Apele, raurile, baltile nu-mi vorbeau, nu puneam deci mare pret pe ele; nici ploile, nici padurea, nici soarele... Imi sopteau doar ca suntem impreuna si ca suntem fericiti, mare lucru, vedeam si simteam si singur ca asa este.[...] Animalele, in afara de cai, nu-mi vorbeau nici ele caci mugetul sau behaitul lor nu-mi spuneau decat ca le e foame sau sete sau ca trebuie date la taur. Vantul, vijelia, trasnetul, zapezile, nu-mi dadeau nici un fior cosmic, mi-erau familiare[...] Singurul lucru care ma facea sa raman mut de fascinatie era cuvantul rostit de oameni
(Viata ca o prada)
Pentru ca ieri s-au implinit niste ani de la moartea lui Marin Preda, si pentru ca eu cred ca el este cel mai mare prozator roman, deschid acest thread in memoria si intru cinstirea sa.
Nu am pretentia de a va spune noutati sau de a va uimi cu originalitatea interpretarii, ci doar va invit sa vorbim despre lumea in care vorbele si gandurile personajelor sunt puse sub lupa mirarii, acolo unde bucuriile simple ale linistii cotidiene dau sens si statornicie vietii. In acest prim post, cuvintele sale vor spune mai mult decat vorbele mele - eu o sa ma straduiesc sa selectez citatele.
Marin Preda despre sine, despre descoperirea relatiei sale cu lumea si Cuvantul:
Atunci am auzit o voce: "Lasati-l in pace! Na, ma, si pe-asta!" si cel care rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe soba o paine mare si rotunda si mi-a intins-o. Atunci mi-am dat seama ca tineam strans ceva in brate, tot o paine, si ca asta era cauza privirilor rele indreptate asupra mea. Pusesem mana pe painea de pe masa care era a tuturor si nu mai vroiam sa dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toti, in loc sa mi-o ia cu forta, cum furiosi se pare ca vroiau ceilalti, facandu-ma sa scot racnete, imi mai daduse una: "Ia-o, ma, si pe-asta!" Parca m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toti linistit si am pus incet si cuminte painea din brate pe masa. Nimeni nu m-a mai luat dupa aceea in seama, au inceput sa rupa din ea si sa manance.
[...]
Fantastice pentru mine nu erau viziunile lui Ion M. Ion, care nu miscau nimic in lume, ci felul si mobilul cuvantului zilnic rostit de oameni. Am devenit scriitor descoperind treptat forta lui magica, pana ce intr-o zi, spre saptesprezece ani am incercat sa-l fixez pe hartie. Chiar cuvintele care imi trezisera viata constiintei nu fusesera ele misterioase? Daca eu luasem in brate o paine si nu mai vroiam s-o dau celorlalti, cum sa mi se mai dea inca una? Firesc ar fi fost sa mi se smulga din brate. In loc de asta am auzit: "Na, ma, si pe asta!" Si forta magica a cuvantului astfel rostit ma facuse sa las din brate ceea ce luasem si sa devin constient ca exist.
Explorarea lumii, a vietii proprii de copil care a urmat, era legata de aceasta prima tresarire. Vedeam cum veneau la noi oameni, care vorbeau cu tata si cum din cea ce spuneau izbucneau hohote de ras, sau injuraturi de admiratie, sau sticliri de ironie in priviri, dispret sau satisfactie secreta, o plenitudine a trairii, o jubilatiune intensa, adesea pentru un singur cuvant rostit de al lui Basa, capiule si ce i s-a raspuns, cascaundule, ce putea spune cutare si in loc de asta ce a spus, ce ba?! Cu degajai nu o data spectaculoase de furie, ca i s-a zis prostule, sau pe ma-ta, carnule, cu muierea si copiii tai cu tot... Numai ceea ce intra in aria cuvantului rostit; maciucile care se ridicau in aer, sapele care se incrucisau pe o parloaga, taierile (l-a taiat!) nu incantau pe tatal meu, pe prietenii lui si pe mine, erau altceva, strain, fara inteles, nedemne de cuvant. Si vitele se repezeau cu coarnele unele in altele si cainii se incaierau. Cu ce se deosebeau aia de ele?
Asa intelegeam eu insumi. A prins-o cu altul in gradina, sau la poarta, n-o mai ia, i-a rupt picioarele, sau i-a spart aluia capul... A fugit cu alde cutare, (adica s-a maritat fara voia parintilor,)... a gonit-o de-acasa, s-a intors la ma-sa... a fatat... a murit intampinat... Evenimante fara importanta covarsitoare. Dar cand tatal meu statea pe prispa si trecea unul pe drum si ii spunea: "Buna ziua ma, nea Tudore", si tata cu toata sinceritatea: "Buna sa-ti fie inima, ma, Carstache, tare, apoi pentru el insusi incet: te'n c... pe ma-ta de zaltat", asta da, era ceva senzational, caci descopeream cum forta cuvantului imi dezvaluia brusc ca omul poate gandi simultan doua lucruri care se bateau cap in cap, urarea sa-i fie buna inima aceluia, si injuratura ca era un smintit. Putea fi injurata muierea cu tandrete, si i se faceau obrajii rosii si se invartea pe loc ca o gaina beata ca era iubita, si dimpotriva, un cuvant bland dar rostit cu cruzime rece o facea palida si o incremenea de spaima instrainarii.
(Viata ca o prada)
Despre bucurie (a revederii, in acest exemplu):
Intra in curte si cainele hamai, dar, aproape in aceeasi clipa, hamaitul se intrerupse si cainele alerga si incepu sa-i sara lui Anton peste manta, peste maini...
-Ce vreai, mai Ghimeasca? sopti Anton si, in intunericul si linistea curtii, propria sa soapta il infiora.
Urca pe prispa cu pasi nesimtiti si batu usurel in geam.
-Cine e? auzi el glasul atat de cunoscut al nevestei.
-Eu sunt, mai fetito! raspunse Anton ragusit.
Urma o liniste neturburata de nimic, o tacere nesfarsita. Anton se apropie de usa.
Nevasta trase zavorul si el intra in tinda. Ramase in picioare in intuneric pana ce ea se intoarse in odaie, pana ce gasi chibritul si aprinse lampa. Apoi ea statu nemiscata in fata lui.
-Antoane, sopti.
Anton isi scoase cu o miscare linistita si prelunga automatul de la umar, il puse in colt, isi lua sapca din cap, isi trecu mana peste frunte si sopti si el ceva ca si ea, ca in vis, cu un glas leganat si usor, si cu toata bucuria imprastiata prin toate colturile casei:
-Mai Voichito, ma! Ce mai faci tu?...
Atunci femeia isi acoperi fata cu palmele si cazu spre el, si el o prinse inabusindu-i hohotul de plans in manta. Ea se cutremura, isi vara obrazul in nasturii si vestonul lui, isi lipea buzele si ochii de stofa aspra.
-Uita-te la ea cum plange! Uita-te cum ii curg lacrimile! se mira el.
Atunci ea scoase un geamat, ii cuprinse gatul cu bratele, isi lipi fata apasat de obrajii lui si nu voi parca sa-l mai auda, nu voi sa-i mai dea drumul. Anton isi puse palma peste obrazul ei si o tinu nemiscata, o lasa sa-si piarda firea, o lasa sa verse lacrimi peste degetele lui mari si puternice. Tinand-o astfel, privirea lui se indrepta spre usa deschisa a odaii si intr-un tarziu relua chemarea cu acelasi glas de mai inainte:
-Mai Vasilica, ma! ia scoal' tu in sus de-acolo! Scoal' in sus, ma, si hai la secere.
Femeia se dadu la o parte si Anton intra in casa. Deodata, patul se rascoli, patura zbura intr-o parte si un baietas de vreo cinci ani sari drept in picioare. Crescuse tot timpul razboiului.
-Tata! striga el parca infricosat.
Il auzise pe taica-sau in somn, i se turburase sufletul si sarind, ei da! era chiar taica-sau! Intocmai ca si maica-sa, el cazu din picioare, din pat, drept in bratele lui Anton! ce hot taica-sau, il strigase asa lung, ca pe camp, ca si cand n-ar fi lipsit niciodata de acasa si acum il scula sa mearga la secere.. Vasilica se lasa pupat cu rabdare, apoi, cat ai clipi din ochi, incepu sa-l caute pe taica-sau prin buzunare, prin veston. Gasi un cap de creion si scoase un tipat, gasi un glont de pistol si tipa si mai tare, sari spre maica-sa si i-l arata.
(Indrazneala - vol Intalnirea din pamanturi)