Proba V - Basmul

[Oribilul Mosh]

Trei dorinte.
Poveste din lumea aiurului nisipurilor.

De AIURA

Traia odata ca niciodata, in Imparatia Marilor, un peste batran, zis Marele Zburator.

Era el destept si puternic, dar avea inima intunecata ca fundul gaurilor negre... din cauza ca toate-i mersesera pe dos in viata: ca in orice imparatie, neveste ioc, mitzi si mitze pe cap, fatzele lor de mame... din astea.

Totusi erau fericiti, in lumina lina a apei, unduindu-se printre algele inflorite pe colinele ce-nconjurau muntele spalat de rauri purtatoare de papa si inalt de trecea de cerul apelor.

Din respect pentru traditie, care nu permitea vorbitul cu apa-n gura, pestii ajunsesera muti, intr-o lume cantatoare: printre susure, murmure si clipoceli, gandeau si-si vedeau-auzeau in cap gandurile, toti ale tuturor. Asa, sub puterea adevarului, mai intai le-au plecat la cer cu burta-n sus mincinosii, pe urma au implodat capetele seci si cele patrate, in fine, au explodat superluminosii... a fost jale dar a meritat: nici o imparatie nu poate vietui daca nu-si tine-n frau gandurile ganditorilor sai.

V-am spus atatea despre imparatia Marelui Zburator sa-ntelegeti in ce lume s-au trezit, intr-o buna zi, Pestisorul Aiurit si Calutul de Coral: purtati de Raul Rece, cu un roi de sardine si luati ca din oala de-o meduza si de-un porc spinos, au trebuit sa aleaga: ori se lasau inghititi pe loc, ori...

– Stiu ca – isi drese vocea, de forma, consilierul imparatului, care rosti apoi, in gand, solemn – in situatii de criza, Pestisorul de Aur implinea trei dorinte!
– Exact, dar acest neam al meu era orgolios si vulnerabil, aiuru-i mai cilibiu... sufla Pestisorul Aiurit cuvintele impecabil, fara sa-i intre strop de apa-n gura.
– ... dar, ca si coralu-i viu! Incercati si ne-nghititi, sa vedeti ce-o sa patiti! intona Calutul, moduland jeturi de apa, prin nari, sa-i vada intimidandu-se la rime.
– Stiu ca – insista consilierul intristat– n-ar fi cinstit din partea noastra sa va-nghitim... dari nici dintr-a voastra sa va puneti de-a batzu... numai ca v-ati pestit...
– Bre, pestii lu’ peste, intra, cu gesturi largi, in gandul lor, Marele Zburator, sa cadem la-nvoiala: ati pus botul la strandul meu, mie mi-a fugit Steaua Imparatiei cu Sarpele cu Pene, la epave... liber s-o aduceti acasa cum stiti...
– ... cu vreo sirena-n coada! strigara mitzii, ca trasi de musteti.
– Ba cu vreun tritoni! strigara mitzele pe trei voci, sa fie mai convingatoare.
– ... si pe urma v-aruncam in rau cu tot alaiul, castig la toate mesele. Pe-onoare!
Onoare! cuvantul magic al tuturor lumilor de apa trecea rapid din fiinta in fiinta, amplificandu-se, incontrolabil, afisat pe toti irisii.
– Nu-i cale inapoi! Mare belea pe noi, da-i mare si onoarea s-aducem noi salvarea, sa scoatem din carena Stelutza si-o sirena! se grabi Calutul de Coral sa sforaie, cel dintai, un fel de rezumat.

<La epave> era un larg platou inalt, aflat cale de o zi distanta pe la jumatatea drumului in sus al muntelui spre dincolo de cerul apelor. Un parapet din coral aprins, impiedica epavele sa se rostogoleasca spre poalele muntelui. E imparatia sirenelor si tritonilor, li se povestise, si-a padurii de coral, ceea ce-i dadea Calutului frisoane, gandind ca poate intreaga intamplare ii era menita.

Pestisorul Aiurit si Calutului de Coral strabateau colonade si alei, pe langa zidurile palatelor orasului prabusit in mare nu se mai stia cand. Perdele de bule marcau locurile unde coloniile de corali se extinsesera pentru a consolida fundatiile fosforescente ale orasului.... pustiu, ca erau cu totii sus, pe piscuri, dincolo de cerul apelor, locul zeilor si al celor iubiti de ei.

Pluteau la doi pasi deasupra unei parelnice alei spiralate si bombate, pardosita in nefrit batut cu marcasite si sidef... cand, spre groaza lor, brusc toate contururile peisajului parca prinzand viata, se trezira in mijlocul unui urias sarpe de mare care li se incolacea strans in jur si, fixandu-i cu ochi cat hublourile epavelor pietrificate, le suiera bland, melodios, in codul de pauza-atac, de urgenta, al marii:

– Mi-am inghitit coada rasucita si-acum burta imi vine in continuarea spinarii, straniu, nu-i asa? E extenuant sa traiesti condamnat la o singura fata continua... sau poate verso? nu mai stiu bine nici unde mi-e capul!
– Ba e fascinant! clipoci Stelutza, itindu-se sfioasa, dar hotarata, dintr-un pliu al unei spire serpesti – si sa stiti ca am optat lucid sa fiu aici, nici vorba de hipnoza!
– Nici vorba! As da orice – sasai Sarpele in cod, tragand cu coada ochiului spre ea, cum se si cuvine sa te uiti la stelutze – s-ajung iar, ca toata lumea, sa am macar fata si dos. De l-ati gasi pe Omul Oglinda, inteleptul tuturor lumilor... si de l-ati prinde in toane bune... poate ar ti el ce-i de facut...
– Unde sa-l cautam? ridica din sprancene Pestisorul Aiurit numarand in gand pana la doi, iata ce repede se ajunsese la a doua dorinta, desi batusera aripioara la una!
– In imparatia Toamnei Tarzii. Va arata tritonii si sirenele drumul. Lasati-va dusi de Raul Cald, roata si in sus.
– Raul Cald nu urca dincolo de cer si nici macar aiuritii nu rezista Toamnei.
– Aiuritii au idei, te descurci, numai sa vrei! suiera Sarpele. Alta cale nu-i!
– Porni-vom iar hai hui, – se sforta Calutul, gelos – spre Omul Oglinda de dincoace de ger. Faptura suferinda, in zori relele pier, ca...
– ... stelele pe cer? semnaliza Stelutza, cu suav sarcasm. Zi-i inainte, ce-ti pasa? Am si eu visul meu! Umblu prin ceata teleleu...
– ... dupa un sarpe c-o singura fatza... sfoerai repede Calutul...
– ... si nu mereu! Ne-om desparti... dar cat o fi vreau...
– ... sa te bucuri de viata? incheie Calutul sa aiba, iar, ultimul cuvanr.

Nobletea obligand, Pestisorul Aiurit si Calutul de Coral se aruncara in bratele Raului Cald, mai dulci decat radacinile trestiilor albe din raurile copilariei... si adormira intre al doilea si al treilea ocol dat muntelui, in sus.

O clipa mai tarziu, li se paru lor, deschisera ochii... si-i inchisera, repede, la loc. Visau, oare, ori fetze hidoase ii priveau indeaproape? ochi umflati, nasoaie, guri cascate in care se-agitau moluste rosii... dar cat, oare, mai trebuie indurat, pentru onoare? se-ntrebau ei in gand.

– S-a suit Raul Cald la cer? se chinui Pestisorul Aiurit sa-nghesuie si semnul intrebarii in aceeasi respiratie.
– Inca nu – tuna Sirena, spargandu-le timpanele – plutiti intr-un pumn de apa, in palmele mele facute caus, e mai comod de discutat asa!
– Stiti, continua Pestisorul in soapta, Sarpele cu Pene si-a rasucit gatul inainte sa-si inghita coada si-acum e tot spinare sau tot burta... si Steaua de Mare nu vrea sa se-ntoarca acasa...
– Sigur ca stim, ei si? intona un triton, pe trei voci, toate false.
– ... si-am luat plasa prostului, onoarea! Ajutati-ne s-ajungem la Omul Oglinda!
– N-avem aripi sa zburam, nici picioare sa umblam... turnul lui e sus, pe stanci, va vaitati ca niste...
– ... tzanci, tipa si Calutul, fericit pentru rima, dar mai ales pentru ca putea racni, cu capul deasupra apei. Daca l-am striga? Hai, toti impreuna!

A urmat o harmalaie greu de pus in cuvinte: sirenele urlau ca trase de par, tritonii se acordasera sa scoata triade sonante de mare aiureala, Calutul necheza un coral pe sapte voci care-i ieseau prin gura, ochi, nari si urechi... doar Pestisorul, in tacerea sa de aiur, incerca sa-l ajunga pe Omul Oglinda cu gandurile adunate ghem si azvarlite cu un capat infasurat in jurul cozii despicate, sa mai stie veni indarat.

Intr-adevar, la scurta vreme – chemat ori ca de strigate, ori ca de tacere – Omul Oglinda sosi.

– Pestisorul de Aur... incepu el sever...
– ... trei dorinte pot implini, atat! il intrerupse Pestisorul. Nici fiert in scoica nici copt in frunze nici prajit pe carbuni nu mai primesc alta!

Intre timp sirenele si tritonii care il inconjurarau strans... nu pridideau se se aproprie si sa se indeparteze de oglinda aceea stranie, in care se recunosteau si nu prea... ca si cum oglinda ar fi adunat in adancul apelor ei de aiur toate chipurile lor posibile, din care ar fi alcatuit un portret, doar unul, in nemiscare, adevarul lor de pe urma.

– Sarpele cu Pene ar trebuit sa fie aici... cine priveste pentru el in adancul meu?
– Privim unii pentru altii! acum eu pentru el, murmura Pestisorul Aiurit.
– Ce face? intreba Omul Oglinda, preocupat sa-si refaca luciul, cu o batista.
– Daca n-am vedenii... isi... musca? rupe? taie? coada?
– Vedenii? am obosit de cata dreptate am intotdeauna! Hei, parca mai era o dorinta la-ndemana cui o cere... ce zici! Pune-mi piedica, da-mi branci pe stanci. Am deja o fisura intr-un colt... un pic trebuie fortat... si m-am spart! De-o viata visez...
– ... sa te vezi si tu la fata? incheie Calutul, ca Omul Oglinda se emotionase si tacuse.

Nu s-a mai stiut vreodata cine anume a spart oglinda. Omul Oglinda a strans cioburile unul cate unul, si-a refacut, din franturi, chipul intr-un tablou... pe care l-a privit indelung... cu nesat: se vedea, pentru cea dintaia oara. Banuise mereu ca-n spatele oglinzii de aiur era o alta la fel.... si tot asa, mai cate una, pana la sfarsitul lumii. Acum stia. Un calm si-un senin mai mare – daca lucrul e cu putinta – s-au asezat in inima Omului de Oglinda. Trebuia sa fi vazut, atunci, chipul ostenit dar fericit al Pestisorului de Aiur: ii indeplinise el, maruntelul, in final de misiune, dorinta cea mai vie a celui mai mare intelept din lumile nisipurilor de aiur. Ei da, se simtea rasplatit, viata fusese, inca o data, buna cu el.

Aici povestea se incheie. E usor de imaginat cum au dus Sarpelui cu Pene vestea ca trebuie sa-si sacrifice coada, daca vrea sa intre in normal... cum Stelutza s-a-ntors, tristutza, de buna-voie acasa, cum i-a dus Marele Zburator, care stia de onoare, in spinare la locul unde fusesera prinsi si i-a aruncat, la loc, in adancul undelor Raului Rece...

In povesti, ca oriunde altundeva, e bine sa stii cand sa pui punct, e si asta o arta. De aiur!

[Oribilul Mosh]

Basmul cu cocosu' verde

de Custuritza




- Buniculeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee! Bunicul abia se bagase in pat si incerca sa atipeasca atunci cand vocea nepotelului razgaiat se auzi stridenta din camera sa.Cand ajunse, nepotelul ii spuse:
- Zi-mi o poveste!Da' nu d-aia cu zane si zmei ca m-am plictisit de ele!
Bunicul, uimit de atitudinea nepotelului, isi spuse ca nu are ce pierde si ar fi bine sa incerce sa ii scoata odata basmele din cap razgaiatului.Asadar, bunicul incepu un amestec de basme care ar tine cu gura cascata si pe cel mai neascultator om:


- Ei, baiatul mosului, afla dar ca a fost odata un printisor frumos, bogat si tare ciudat in acelasi timp.Tatal lui ii adusese cei mai buni invatati din tinut pentru a-l educa peste masura, dar nimic nu se lipea de printisor, in afara de basme.Imparatul ii spuse cate basme stia, dar, intr-o zi, se imbolnavi si nu mai putu sa-i spuna basme printisorului,care, (intre noi fie vorba), crescuse un voinicel de ti-era mai mare dragul sa-l privesti.Insa, damblaua cu basmele tot nu-i trecuse, asa ca intr-o buna zi, el anunta la curte ca vrea sa plece de la curte pentru a-l cauta pe cel mai iscusit povestitor de basme.In zadar au plans curtenele toate si l-au sfatuit sa nu se avante in lume singur,ca va fi greu si viata mai dulce ca aici la palat nu o sa gaseasca nicaieri, caci printisorul nostru nici n-a vrut sa auda, asa ca isi alese din grajd un cal negru ce crescuse odata cu el si cu care se intelegea foarte bine.

Dupa vreo jumatate de an de cautare a povestitorului de basme cel mai iscusit si ascultand basme si in stanga si in dreapta, printul nostru ajunse la concluzia ca nu exista asa ceva si se hotari sa se intoarca acasa.

In drumul sau spre casa, itr-o zi frumoasa, pe-nserat, printul isi opri calul istovit de atata drum si poposi la marginea unei paduri stufoase, pentru a se odihni.Scoase din traista cateva merinde si incepu sa infulece, cand, un drumet istovit i se arata si ii ceru sa-l primeasca cu el la masa.Desi era obsedat de basme si provenea dintr-o vita nobila, printul nu era zgarcit si il pofti pe drumet sa se intinda alaturi de el la masa.Mancara si se ospatara pana cand obosira, iar seara se lasa peste padure, iar cei doi aprinsera focul.Atunnci, drumetul ii spuse:
- Domnul meu, am sa-ti spun un mare secret al meu si anume, ce mi-a fost ursit la nastere!
- Spune te rog !Spuse printul,vadit curios.
- Ei bine, afla ca eu am fost inzestrat sa spun basmele cele mai frumoase si sa destind cele mai incretite frunti!
Auzind una ca asta, printul nostru spuse:
- Daca imi spui cel mai frumos basm pe care l-am auzit vreodata, te voi lua cu mine in imparatia mea.Trebuie sa-ti spun insa, ca am auzit mai mult de jumate din basmele si povestile acestei lumi si, la fel de bine pot sa pun sa fii schinjuit in chinuri grele daca incerci sa-mi spui un basm pe care-l stiu.Fac asta pentruca, tu insuti ai spus ca esti cel mai mare povestitor!Te invoiesti cu intelegerea?
- Ma invoiesc!Spuse drumetul si ncepu cam asa:

- Marite print, stii basmul cu cocosul rosu?
- Il stiu!Raspunse printul.
- Nu ca-l stii, da' stii basmul cu cocosu rosu?
- Nu ti-am spus odata bunule drumet ca il stiu?
- Nu ca nu ti-am spus odata bunule drumet ca il stiu, da' stii basmul cu cocosu rosu?

Dupa ce il sacai vreo doua ore cu cocosul ala blestemat, incat il adusese in prag de nebunie pe bietul print, drumetul nostru spuse:
- Prea-bine marite print, vad ca stii basmul cu cocosul rosu, asa ca o sa-ti spun altul: Stii basmul cu cocosul verde?
- Nu - l stiu spuse printul.

drumetul incepu atunci:

A fost odata ca niciodata, un mos si o baba.Baba avea o gaina si ii dadea oua multe, ii facea puisori, fulgi si daca se chinuia umpic cred ca dadea si lapte,Era tare inzestrata gaina si baba era foarte mandra de ea.
Mosul avea un cocos rosu si era mandria lui, caci, nimeni prin imprejurimi nu mai avea cocos ca al lui.Insa, cocosul nu dadea oua, puisori sau lapte,asa ca mosul se ducea la baba sa-i dea si lui cate un ou doua de o mancare.Baba nici nu vroia sa auda si ii zicea mosului:
- Bate-ti si tu cocosul sa-ti faca oua!Eu asa am facut cu gaina mea!

Nici una nici alta, mosul lua un arac si ii trase o incinsa cocosului, de se umplu toata batatura de fulgi.Cocosul o lua atunci la sanatoasa, crezand ca a inebunit mosul...Si fugea asa de tare si de frica, incat era cat p-aci sa scape un ou, dar isi dadu seama imediat ca nu e gaina si isi continua alergatul sau, ca daca era sa concureze cu Gabi Szabo, o lasa p-aia fara record mondial.

La un moment dat ajunse cocosul la o fantana parasita si fantana cand il vazu ii spuse:
- cocosule rosu, fi bun si curate-ma ca ti-oi da apa proaspata si fermecata de o sa te faci voinic si cu penaj stralucitor.
Atunci cocosul,milos din fire, incepu sa curete fantana mizerabila sib au toata apa aceea statute si puturoasa de I se facu umpic scaraba ,apoi pleca mai departe, nu inainte ca fantana sa ii multumeasca pentru binele ce-I facuse.

Mergand mai departe, cocosul ajunse la o livada plina cu pomi fructiferi, printer care si un mar,plin de uscaturi si de omizi.Cum il vazu, marul ii spuse cocosului rosu:
- Cocosule rosu, curate-ma de omizi si uscaturi si o sa-ti dau poame proaspete care sa iti potoleasca foamea!
Cocosul incepu atunci sa inghita la omizi gretoase pana le termina pe toate, mai mai sad ea pe-afara de cate omizi mancase si de scarab lor!Marul ii multumi si ii darui un fruct, pe care cocosul rosu il lua sa-l manance pentru a-si potoli foamea dar mai ales great ace o avea de la omizi si apa clocita a fantanii, dupa cqare pleca mai departe.

Plecand mai departe, cocosul ajunse la un cuptor din piatra care il ruga:
- Cocosule rosu, carpeste-ma sip e mine cu pamant si toate cele si ti-oi da placinte calde cu mere din marul ce tocmai l-ai curatat!
Cocosul se puse atunci pe treaba, curate cuptorul, il primeni cum trebuie, apoi, istovit de atata munca lesina.Cand se trezi, placintele din cuptor se arsesera, asha ca cocosul rosu porni mai departe si mai slabit!

Tot mergand asa, cocosul rosu ajunse la o casa parasita in care gasi o oglinda murdara care candva parea sa fi fost o oglinda fermecata care arata adevarata fata a celui care se privea in ea.Cocosul o curate bine de tot, apoi , dornic sa isi mai admire odata penajul cel rosu de care era atat de mandru, se puse in fata oglinzii.Mare ii fu mirarea cand vazu ce ii arata oglinda!Penajul altadata rosu era acum verde .Pana si creasta tantosa ii era verde.

Speriat, pleca mai departe si ajunse la o ghicitoare care ii spuse pricina culorii penelor lui si anume, ca de suparare ca a fost batut de mos, apoi a baut apa cea murdara din fantana, apoi a mancat omizile din mar, I se aplecase si devenise verde.

Si, de atunci, dupa patania bietului cocos, nu s-a mai pomenit ca un cocos sa curete fantani, sa curete pomi, sau sa se uite in oglinzi!Tot de atunci, oamenii nu isi mai bat cocosii ca nu fac oua!Tot de atunci, printisorii nu mai vor sa asculte basme! Tot de atunci , s-au inventat cuptoarele cu microunde!Tot de atunci, au aparut numai povestitori mincinosi!

Tot atunci, nepotelul adormi, iar bunicul se duse multumit la culcare!

[Oribilul Mosh]

Orice singurate isi are palatul
de Soleil

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu v-as mai povesti, un palat.
Un palat singur, intr-un tinut singur din casa unei fetite ramase singura acasa pe timpul zilei, cat parintii ei erau la arat campul.

Totul a inceput in urma cu trei zile cand fetita se simtea extrem de singura. Nu avea nici un prieten sau ruda apropriata cu care sa se joace, iar parintii ei ii interziceau sa iasa afara atat timp cat ei erau plecati, astfel ca si-a construit din lucrurile gasite prin casa (o patura, o tigaie, o oala, o ladita, doua coifuri de clovn) un palat.
Se asterne seara. Este timpul ca parintii ei sa vina si sa ii spulbere iluzia. Se mai uita o singura data la palatul ei si se duce la culcare, cu speranta ca a doua zi palatul ei va avea balcoane, doua turnuri inalte pana la cer si usi care se deschid singure...

Ceea ce nu stia ea era ca si actualul ei palat simtea singuratea la fel ca si ea. Si el isi dorea sa devina un palat adevarat, intr-un camp inflorit si cu un Soare singur, cu care sa se poata juca...

A doua zi, cand fetita s-a trezit, parintii ei erau deja plecati, iar palatul ei nu mai exista. Il distrusesera cu mainile lor batatorite de munca.
A incercat sa-si inece lacrimile in bluzita ei , insa n-a fost cu putinta.
S-a reapucat sa-l faca , in gradina din spatele casei, acolo unde unde parintii ei nu au mai facut curat de ani de zile. Acolo singur nu i-ar fi gasit palatul.
Cu tigaia, oala, ladita si coifurile de clovn, isi asambleaza iluzia, pas-cu-pas... si cu lacrimile scufudandu-i palatul incet-incetisor in pamant...

Vazand cum totul dispare de sub ochii ei, isi sprijina chipul de niste papadii si adoarme...
In visul ei palatul strapungea doi nori, isi deschidea usile la sosirea ei, avea culori frumoase si miroasea a raze de Soare.
Se simtea atat de bine incat si-ar fi dorit sa nu se mai termine niciodata visul... de fapt, n-ar fi putut spune sincer cand si daca s-a trezit.
Se dezmeticeste in fata unei usi care, scartaind melodios, se deschide in fata ei... Inainte sa intre priveste in sus... Totul este grandios. Topaind patrunde in interiorul palatului viselor ei. E un hol imens, unde ecoul pasilor si icnetelor ei de bucurie se aude de trei ori...
Dincolo de acest hol e o camera cu oglizi, unde se admira in fiecare particica ce-i reflecta rochita galbena si pantofiorii verzi.
Strabatand palatul din scoarta-n scoarta oboseste si se consoleaza cu gandul ca si maine va avea vreme sa cunoasca tot ce nu a apucat in aceasta zi...
Se gandeste in care din camerele vazute sa intre sa doarme... Are de ales. Intra intr-o camera cu pat ce are asternuturi rosii si adoarme...

Patul este comod, insa nu atat de prietenos ca musuroaiele in care atipise altadata; perna era din material ales, insa nu atat de calda ca papadia cu care-si alintase chipul altadata.

A doua zi, cand se trezeste, se aproprie de fereastra , ca sa admire Soarele singur. Ceea ce avea sa afle era ca Soarele, de atata singuratate, si-a construit un palat unde se ascunde acum si unde nu se mai simte singur. Dezamagita si intristata alearga prin palat, in cautarea unui inlocuitor pentru Soare care sa-i impulsioneze bucuria.
Si tot cautand isi da seama ca nimic nu e la fel de jovial ca un Soare sus .
Isi doreste sa iasa din palatul viselor ei, pe camp... Poate florile o vor inviora.
Dar si florile au adormit, caci lor umbra nu le place...

In fata ei un camp de Floarea-Soarelui ce doarme, in spatele ei palatul mult visat si sus pe cer singuratatea care-a plecat.

Nu stie cand se lasa seara, pentru ca nu-si mai aminteste sa fi fost dimineata si adoarme la intamplare pe un culoar rece. Isi sterge lacrima si se gandeste la singurii care ar mai putea sa o salveze: parintii ei. Dar ei unde sunt? De ce? Pentru ce? Cand se intorc.? Ea nu stie, iara palatul nu-i poate raspunde.

Intr-una din acele zile umbrite, cand fetita nu facea si altceva decat sa planga si sa manance bunataturile din camarile palatului, a auzit batai puternice in usa.
Au fost trei.

- Intra! striga fetita dezimvolta.
Bataile nu se repeta, nimeni nu intra.
- Intra mai repede! insista fetita.
Bataile nu se repeta, nimeni nu intra.
Se duce si incearca sa deschida ea falnica usa, care de obicei se deschide singura. Nu poate.

Prin usa de lemn , o picatura de apa sarata a ajuns la ea. O saruta. E lacrima mamei ei.
Nimeni in afara de fetita nu mai poate exista in palat.
Acum isi are alaturi de ea propriile scancete , care-i rasuna in marele hol de cate trei ori...

Palatul e egoist, chiar daca singur, si-a dorit pe cineva ca sa nu se mai simta astfel. Si a avut-o pe fetita.
Fetita se simtea singura si si-a dorit un palat numai al ei, de unde sa poata fi mai aproape de Soarele singur. Dar Soarele si-a gasit un palat, ca sa nu se mai simta atat de singur, iar florile sale au atipit...

Singurii care ar putea sa o faca sa nu mai sufere ar fi parintii ei, insa separati de o singuratate numita palat, nu se pot vedea. Undeva , intr-o arhiva a gradioasei iluziii, fetita a gasit niste ramasite de inscriptii de unde a dedus ca oricine incearca sa intre in palat, in afara persoanelor alese de el insusi, sunt supuse la sapte probe.
Daca acestia le vor trece, usa li se va deschide a doua zi in zori.

Nu a putut sa inchida un ochi toata noaptea. A doua zi, calculand dupa cate clipe a asteptat privind in tavan, usa nu s-a deschis.
Daca stia ca lacrimile ei ce i-au ingropat palatul construit mic in gradina din spatele casei o vor costa singuratatea eterna, s-ar fi razgandit...
Insa n-a stiut ca fericirea o va costa ...tot fericirea.

De atunci in fiecare dimineata umbrita iese pe campul din fata palatului si plange la tulpina unei flori-a-soarelui. Asteapta ca aceasta sa o ridice in polenul ei si sa o scalde in albastrul cerului pana la Soarele care, saturat de singuratatea in doi alaturi de palatul sau, se va intoarce la postul lui de veghe si impreuna cu parintii ei veseli, se vor imbata cu raze...

[Oribilul Mosh]

Trei feciori de imparat si-un zmeu
de Povestitorul

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, in locurile prin care lupii se infratesc cu oile si perele cresc mari si malaiete in plopi, un imparat cu barba alba, ani multi si trei feciori – pe numele lor Maghiran, Hasmatuchi si Praslea.

Si, intr-o buna zi, celor trei feciori li se facu de insuratoare si numai bine ce-si gasira trei surori Cosanzene, toate trei frumoase cum nu s-a mai pomenit. Acu, cea mare era cam rea de gura, cea mijlocie se plangea tot timpul si din orice, iar cea mica, in schimb, radea tot timpul (de toate si de toti), insa celor trei feciori de imparat nici ca le pasa, atat de tare le iubeau; asa ca pusera repede de nunta.

Taman atunci se nimeri prin preajma un zmeu mare si fioros care, afland de frumusetea Cosanzenelor, se gandi ca n-ar strica sa-si ia si el o soatza asa frumoasa, sa-i mai lumineze barlogul cenusiu si zilele searbede. Asa ca intra pe furis, intr-o noapte, in camera in care surorile dormeau somn adanc si dulce si se puse s-o aleaga pe cea mai frumoasa dintre ele. Numai ca atata erau toate trei de mandre incat saracul zmeu nu se putea hotari neam. Si statu el acolo ceasuri intregi, tot chitind pe care s-o ia, cand auzi deodata cocosul cantand a zori de ziua. Neavand ce face, le lua pana la urma pe toate trei si le baga in sac, atat de repede ca bietele fete n-apucara sa zica nici “pasâ€Â

[Oribilul Mosh]

partea a doua....

Ajungandu-l din urma, zmeul puse o laba grea pe umarul lui Praslea si-l darama jos de pe cal. Taman cand se pregatea sa-l ia si sa-l zvarle-n tarii (caci se suparase foarte tare ca fusese pacalit), se trezi inconjurat de sapte babe incruntate, care-l impungeau cu degete noduroase si cantau cu voci de rashnita:

Tu din mere ai mancat
Si din apa ai baut.
Sa-ti fie pajistea pat
Si florile asternut.

- Ian mai lasati prostiile, le matura zmeul deoparte cu o laba si se intinse apoi spre Praslea... si se intiiinse... si se lungi apoi pe pajistea moale si adormi bustean.

Praslea le multumi frumos celor sapte batrane (care erau chiar Sfintele Zilelor) si se intoarse la casa zmeului. Le elibera pe Cosanzene din foisor, ii scoase pe fratii lui din pamant si se intoarsera cu totii acasa, unde au facut nunta mare si frumoasa si au trait fericiti pana la adanci batraneti.

Iar zmeul? Zmeul o mai fi dormind si acuma, de nu l-o fi trezit careva. Aveti grija cum umblati pe culmi de munte si pe ce pietroaie va suiti... sa nu fie cumva zmeul adormit din povestea noastra.

Si-am incalecat pe-o roata
Si v-am spus povestea toata;
Si de n-o fi-asa taman,
Sa n-am parte de uischian.

[baixinho©]

notele, mediile si clasamentul

[Oribilul Mosh]

Iata-i si pe cei ce au stat in spatele pseudonimelor :

AIURA = solaris
custurica = paiacec
soleil = gabuba
povestitoru = fluffy

Clasament basm

1.fluffy 8,28
2.gabuba 7,37
3.solaris 7,28
4.paiacec 6,99