denny, o gagica pipernicita si grasa, dar cu o voce foarte misto, pe care a folosit-o din plin (cu rezultate remarcabile) pe vreo 3 albume Fairport Convention. De fapt, despre moartea ei ciudata din 1978, dupa ce (pe bune) a cazut pe scari. Destul de sinistru, la fel si versurile: "she was broken in a hundred pieces / when she was found", sau "they found some fingerprints / right around her throat / they didn't find no killer / they didn't find no note". Brrr.

Zicea cineva ca Thompson e un fel de Jimmy Page al folk-rockului. Eu zic ca e o exagerare :D, desi are niste bucati interesante: Sloth din repertoriul FC, Shoot Out the Lights pe albumul asta. Compozitia e punctul lui forte - 7 din cele 8 melodii is compuse de el, in afara de "Did She Jump...", colaborare intre cei doi soti. Si justificarea principala pentru un 9 bine meritat.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Dum Oct 09, 2005 10:12 am

Bathory - Twilight of the Gods, 1991

Mda, o mica schimbare de stil :).

De mult eram curios sa ascult Bathory, o formatia misterioasa, dar aparent foarte apreciata de unii, one man band-ul lui Quorthon, un individ la fel de misterios, mort anul trecut. Creatoare a stilului black metal, zic unii, si cea care le-a bagat in cap pustilor norvegieni din "noul val" de black din anii '90 toate ideile alea cu religia pagana a vikingilor si resentimentul fatza de crestinism.

Spre dezamagirea fanilor, cel putin daca e sa ne luam dupa interviuri, Quorthon spune ca pur si simplu se plictisise de satanism si teme d-astea, si s-a reorientat spre alt subiect pentru versuri, fara ca ele sa exprime o convingere a sa. De ce n-o fi scris versuri ca Ten Years After (ex. "I woke up this morning / my baby was gone" etc.) nush, poate ca totusi nu mergeau la metale dar, pe de alta parte, acum erau mai putine biserici arse in Norvegia. Eh, dar nu poti acuza omul pentru faptul c-a fost luat in serios de niste pusti imbecili. Nu pot sa nu ma gandesc la Varg Vikernes, omul cu Burzum, Doamne ce imbecil... Dar sa revenim.

Albumul nu suna nici pe departe a black metal (cand ma gandesc la black metal, ma gandesc la o muzica relativ brutala, si macar o voce d-aia pitigaiata ce pare a fi elementul distinctiv). Ei bine nu, ce avem aici e denumit pe allmusic "viking metal", whatever that means. Solemnitatea putin ridicola si versurile m-au dus imediat cu gandul la Manowar. Manowar este una din influentele pe care Quorthon le neaga cu inversunare, pe langa Venom si Slayer, afirmand in interviuri ca n-a avut niciodata un CD cu formatiile alea, desi a auzit melodii. Sincer, ma cam indoiesc de sinceritatea lui, in afara cazului in care locuia intr-o pestera in munti. Totusi, muzica nu seamana foarte mult cu Manowar, mai degraba aduce ca "atmosfera" si, evident, ridicol, desi nu atinge nici de departe cotele baietilor in chilotei de piele.

Prima observatie care mi-a venit in minte a fost ca nea Quorthon n-are voce nici de-al dracului. Falseaza destul de des, are un timbru naspa, nush, sincer, de ce s-a incapatanat sa cante, in loc sa angajeze un profesionist. Ce e mai rau e ca la sfarsitul albumului se gandeste sa-si rasplateasca fanii cu o melodie mai linistita (Hammerheart), in care sa putem sa-i admiram gherlele fara ca sa ne incurce chitarile, tobele, etc., cel mult doar niste clape, acolo. Baaad idea. Strofocarile lui suna cam ridicol, chit ca se straduieste mai mult decat pe alte melodii.

Totusi, albumul are niste momente foarte bune, si nu pot sa neg ca primele doua melodii, Twilight of the Gods si Through Blood By Thunder (brr) sunt reusite. OK, dintr-un motiv ciudat, prima melodie incepe de fapt undeva dupa 1 minut si 45 de secunde, iar primul minut e chiar liniste. Puii mei, singurul rezultat e ca de obicei dau fast forward pana la inceput. Melodiile cele doua sunt interesante, chit ca suna destul de unprofessional, sound-ul fiind cam... infundat, nu mai zic de voce. "Twilight..." beneficiaza si de un fel de cor pe fundal, care insoteste crescendo-ul strofelor; nu suna chiar atat de ridicol pe cat v-ati astepta. Alta melodie buna este Under the Runes, desi la pre-chorus ai senzatia ca vocea lui Quorthon s-a inecat/incurcat, noroc cu ultimul vers, pe care-l bungheste bine: "I'm marching under the runes" (pot sa pun pariu ca nu numai ca n-a ascultat Manowar, dar nici nu le-a citit versurile).

De fapt, asta e ciudatenia omului, ca poate scoate din el niste melodii foarte reusite, pe care ma trezeam ca tot mai aveam cheful sa le ascult. Si restul de melodii au refrene relativ reusite, dar se impotmolesc undeva pe la strofa (ex. To Enter Your Mountain, ce se impotmoleste de-a binelea). "Viking metal"-ul asta suna mai degraba a "poor man's opera", ca sa fiu sincer, cum am mai spus, cu un cor ici-colo, cu bucati acustice "atmosferice", cu un solist nu prea la inaltime dar, orisicat, cateodata iese bine. Hammerheart, mentionata deja, e o melodie a la Puff Daddy, cu versurile lui Quorthon pe muzica unui compozitor de muzica clasica, deci se incadreaza in tablou mai mult prin atmosfera, iar Bond of Blood e tot impotmolita, la fel si Blood and Iron, desi intro-ul acustic e interesant. Deci 3 melodii din 7, nu foarte mult, dar prima are totusi 14 minute :D. Overall, ii dam un 7.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Sâm Oct 22, 2005 1:15 pm

Şi ca să consfinţim proverbul "prea multă curiozitate strică", dar şi din alte motive, continuăm cu:

Bathory - Under the Sign of Black Mark

N-o să lungesc recenzia, am numai cateva cuvinte; de fapt, două: un căcat. Un sound faţă de care şi Venom sună profesionişti (şi oricum, măcar Venom mă fac să rad), un stil vocal ce va fi preluat de puzderia de discipoli ce-au urmat, şi aici mă refer la formaţiile de black metal mai noi, cele scandinave in primul rand. Deci, dacă vreţi să ascultaţi nişte ţipete stridente (şi cateodată uşor ilare, dacă citiţi versurile - vă recomand "Of Doom") pe un fundal de zgomot-zgomot-zgomot... Două melodii ar fi chipurile "de tranziţie" in interpretarea allmusic, da, tranziţia de la zgomot rapid la zgomot mai puţin rapid. íŽi dăm un 2; "historical importance" nu e un capitol care să mă intereseze, incă n-am ajuns fan Emperor & co.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti

Mesajde stefan » Mie Noi 16, 2005 11:23 pm

Recenzii de DVD-uri se acceptă?

Dacă da, să incepem cu Thin Lizzy - The Boys are Back In Town. E vorba de un concert din 1978, in Australia, la Sydney. In perioada respectivă Gary Moore era al doilea chitarist la Thin Lizzy (celălalt era Scott Gorham), iar bateristul il inlocuia pe Brian Downey, tobarul de atunci al formaţiei, care avea "probleme personale" cică.

Ei bine, vă zic din start, dacă s-ar pune problema la modul: "merită cumpărat dvd-ul?", răspunsul e clar "nu". No way. Concertul durează 47 de minute (vreo 35 fără bisuri), iar calitatea sunetului e un epsilon peste execrabilă. Dacă sunteţi curioşi să vedeţi cum erau Thin Lizzy live, probabil că există şi alte inregistrări - nu-s specialist, deci nuş ce să zic.

Phil Lynott deja arată ca un junkie, deşi e incă un junkie vioi. Gary Moore e destul de şters, nu prea apucă să se "manifeste" decat o dată, la bis. Ambii chitarişti sunt destul de buni, şi au cateva momente bune; poate şi calitatea inregistrării e de vină.

Dintre melodii, "Jailbreak" sună chiar naşpa, "Cowboy Song" e ceva mai bine, "Bad Reputation" cred că e cea mai bine inregistrată, "The Boys Are Back In Town" e aşa şi-aşa... N-am avut răbdare să văd bis-ul al doilea pană la capăt, nu era prea interesant, in afara solisticii lui Gary Moore.

Şi ca să-i dăm şi o notă, să fie 6.
subpolar homesick fane

"This here post might offend you some
If it doesn't it's because you're dumb"
stefan
Junior Member
 
Mesaje: 2282
Membru din: Dum Feb 24, 2002 1:00 pm
Localitate: Bucuresti


Înapoi la Recenzii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator