Proza productie proprie

[sparkle99]

Title : The eon of the First Wind
Description : what could be the beginning of my fantasy world
How : by getting positive criticism

And there, as it was, the Nothingness scattered and gathered throughout the Eternity. And there was nothing to disturb the inner peace held intact by the multitude of empty particles. And their movements were chaotic, their thin walls collided with other particles, and powerfully splintered back. They gasped and started to move once more.
But one time, many particles flew in one direction; after they had collided millions of times, their random forces brought them together. And they immersed one into another, the thin walls of one particle became the essence that filled the emptiness of another. Two particles became one, their inner randomness emerged, and, one after another, each particle came and filled the point with its presence. And the particles formed the one Eternal Particle, that grew in power, as more particles collided with it. And the strong particles united and started to form a shape, and the weaker ones broke and became essence.
And so, the Nothingness had suffered its First Wind, which was the Creation of the neverexplained force, more powerful than the Dark Void itself. Once it was complete, the force rose above everything, and it became a shape, other than the perfectly rounded shape of the particles. And the essence inside it made it powerful.
It was now when all the remaining particles stopped from their irrational movements and, just for a second, looked at the Eternal One. He, who had been born from the randomness of a few collided particles... a composition of good and evil, of truth and untruth.
And the infinite Nothingness caught a glint of reason; when all the particles stopped for a moment, all at the same time, driven not by their inner randomness, but by another force, who was to became the First Ruler of Nothingness.
As time passed, the Eternal Particle flew among the other particles. And his shape held the randomness of hundreds. And this randomness began to shrink. Belonging to many particles, it couldn’t combine in harmony. And there, in the depths of the First Shape, Good separated from Evil, and Truth destroyed the untruth. And the combined essence, the broken parts from the thin walls of the weaker particles, animated the First Shape in a lively, regular motion.

[sparkle99]

Title : The power of the lights
Description : a story in my setting


The sun shone pale, piercing the white clouds with its faded rays, giving a slight bronze shade to the yellowish skies of Dretcht. The wind scattered the sand into dissipated waves, which rose into the air like a dragon’s breath.
The eye sought life, but the sight revealed nothing. The land was deserted. After the last Drain, people fled as they saw more and more creatures raid their homes. It took only ten days for the Plains to rebalance and the Drain to end; but it was enough to tear the place apart.
Now, the signs of that battle faded away. The elves that once lived there moved south, in Marathyia, trying to forget the ones they left behind. A long time passed, washing away tears and memories. Nobody knows what had happened anymore, no pages written, so as to bury the sorrows for ever.


Burdan ordered the troops to halt. The sun was now shining brightly, and the clouds began to move slower, as the wind turned into a soft breeze. The orcish army were tired as they have marched for days through this forsaken land where evil lurks at every step. But this was the only way that led to the Marathyian Forest. Burdan looked at his army, and grinned, almost happily. The orcs seemed ready to fight. Green faces that bore the scars of a nation, with long, yellowish teeth, sharpened by all the torn flesh; strong body, all covered in rough stone skin, dark and dirty. Embracing the Cause has brought them many battles, and their armor was old and rusty, stained with blood of their fallen foes.
‘ We shall reach the Forest tomorrow. ’ The general was frustrated when talking to Burdan; still, he respected his leader and never doubted his authority.
‘ Indeed ‘, replied Burdan, with his usual superior attitude, making use of his leadership in every way he could. He thought of what lay ahead as being an easy task, and added: ‘ After we have defeated the elves ...’ but he didn’t continue. He was surrounded by all his trusted Shamans, and he felt the urge to motivate his actions again:
‘ My father doesn’t follow the cause anymore. We cannot let the might of the orcs fade away in uselessness! ’
A humble servant approached and cried in a low voice :
‘ Master, your bidding. ’
Burdan was nervous and quickly turned his head, looking at the unplanned arrival. Then, he recalled that he needed something very important to be done, something even more important than the long speech he had just started.
‘ You! Write a letter to my father. I shall take his throne by force. I will challenge the naÏve Chieftain, even kill him if I must ...’
The general shivered at this strange request : ‘ But, Burdan ...’
‘ You will do it now! shouted the orc, frightening the little slave to the bones. With the Glittering Lights in my hands, there shall be none who will stop us! Not even him.’
The Shamans left in silence, one by one. They were ready to drain life out of anyone who opposed the Green Cause. Killing, that’s what it was all about. Killing, conquering, dividing... fighting to the last drop of blood that ran through their veins. That was their Cause. When they reached Marathyia the next day, every orc felt the same : eyes bloodshed, teeth sharp and yellow, blade ready to strike.




The Marathyian Forest was glooming, even though the sun was shining, and the thin clouds stood motionless in the faded sky. It was an ocean of peace, surrounded by a deep magical force, as it was protected by a Dryad, a sublime and purest creature of the woods. Her magical abilities lay in her love for everything that was alive and beautiful. The trees shivered at her approach, the flowers bloomed and the entire forest was calm.
The elves moved here, seeking a new home after the ravage of the Drain. Nobody ever thought that a Drain could be so disastrous. Every 300 years, their magic was drained because of the misbalance between the Material and Spiritual Planes; only a few understood why. But the last one was more powerful, twisting and hurting their minds. Although the elves remained united, the other creatures did not. Without magic, their life was unnatural. Many noble beings turned into monsters, losing faith, becoming weaker than the Drain; and many had lost their souls... Now, the elves don’t want to think back; they feel safe under the protection of the Glittering Lights and the Dryad.




Burdan was thinking of the attack while the camp was being set as the exact location he had chosen earlier. His orcs were slow, but didn’t need much of a settlement to feel comfortable.
A group of grunts approached their leader; they were followed by a few strange looking harpies, with orange beaks and plucked wings. Burdan knew what to do, as his mischievous plan came to life in his head. He quickly gathered the warriors and started marching nervously towards the forest.
After they had crossed the Sharpen Bridge, the Marathyian Forest enchanted their sight with its gloomy shades. High in the trees, owls were guarding the forest, catching sight of everyone who dared to enter. The harpies quickly raised in the air and, with a sharp sound, attacked the high trees. The owls struggled in a desperate attempt to survive, but they were no match : strong claws deeply pierced their soft flesh, tearing their wings, and fierce beaks broke their necks; the birds fell in agony.
The first threat was over; killing the owls assured the orcs an unspottable entrance. It was easy to find the Dryad now. Besides, this was the only thing they wanted; but they somehow knew it won’t be easy. The grunts were scared and started to doubt that killing a few owls would get them the Glittering Lights.
‘ Capt’n, are you certain that this, um, Dryad can help us get that spell ? ‘
‘ Not only she will help, she has a Collar which controls them! And it’s not a spell, not just a spell. “Theyâ€Â

[sparkle99]

Title : The power of the lights part II(last)

*scuze pentru posturile astea, dar poate poate va place cuiva ceea ce am scris*

The elf village was a peaceful and happy place, but when a wounded owl crushed at the feet of the Elven Princess, Aribeth of Silverdale, panic spread fast throughout the settlement.
The Princess was angry and scared at the same time :
‘ What has happened ... the owls ... , she cried, looking in every direction, hoping she could find an answer. Ryari, my friend, take three of your best scouts and scour the forest. Go to the Dryad first, make sure she is in no danger. ‘
‘ I will’.
‘ Bring me news, Ryari! Guards, I want to speak to my son.’
Elvin was Aribeth’s only son. He was a cunning fighter, and his healing and magical abilities were of great power. His presence calmed her down immediately, although she was still eagerly awaiting Ryari’s return.

The four scouts were advancing rapidly, heading straight to the Dryad’s Tree. Scouting the forest for so long has taught them the fastest routes, so they reached the clearing in less than half an hour. The place had a special beauty, as it was surrounded with big trees and plants, which made it very hard to see something from distance.
When Ryari moved the leaves aside, he revealed a frightening sight : some orcs were circling the Tree of Lights, and the Dryad lay on the ground, motionless and pale. He had never seen her like that. ‘ The beasts must’ve taken her unprepared, he thought, staring at the orcs. But what do they want? ‘ He felt an uncommon breath; he wanted to turn around, but he was hit by a strong blade in his neck. The orc grinned as he stared at his victim.
It took only minutes until the orcs slaughtered the other three elves. The crushing edge of the blade dripped blood. The Cause was claiming its rights.




‘ I can wait no longer. You must go after them, Elvin. They are missing for three hours now.’ Aribeth looked calm, but she was ravished at the thought of Ryari’s fate.
Her son replied in a sad voice:
‘ Ryari is a great scout. He will be back soon.’
The door opened in a disturbing noise, and Galvyn, one of Aribeth’s personal guards shouted :
‘ Another owl has returned. Its wing is stained with elf blood. ‘

The elf hunters reached the Dryad’s Tree in a flash, guided by the little owl. Elvin wanted to be the first to know. When he approached the Tree, he saw some tracks that led back into the forest. He recognized them as being orcish.
‘ We found Ryari. His last word was “orcsâ€Â

[ovidiu bufnila]

Imi cer scuze! Cum pot micsora sau sterge posturile lungi? Le pot edita? Pot sa dau numai linkuri catre povestiri?
Multumesc pentru intelegere.

[gaga]

Dai click pe butonul "Edit" si refaci greselile. Daca a trecut prea mult de cand ai dat un post, nu mai poti decat sa rogi un moderator sa te ajute.
Este de preferat sa dai link-uri catre povestirile mai lungi, pentru a nu incarca inutil subiectul, in principiu poti da link catre orice nu iese din sfera regulamentului (forumuri concurente, reclame nedorite de conducerea fanclub, site-uri ilegale)

[ovidiu bufnila]

Multumesc, Danone!

[stefan]

Dai link sau bagi totul intr-un txt/doc si-l atasezi. Cum ti-e mai usor.

Ideea e ca nu vrem sa fie unii care sa monopolizeze subiectul si sa posteze pagini intregi singurei. In plus, daca e un text pe 15 posturi si nu-mi place deloc cum incepe, e mai frumos sa nu trebuiasca sa nu trebuiasca sa scrollez 14 posturi si 9/10 pana la urmatorul "client", nu?

[doctoru']

SOBOLANUL


-Baietii mamei! Vedeti cine este la poarta, cineva il cauta pe tatal vostru.Spune-i ca nu este acasa. Mergeti la cooperativa si luati mirodenii. Pana veniti voi face mama orez cu lapte.
Ne-am ridicat imediat, eu si fratele meu Ilie, mai mic cu cativa ani buni, si am plecat la poarta. Aici il gasim pe Preda tiganul, care ne intreaba pe un ton baritonal.
-Unde e cuscru Sandu mai copii?
Noi am dat din umeri in semn ca nu avem habar, apoi eu am raspuns ca nu e acasa, este plecat "demult", adica cu mult timp pana la ziua, sa taie lucerna la cai.
-Dar ce treaba ai cu el? íŽl intreb plin de semetie.
-Am un mare soarece, un sobolan, in hambar si vroiam sa mi-l prinda el cu mana, mi-a mai prins unul anul trecut? Cand vine, nu stiti?
-Apoi cred ca trebuie sa apara, ii raspunsei imediat.Vazand ca nu are alt raspuns, Preda aiganul se intoarse spre casa, la vreo patru case de noi, la Sosea. Pasea inainte iar eu si fratele meu dupa el, mergeam la cooperativa, unde ne trimisese mama.
Preda era un om bine construit, legat, gospodar sincer si curat la suflet ca o fata spalata cu iarba mare in noaptea de Sf. Toader. íŽmpreuna cu fratele lui, Aurica, cumparase doua locuri de casa de la Marin Cercel, chiar in mijlocul comunei. Batusera tiganii ilaul cate doi ani pana se achitasera de datoria locurilor de casa . Nu erau scapatati. Poate in copilarie mai cersisera cu traista si oala unde li se punea prune peste varza, pe la pomeni, dar acele vremuri erau de mult apuse. íŽi spunea lui tata cuscru dintr-o gluma, pe care chiar tata o inventase. Casatoria intre tigani si romani era interzisa mai rau ca intre castele din India. Si totusi s-a produs. O nepoata de a mamei Ioana, romanca deci, se casatorise cu un nepot al lui Preda, cu Bonete, si asta era motivul din cauza caruia tata era cuscru nu numai cu Preda ci cu toti tiganii din sat. Mai mult incepusera tiganii sa-mi spuna si mie cuscru.
Preda mergea inaintea noastra si se tot vaita:
-Ce ti s-a intamplat , mai Preda, il intreaba Gogu lui Birlica, un vecin de-al nostru. Unde ai fost asa de dimineata?
-Am fost la Sandu lui Aurica, la cuscru, stia si Birlica gluma, sa-l iau sa-mi prinda un mare sobolan pe care il am in hambar, si nu l-am gasit.
-Stie Sandu sa prinda sobolani? insista Birlica.
-Sigur ca stie, mi-a mai prins unul acu un an.
Preda intra in curte, pe poarta din dos, si se face nevazut.
Eu si fratele meu admiram merii lui Birlica, infloriti deja, semanau cu niste mirese sfioase care de-abia asteptau sa apara in fata altarului si sa spuna "da". Am mers la cooperativa, am cumparat mirodenii si cand am iesit pe Sosea, mare invalmaseala.
Se adunase jumatate de sat, oameni in toata firea: Iancu Spalatu, Radu Motoi, Stanciu Tasila dar si din cei tineri Bosoi, Ninelu, Titone. Preda scosese hambarul la insistenta lui Ghita Oanta, unul dintre cei mai lenesi oameni din sat, pe drum. Multa lume se adunase in jurul hambarului, judecand cum era mai bine sa prinda sobolanul. In hambar nu mai era nici un strop de faina, dar avea o gaura, pe unde intrase, probabil, sobolanul, pe care Preda o astupase cu un cocean de porumb curatat.
-Hai sa punem hambarul in caruta si sa-l ducem la garla sa inecam sobolanul, zise Ghita Oanta, satisfacut ca are totusi o idee.
-Cu ce sa-l duc? intreba Preda.
-Cu caruta zise Ghita Oanta, aratandu-i-l pe Marin Sprichindelea care tocmai cauta sa-si faca loc prin multime!
-La o parte, sa o iei pe ulita cealalta pentru ca aici avem treaba, spuse Ilie Baboi, care se pare ca avea si el o propunere cat de cat acceptabila.
-Eu zic, continua Ilie Baboi, sa-i dam foc hambarului, o data cu el arde si lighioana in acelasi timp.
-Cum sa-i dau foc la hambar? Asta e lada mea de zestre de la socru meu, completa Preda.
-Mai, oameni buni, interveni dupa cum ii era obiceiul Jean Brebu, un moldovean hatru, insurat la noi in sat, stati putin. Noi ne luptam cu hambarul asta, am blocat circulatia, s-a strans multa lume, dar nu stiu daca mai este sobolanul in hambar.
-Este, este, raspunse Preda ca o flasneta demodata.
-Ia sa vedem, si Jean Brebu scoase cocianul si se uita cu un ochi in hambar.Soarecele statea zgribulit intr-un colt, speriat de harmalaia din jur.
-Eu va propun sa aduceti un sac, scoatem cocianul, soarecele intra in sac si al nostru este.
-Asa este, e buna chibzuiala ta, zice Preda care nu se dezlipea de langa hambar. Intre timp, alte carute care vroiau sa treaca au luat-o pe o ulita ocolitoare. Luati-o pe acolo, ca noi avem treaba aici, continua Preda, fiind incredintat ca de data asta i-a venit de hac sobolanului.
Dupa ce a venit cu sacul, Gica Godinacu il lua, scoase cocianul de la hambar, le facu semn celor din apropiere sa-l aplece, soarecele intra in sac si cu o viteza nemaipomenita strabatu sacul, gasi o gaura in sac si iesi grabit printre picioarele a catorva zeci de gura casca. Gica Godinacu care nu vazuse ce s-a petrecut, lua sacul de gura, il stranse bine in mainile lui puternice de plugar si-l izbi cu putere de pamant de mai multe ori. Crezand ca l-a omorat , desfacu sacul, satisfacut de isprava lui, dar, stupoare, in sac nu se afla nimic. Soarecele scapase intrand in curte la Vasile tiganul.
Preda pricepu repede ce s-a intamplat si incepu sa strige cu putere:
-V-am spus eu ca scapa, vedeti, a scapat. Si Ghita Oanta prost, si Ilie Baboi prost, si Jean Brebu prost, si Gica Godinacu si mai prost.
-Bai, Lili, de ce ai adus sacul rupt?
-Nu a fost, ma, sacul nostru - veni repede raspunsul. Avem noi saci? L-am luat de la Niculina lui Vasile.
-De ce, Niculino, nu ti-ai cusut sacul, fire-ai a dracu? de puturoasa, ca d-aia nu te mai mariti. Cine crezi are sa vrea o lenesa ca tine. Si voi copii, lepadaturile satului, de ce nu ma lasati sa-mi fac treaba, mama voastra de nechibzuiti, ca numai din cauza voastra a scapat.
-Unde-o fi Sandu lui Aurica? Daca era el imi faceam treaba linistit.


P.S. Ce parere aveti?

[nodingat]

la deschiderea uneia dintre expozitiile de pictura ale unui amic in tablourile caruia sunt mai tot timpul explozii de rosu, un critic(dintre fostii lui profesori) a comentat ceva de genul "...in ciuda celor ce l-am invatat in facultate de a nu folosi mai mult de un anumit procent rosul, M. rupe aceste canoane in cautarea frumosului..."
si acum, dupa ani buni, zambesc amintidu-mi felul in care M. il privea pe idiot.

[regius1000]

Poiana ingerilor

de Sergiu Somesan

[regius1000]

Oviraptorul


de Sergiu Somesan


http://proscris.web1000.com/Ps27-28/somes28o.htm

[nodingat]

In cazul pustiului de 17-18 ani, cumnatul politistului, cred ca ar trebui adaptata povestea pe care o spune unei alte personalitati decat cea a autorului, ar trebui particularizata cumva.
ideea de final mi-a placut! nu apare diferentierea clasica bine/rau, rai/iad ci un numitor comun.
"Ramasesera toti trei tacuti, goi, privindu-se atenti unul pe altul in timp ce asteptau sa le creasca aripile"

[regius1000]

Multumiri celor care au facut observatii aici sau pe PM. Sa rezum putin:

- pustiul de 17-18 ani se exprima prea elevat pentru unul de varsta lui, atunci cand povesteste despre muntele sfant al dacilor.
- Beria a fost eliminat de fostii lui tovarasi pentru ca reprezenta un pericol pentru ei, nicdecum pentru ca erau oripilati de faptele lui.
- la finalul povestirii am spus : "Ramasesera toti trei tacuti, goi, privindu-se atenti unul pe altul in timp ce asteptau sa le creasca aripile" desi cu numai cateva randuri mai inainte am spus ca fetei ii crescusera deja aripile.

Observatii la observatii:

- mie personal mi s-a intamplat sa aud tineri care povestesc foarte frumos, mai ales cand este vorba despre subiecte care ii pasioneaza.
- stiam motivele pentru care a fost eliminat Beria, dar mi s-a parut interesant in contextul din povestire sa mai pun si oamenii sa indrepte cate ceva din raul lumii si sa nu las chiar totul, pe umerii " instantei supreme".
- cu finalul intr-adevar nu stiu ce sa fac. E o scapare pe care va trebui sa o indrept. Ma intreb daca " Ramasesera toti trei tacuti, goi, privindu-se atenti unul pe altul in timp ce asteptau sa le creasca DE TOT aripile" nu ar suna mai bine?
Referitor la observatia ca ar mai fi trebuit sa mai introduc un personaj caruia pustiul sa-i povesteasca totul, ar fi o idee buna, numai ca s-ar mari prea mult numarul de personaje secundare. Retin ideea pentru eventualitatea ca vara asta voi avea timp sa transform povestirea intr-un scurt roman psihologic.

[smg]

in curand la http://www.egophobia.tk va aparea revista culturala "EgoPHobia" dedicata in special literaturii si filozofiei... cei care doresc sa ne trimita texte in vederea publicarii o pot face la prin e-mail la: egophobia@gmx.net

va multumim! redactia

[ovidiu bufnila]

MEDUZA

mic roman SF
Ovidiu Bufnila

Capitolul 2

In astfel de intamplari am putea oare descoperi virtualitatea universului digital si am putea afla ultimul lui sens? Probabil ca unui punct real ii corespunde un punct virtual asa cum unui eveniment virtual ii corespunde unul virtual. Unei multimi de puncte reale ii corespunde, in mod firesc, o multime de puncte virtuale. Unei meduze reale ii corespunde o meduza virtuala si virtualizanta. Nu e oare prea simplu?
Dar cine a generat pe cine?! Inclin sa cred ca trecutul se infasoara in virtual in timp ce viitorul se desfasoara din el, invers. Pare ca doar prezentul e real, el reprezinta crunta realitate. Daca asa ar sta lucrurile atunci inseamna ca eu sunt real numai in acest moment. Dar acest moment este el real?
Si atunci sa fie Pitoskin o simpla inventie? Sa fie componenta mea virtuala sau, mai mult, componenta mea digitala? Sau Pitoskin e cel care a inventat totul de la navigatorii secretului la universul digital? Dar cum pot fi sigur de acest lucru?! Si cum pot deosebi oceanul virtual de oceanul digital? Poate ca ar fi trebuit sa primesc un semnal care sa-mi certifice realitatea. Dar daca l-as primi cum as putea fi sigur ca l-am primit eu? Si, mai mult, cum as putea fi sigur ca mi-ar fi adresat?! L-am primit deja? Memoria imi joaca feste. Imaginatia imi joaca feste. Sunt o meduza pe deplin confuzionata si contrariata.
Dar nu sunt sigur ca e vorba chiar despre memoria mea. Nu sunt convins ca trebuie sa fie vorba de imaginatia mea. Si daca ar trebui sa fie vorba de o memorie, de o imaginatie, de ce ar trebui sa le revendic tocmai eu?! Sa fie eu Meduza Norilor?
Ma intreb daca eu pot fi un eu in absenta memoriei, in absenta imaginatiei. Si, mai mult, de vreme ce-mi pun asemenea intrebari, e sigur ca posed o memorie, e sigur ca-mi pot imagina anumite momente din viitor. Astfel ca, desi memoria mea si imaginatia mea par sa aiba un caracter continuu, multimea de puncte care sunt are discontinuitati in aparenta ei. Adica eu sunt un eu nemuritor dar discontinuu.
Nimic nu ma impiedica sa-mi amintesc trecutul. Timpul e valurit. Nimic nu ma poate indeparta de ideea nebuna de instantaneu digital. Imi aduc foarte bine aminte. Norii trandafirii, in care statea ascunsa meduza, au acoperit cerul pe la pranz dand semn tuturor despre apropiata sosire a piratilor de dincolo de orizontul vizibil.
Eu ma aflam in docurile din Orchestrí¶m supraveghind incarcarea unui transport de romane science fiction pe care mi le comandase contabulul de Bitombe.
Stateam de vorba cu poetul oceanic, poetul din Puerto Pico. Imi povestea despre o lunga calatorie cu un submarin galben in care aveau sa porneasca o multime de cunoscuti de-ai nostri.
Era o calatorie initiatica spre aflarea sensului ultim al universului digital.
Ma interesa sa pornesc si eu intr-o asemenea fascinanta calatorie impreuna cu ei si i-am cerut cateva amanunte. Poetul oceanic mi-a spus ca ideea le venise indata ce aflasera despre apropiata aparitie a piratilor. Piratii erau fiinte fabuloase guvernate de tainica lucrare a furtunilor digitale. Aveau, se pare, un corespondent in registrul nostru de navigatie. Meduza Norilor le-a schimbat insa codurile secrete ale fiintarii si functionarii. Am banuit ca Pitoskin s-ar afla prins de buna voie in corporalitatea lor si ca punea la cale o noua manifestare publica a ideilor sale aiuritoare.


vreti urmareaaaaaaa?

[Raz van Helsing]

Iata primul fragment al unei opere literare in proza, care per ansamblu a ramas fix in coada de peste (momentan)...

Totul a inceput intr-o zi. Da, intr-o zi. Putea sa inceapa si intr-o noapte. Dar eu am vrut sa inceapa intr-o zi. Tycho statea si citea ziarul. Era ziarul de ieri, dar nu conta. Ieri nu il citise. Avea o presimtire ca fata lumii nu se schimbase intr-o singura zi. Observa titlul scris cu litere mari pentru a atrage atentia. Intr-un fel, evenimentul i se parea important prin insasi afisarea lui pe prima pagina. Dar este bine ca s-a asigurat de importanta evenimentului, sa nu isi oboseasca ochii. Daca ii obosea, trebuia sa isi cumpere ochelari si observase tot pe prima pagina ca din prima zi a lunei urmatoare se scumpesc carburantii, rezultand astfel ca se scumpeste si lumina electrica , gazul etc. Si atunci va trebui sa faca un efort financiar pentru a-si cumpara ochelarii. Dar cum luna viitoare era destul de aproape, Tycho nu avea destul timp nici sa isi strice ochii, asa ca se vedea nevoit sa aiba grija de ei. Titlul de pe prima pagina era legat de un scandal de coruptie. Era vorba de un parlamentar ce reprezenta partidul de guvernamant si, teoretic, pe cei care l-au votat. Tycho privi dezamagit risipa de cerneala, caci stia ca acuzatul va fi declarat nevinovat sau va disparea subtil in incogniscibilul suav al tarilor calde. Sau temperat-continental sau oceanic. Nu avea preferinte parlamentarul in cauza. Tycho se gandi sa se amuze putin cu caricatura din ziar. Reprezenta tara sa ca o fecioara prostituata asteptand clientii cu carti de credit. Ii implora sa ii accepte serviciile si sa ii lase putina valuta in cutia milei ce o imprumutase de la biserica, pentru ca ea era oricum goala si putinele credincioase ce treceau peste reumatismul cranio-spiritual nu aveau ce donatii sa faca.
Dar Tycho a fost interupt din lectura de o femeie de o frumusete rara, ce ii trezea toate simturile si il purta intr-o lume indepartata a desfatarilor. Apoi s-a asezat langa el prietenul sau Baruch. Baruch era Un barbat ca la vreo treizeci de ani cu o licarire cel putin interesanta in ochi. Meseria lui era de pictor-zugrav. Lucra de fapt ca zugrav, dar in timpul liber se dedica picturii. Avea o viziune suprarealista a lumii de un impresionism deosebit, ca sa spun asa. Cunoscutii ii laudau lucrarile si il incrajau sa si le prezinte intr-o expozitie, dar el amana mereu momentul, pretextand ca asteapta persoana aceea deosebita careia sa i-o dedice. Insa ea intarzia sa apara. Cu toate acestea, Baruch nu era descurajat. Credea ca toti avem un suflet-pereche si o anumita rezonanta si legatura supranormala il va atrage ca o forta gravitationala ce nu tine de masa, ci de acceleratia batailor inimii... Dar Baruch se simtea bine in grupul sau de prieteni si acum era fericit ca il viziteaza pe Tycho, pentru a putea discuta despre toate nimicurile importante, de la luptele intre femei in ringul de noroi la scopul final al universului. cu ocazia asta il antrena si pe tycho, de obicei mai retras in felul sau, fara a avea insa aerul unui geniu neinteles. Tycho era de regula destul de bine si in detaliu inteles. Cat despre geniu, mai vedem...
- Salut, zise Baruch. Ce mai faci?, evident il intreba, nu facuse o exclamatie, nu era nici o propozitie enuntiativa, precum si sugereaza de altfel sensul propozitiei si semnul intrebarii de la finalul ei.
- Salut, Baruch! Citeam si eu ziarul. Nu stiu de ce ma mai deranjez. Poti afla totul la stiri si zilnic se intampla aceleasi lucruri. Numai numele have been changed to protect the tiraj. Oricum, m-am saturat de editoriale scrise in baie in timp ce te razi. Bine c-ai venit si am si eu ceva mai bun de facut.
-Da, oamenii din ziua de azi nu mai sunt initiati in tainele converstiei. Dar nu-i nimic, s-asa sunt extraordinar de plictisitori.
-Trebuie sa fii mai intelegatori cu cei din jur, chiar daca tu detii adevarul absolut si reprezinti o cutie a Pandorei a sfaturilor intelepte si cugetarilor geniale.
-Mda, sunt zenitul arhetipului divinitatii homo sapiensiene, n-am ce zice... Dar cuvintele nu vor atinge niciodata valoarea expresiva a imaginilor redate intr-un moment de febrilitate si conexiune cu sferele inalte ale universului si armonie cu energia ancestrala a creatorului cu care ne identificam noi insine in momentele noastre de reverie lucida. Un scriitor nu poate atinge monumentul glorios al sufletului unui pictor decat in nazuintele sale.
-Dar oare nu ti-au trebuit cuvinte pentru a-mi comunica asta?
-Oh, Tycho, ti-am explicat de atatea ori prin tablourile mele, dar tu te tie mintea iti zbura spre alte zari... Macar de ar zbura cu clasa I... Dar spune-mi, ai vazut meciul de aseara?
- Da, a fost extraordinara revenirea Stelei in 10 oameni dupa ce adversarii conduceau cu 2-0. Sa castigam cu 5-3... Ne-au oferit baietii un spectacol pe cinste. Dar lipsa disciplinei si usurinta cu care primim golurile ne vor costa in urmatoarea noastra prezenta in cupele europene.
-Din fericire, nu vom primi decat de 2-3 ori nota de plata...
-Trecand peste faptul ca nu ne vrea nimeni in fazele superioare, stai sa-ti citesc o poezie pe care a scris-o un var de-al meu. Mi-a trimis-o prin e-mail aseara:

Indraznesc sa scriu o poezie
Unei puteri cu mult superioara mie.
Binecuvantarea adusa noua, tuturor,
Pasele tale ce-ncanta ca un cor,
De ingeri, pogorati din cer,
Si geometriei descrisa pe teren,
Flori pline de un genial nectar,
Ma fac sa-mi umplu un potir de fericire,
Sa-l savurez, sa intru-n nemurire,
Alaturi de echipa mea, ca vocea mamei cristaline,
Inger ce nu te-ncumeti sa te-ntorci la creator,
Ramai nedemnei noastre existente sa-i dai sens,
Si mortii cea absurda sa ii platesc un cens,
Sa ma lase sa traiesc un mit matuzalemian,
Cupa de campioni sa o sarut in cel din urma an,
Sa vad pe chipul meu senin pe care s-a asezat neaua
Bucurie atemporala si sa-i multumesc umil zeitei mele Steaua.

-Da, omul este cu siguranta un fan infocat. Un om care isi iubeste sincer echipa, zise Baruch. Dar din pacate ii lipseste acea sclipire a poetului. Nu se poate desprinde de acea exprimare lumeasca, banala, fara a avea un limbaj cotidian bolovanos, imaginilor sale artistice le lipseste geniul, figurile de stil ce sugereaza printr-o inspiratie transcedentala ideile exprimate, mesajul nu este inaccesibil celor multi fara ca acestia sa faca un oarecare efort individual si evolutie temporara spirituala cu scopul comprehensiunii.
- Da, o sa-i trimit un e-mail cu aprecierile tale. Poate o sa-si abandoneze slujba de contabil si o sa se dedice „meserieiâ€Â

[Raz van Helsing]

Acesta e al doilea fragment din opera literara in proza. Pe care o voi continua sau nu. Poate incep alta, poate mai scriu poezii... Oricum nu conteaza pentru nimeni.

Am intalnit-o prima oara intr-un McDonald’s. Singurul loc la aer liber era langa ea. Nu avea cum sa ma refuze... Cred ca a simtit si ea o legatura meta-chimica intre noi doi. Dupa ce am terminat de mancat am mers sa ne plimbam. Am discutat si se simtea cum ne completam reciproc si parca puteam sa ne citim gandurile. Ea n-a parut surprinsa cand i-am spus ca obisnuiesc sa pictez, de parca stiuse dintotdeauna. Din intalnirile ce au urmat mi-am dat seama de inteligenta sa si nivelul ei de cultura, dar si de bunul sau simt pur romanesc. Este o persoana echilibrata, de exemplu in ceea ce priveste egalitatea sexelor are o atitudine realista, nedesconsiderand nici unul dintre sexe in detrimentul celuilalt, dar are si o sensibilitate cu totul in afara a ce s-ar numi „ordinarâ€Â

[kahlan]

e cam scurta...dar...

Ma uit in oglinda...la chipul meu acoperit de vopsele...de o masca...incerc sa sterg urmele de machiaj de pe fata mea ...
Negrul din jurul ochilor mi se intinde ...lacrimi inegrite de la el mi se prelungesc pe fata, pe gat...pe haine...patandu'le.Ochii ma ustura...pielea la fel...in final, raman eu cu oglida...fara machiaj, doar eu...fata mea...asa cum e...dar de ce e asa...asa schimbata?
...parca era mai bine cu machiaj...parca arata mai placut...oglindirea fetei mele se intuneca...ma vad...cum rad de mine...singura.De ce m'am vopsit...de ce m'am ascuns...de ce am ales aceasta cale...eu, de ce am ales aceasta cale?noi, de ce am ales aceasta cale?
Sa ne ascundem dupa vopsele...dupa minciuni...sa ne facem masti, sa nu ne mai recunosatem, sa fim ceea ce nu suntem, sa ne distrugem?
Sparg oglinda...nu mai suport sa o vad uitandu'se la mine...razand de mine...sa ma vada fara masca...dar...de ce?in cioburi vad oglindiri...oglindiri pe care nu le mai recunosc...iau vopselele...le arunc...ele se imprastie...se scurg peste cioburi...care se coloreaza...acum vad...un vitraliu.

[dark_soul]

prima parte:

Timp…ce notiune bizara… o existenta efemera pe care totusi, noi, manati de instinctual nostru de limitare a absolutului, ne incapatanam sa o fragmentam in clipe oarbe si pretindem ca astfel putem masura infinitul… E ca si cum ai incerca sa inoti in albastrul cerului sau sa torni intr-o cana albul Caii Lactee… E ca si cum ai incerca sa transformi amintirile in vesnicie sis a te inchizi inauntrul lor si astfel, ferecat in sfera monotona a constiintei umane, sa te crezi ferit de capriciile timpului… False pareri de siguranta, falsa sete de etern…
Dar nu, noi nu suntem nici etern, nici clipe si nici nu am putea fi: Noi suntem ceea ce timpul face din noi: un Tot sau un Nimic. Cum am putea noi crede ca blanda caldura a inimii noastre ar putea incalzi, lumina si umple de iubire fiecare coltisor al universului, cand insasi stelele dogoritoare ce impanzesc cerul nu au destula forta pt a aprinde intunericul din jurul lor si, dupa ce stralucesc cu toata puterea lor, se sting, martirizate de Timp, topindu-se in bezna
Stiu ca intr-o zi tot universal pe care mintea mea l-a creat pt a masca intunericul din jur, se va prabusi in neant, iar eu ma voi pierde o data cu el. De aceea incerc si eu sa raman mai mult in sanul clipelor de basm, in sperantza ca, desi atent cronometrat, timpul acordat fericirii mele va mai castiga o secunda…

[dark_soul]

a doua parte...

Era vara…Atat pot sa spun si cu asta am spus totul, pt ca vara inseamna cer albastru, soare rotund si puternic, caldura coplesitoare, parfum de flori, cantec de pasari, joc de copil si o odaie mica si racoroasa, strajuita de umbra batrana a unui nuc. Odaia copilariei mele. Stramtorata intre patru pereti albind de inocenta. Inchisa de o usa de pe care priveau cu mirare ursi, feline, pinguini si soparle. Aceasta usa inchidea imparatia povestilor, pt ca nimeni san u arunce o privire inauntru si sa o spulbere in vant. O singura fereastra aducea lumina cerului cu jocul de stele si dansul de vant, cu zborul de pasari si cantecul ciripitor. Atat. O odaie goala in care doarme un suflet gol…
Nu toate diminetile de vara sunt la fel. Unele sunt albe si limpezi, innodate de o panza de abur transparent, altele sunt cenusii si umede, razele rare stralucind golase printer lacrimile ierbii, iar altele sunt imbujorate, ca un boboc de trandafir ce se deschide incet-incet in oglinda cerului, purtand paleta calda a unui pictor pe petalele sale brazdate de seva luminoasa a razelor plapande ce incearca sa cladeasca din nou un soare.
Acea dimineatza insa plangea. Iar eu, ghemuita pe pervaz, ca o pisica somnoroasa care toarce sub valuri de caldura, o priveam cu duiosie si degetele mele incercau parka sa aline obrajii cerului, incercand sa le descopar tristetea… Mi-a raspuns o vrabie zburlita.. Cuvintele se repeat (cip-cirip), lafel si lacrimile si tristetile! Cerul devenise plumburiu si apasa parka pamantul, strivindu-l in tremur. Cantecul ploii se repeat ritmic: era acelasi refren monoton al vietii melancolice. Ploaia era racoroasa, ca orice ploaie matinala de iunie. Toate vrabiile erau ascunse sub umbrella verde a vreunei frunze. Numai vrabia zburlita care raspunsese ingrijorarii mele zacea singuratik langa o balta si isi privea, pesemne, chipul cenusiu in apa cenusie, pana cand imaginea si oglinda, speriate de un strop inamic de ploaie, incepeau sa tremure sis a fuga, incercand zadarnic sa iasa afara din groapa ingusta care le-a prins avantul.
Sunt mici ochii unei vrabii. Dar in ochii acesteia am putut citi toata epopeea lacrimilor. Cand harul durerii in care fiecare din noi se afunda, devine mare vijelioasa care scufunda corabii si ineaca gigantic, sufletul o sfasie in valuri inspumate, sa-I fie mai usor sa o infrunte. Si apoi, trecand de partea sufletului, valurile cad in cascade spre poarta iertarii. Si de acolo, macinate si zdrobite, se transforma in stropi care, trecand valvoi de poarta impacarii cu sine, ajung in spatele ochilor – fereastra sufletului – care le alunga afara din catedrala pacii. Vantul le zvanta apoi pe obraji, pt ca el, cavaler galant, isi sacrifik fortele pt a salva un strop de senin. Vantul alunga norii atat in cer, cat si in suflet.
Si nu e oare de mirare ca o vrabie sa imi istoriseasca epopeea lacrimilor cand vrabiile nu pot sa planga? De unde sa stie aceasta atatea despre lumea umana si celesta? O fi fost om? O fi fost stea? Sau o fi fost pur si simplu una din acele secunde ale vietii care te invata sa traiesti?
Dar ce fac oare vrabiile cu marea de tristeti din inima lor? Mister… Tacere… Nu am primit nici un raspuns!
Am stat asa, privind pasarea nemiscata la oglinda de apa. Stropii de ploaie o loveau continuu si ea, din cand in cadn, scutura din aripi, ca si cum ar fi vrut sa-I spuna ploii: eu pot sa te along pe tine, dart u, oricat ai incerca, nu poti sa ma alungi pe mine. Si era mandra de asta. Era mandra ca a reusit sa faca fatza ploii…
Si, intr-adevar, zorii se luminara, stropii se rarira si, intr-un tarziu, ploaia sfidata conteni. Vrabia isi desfacu aripile, si le scutura si incepu sa le ciuguleasca dezlipindu-si penele ude gramadite una intr-alta. O raza strapunse din inalt si incalzi trupul pasarii, invaluind-o in lumina. Celelalte vrabii plapande, bucuroase de triumful soarelui, incepusera sa zboare nebune, cautand firimituri de paine si de nori. Iar vrabia zgribulita, scuturata de apa, incalzita de soare si cuprinsa de bucurie, se ridica in zbor usor deasupra baltii cenusii, ramasa ca marturie a potopului trecut, zbura spre viata, caci asa de dulce este lumea dup ace tot amarul a fost gonit!
Frunzele nucului erau inca ude si vantul venise sa le ajute sa se scuture si ele si ultimii stropi cadeau acum de pe verdeatza lor, in timp ce intreaga natura purificata invata sa zambeasca. Si un strop, un singur strop cazut d p smaraldul unei frunze, se izbi de aripa vrabiei.
L-am vazut clar cum i-a lovit aripa dreapta si a sarit apoi in mii de picaturi minuscule in care soarele s-a rasfrant in curcubee. Ranita, vrabia sagetata cazu in balta cenusie. Pasare, imagine si oglinda, speriate de un tremor, si-au unit durerea si viata, incercand zadarnic sa iasa afara din groapa ingusta care le-a prins avantul.
Si am aflat atunci ce fac vrabiile atunci cand lacul durerii lor devine mare adanca: se ineaca!...

[scubi]

E apusul. Caldura, imaginea portocalie, lumina emotionanta, chiuiturile din zare, oameni petrecareti, muzica proasta, transpiratia si innabuseala, totul se armonizeaza asa bine in ochii mei. Eu, cea ce vede in orice tristete. Si imaginea se spulbera si totul se axeaza pe o randunica ce pluteste pe fondul acum cenusiu. Pe cerul dogoritor de vara, ea zboara, pluteste, nu are treaba nici grija, nu are notiunea de timp acolo, deasupra tuturor, intr-un vid in care nimic nu indica schimbare. E asa ireal si parca plutesc cu ea. Ma doare inima, e prea mult ceea ce vad si simt.
E seara. Totul e gri, cu pureci, ca la un televizor alb-negru vechi, aproape ca vad praful plutind iar lumea imbulzindu-se pe strazile luminate de becuri slabe si domoale, portocalii, ma copleseste, m-as arunca pe spate si as privi inspre cer cautand ceva, si o fac, si e ca o bezna oarba unde iti misti ochii si o panica nebuna te cuprinde cand nimic nu se schimba in imaginea pe care o percep ei, ei ce te mint transpunand mereu totul in functie de simtirile si trairile pe care le ai. Vreau sa treaca seara, imi vine sa plang.
E noapte. Se aud greierii si numai luminile portocalii mai cutreiera strazile acum. Toti dorm si stelele ii vegheaza, cerul e asa senin si aerul asa proaspat incat ma trec fiori, tremur si imi impreunez bratele ca sub imbratisarea calda a CUIVA, a oricui, tanjesc spre iubire, mi-e dor de ea, mi-e dor sa ma arunc in iarba, si o fac, si lipseste cel de langa mine, caruia sa ii vorbesc, iar soapta sa mi se auda puternic si concentrat in noapte, sa ma sperie, sa imi materializeze gandurile sub intimitatea izbitoare a doi oameni intinsi sub bolta infinita, depanand povesti, injurand tantarii, admirand greierii, cantandu-si viata, cautand o cale lactee, evadand. E noapte si ma doare mai rau, dar va veni ziua si voi uita tot.

[scubi]

Groaza
Esti un viitor sarpe mort. Sigur, vino, incolaceste-te, fura-mi rasuflarea, caci vreau sa transced spatiul dintre mine si tine cu pretul mortii. Nu am mai multe viziuni si totusi doi ochi ma inseala. Ce conteaza, cand e real doar pentru mine. In ochii tuturor e o minciuna, ce se desfasoara - aberand - cum zicea unul, ca o caracatita sub forma de meduza. Esti un viitor copac ofilit. O sa iti beau seva. Stiu, suna excitant, nici nu are cum sa sune altfel, caci ma vezi doar ca pe o unealta buna de satisfacut. Dar tot o sa ti-o platesc. Chiar o sa o beau. Si o sa mori. Nu ma otravi inca, stiu ca esti curios de viata de dincolo de moarte.


astept pareri,eventual bune

[sol]

Rodii cu frisca

Mi-a spus povestea colegul Dinu cel slab de ficat, de stomac si de inger… la Cap Aurora, unde ne refugiasem, parasiti de partenerii oficiali. Cartel: nu ne vom mai da prinsi, razbunarea va fi crunta… dar criza prinzandu-ne amici, intre noi avea sa fie asceza, nu era sa dam sfanta prietenie pe sex!
Am derulat un decameron de-ntamplari dozat erotizate in singurul moment al zilei cand nu trebuiau paziti iepurasii: somnul adanc de dupa pranz, cand dormeau rupti de soarele plajelor de nisip, copii ai muntelui vrajit, invatati sa stea noptile treji la focuri de tabara ori la vanatoare de licurici…ce vremuri! or mai fi licurici pe Semenic?
Ne instalam pe terasa si faceam nudism cu tabla de sah intre noi, tigari, pepsi si ness la borcan. Mi-a povestit despre gazda lui din studentie, despre cum erau sa fie prinsi el si toanta de Jeni de la contabilitate… asta cu rodiile mi-o mai amintesc, parca-l aud povestind.

- Femeia era in picioarele goale si nadragi scurtati deasupra genunchilor… tricou stramt si peste toate un fel de sort larg de in, prins de gat, subtire de i se vedea buricul mai sus de centura… si, mai sus de el, totului tot!
Inca de la usa am simtit ca ma ia cu lesin! Mirosea de-ti muta nasu, cuisoare si mai ceva, nu de bucatarie, mai degraba de laborator. Drumurile m-au mancat, patru clinici in trei ani, stii tot orasul si n-ajungi sa cunosti pe nimeni… in afara de boarfe, alea-s tot alea, oriunde. In hol ardea lemn tamaiat si-o lumanare… hasis? nimic din ce stiam eu. Lumina venita prin usa pica pe niste muieri goale trase-n tus pe carpete din pai marunt, tesute pe margini cu ata rosie de canepa. Zice:
- Mi-ai adus bulinute sau te-or trimis sa ma-ntrebi de vreme? Venisi degeaba, iote ca n-am nici un bai! Ce-ai intepenit in usa, hai sa te-omenesc, vezi ca nu-s fata rea.
Eu, tarie nu, ca n-am ficat… bine, o cafea!
Bucataria ingusta tare, pult lung cu de toate in el si pe, doua dulapioare albe ca la farmacie pe perete, cu rafturi de sticla intre… iar peste drum o masuta de rachita si doua – cum sa le zic? tot impletite, stramte da cumva lungi, de lasat pe spate, n-am mai vazut asa ceva, sa stai ori culcat ori ciucit, cu o buca in afara si-ailalta ca pe coji de nuca.
A trecut de sapte ori peste peste mine dus-intors… sa nu stau degeaba, o-ntreb ce face.
- Ce-i acolo?
-?… telina rasa?
-Nu, fato, telina o stiu. Alea doua!
-Aaa! pai stii de telina si nu stii de fructele pasiunii! Ai ca nu te cred!
-Le mancati impreuna?
-…?!
-Telina cu pasiunea, tu si clientul… le mancati impreuna?
-Vrei sa vezi cum? Stai si uita-te, e legal! Mai intai asternem patutul…
Toarna frisca… de sus, se stropeste pe urma-ncepe sa-si linga degetele…
- Nu vrei? si vine cu aratatorul intins. Nu? las’ ca vreau eu. Acuma telina… sa fie marunta, altfel ti se-agata de limba.
Nu suport sa vad cum se dau pe razatoare morcovii, castravetii…. ma ia cu lesin si daca-s rasi dinainte, tot parca vad… pot manca numai daca-s gata facuti cumva.
Pe urma ia din raft o sticluta si-o goleste inauntru. Nu suport sa vad cum cineva goleste o sticluta in mancare, ce-i de mancat nu sta la sticla mica, ce sta acolo nu se toarna in mancare. Ma vede si zice:
- Praf de corn de rinocer… hai ca nu esti tot la cap… polen, bre! na, scoate limba!
- Am alergie, chiar nu pot.
Nu termin de zis si ia la rand banana: ma grabesc sa vad in capul meu cum o jupoaie, sa fiu un pic pregatit… dar nu, o pune pe-un fund mare de lemn, cu coaja cu tot… scoate un fel de satar mititel care taie ca ghilotina, raman in urma rotocoale care fac la loc alta banana, mai lunga si-un pic intr-o rana. O clipa nu m-am uitatla ea… si-o vad ca musca dintr-alta, lucru care iar ma ia cu lesin sa-l vad, si-mi face semn, cu gura plina, nu vreau si eu? adica partea dinspre coada!
- Nu, eu nu, ca…
- Tu nu, ca… aud si nu cred! manca, omule… coaja scoate creturile pielii, vezi ce buca roza am? de-acolo! Atata pricepem, asta facem, tot bordelu’ cu fotbalu’ lui, macar nu-i politica! iti intinde si creierii, daca manci destule si pe-urma… ca numa daca ma iei de mana si lesin, ma mai trezesc abia maine, ca de pe lumea ailalta…
-Pun prima la bataie ca tii minte tot!
-Ts! nimic!… pai ce nevoie am?
-Pai, asa… s-ai ce rumega… ce te faci cand esti singura?
-Nema problema, ma gandesc numa cum ma iei de mana, cum musc din rodie…
-… si te trezesti maine, ca de pe… au unii o bafta, frate…
Parca am mai auzit undeva ca se poate, fara prafuri, numai din cap, si cica trupu-i fratele porc! si uite cine are parte de-asa bucurie.
Invarte repede banana-n frisca, ies deasupra inelusele galbene, miezul s-o fi topit deja cat s-a frecat de telina, altfel cum, asa de iute? Nu se mai stropeste dar se-apleaca din sale, sa ia gustul cu varful limbii! Imi trag capu-ntr-o parte, el nu vrea… sar in picioare si-o iau spre usa, gata, nu mai pot! Ajung in hol, ea, nimic, linistita:
- Ce faci? acuma vine partea mai frumoasa, ia ghici!
- Acuma belesti alta banana si-o-nfigi in picioare in mijloc, zic peste umar, uitandu-ma, in intunericul si fumaraia aia, dupa haina… cu ea pe umeri parca-mi era un pic mai bine.
- …? Nu mai fac de mult asa, daca-i prea mare poate chiar sa strice…
- Na, ca parca nu poti s-o musti de cap, sa fie cat trebuie…
- Bai sa fiu eu, porci is barbatii… ma chinui sa te-nvat ce nu stii si…
M-am mai muiat… si-am zis cumva mai potolit: acuma cred ca vin pasiunile.
- Te-ai prins… numa’ ca… gata, valea, tre’ s-apara clientu’...
- Pai bine, fato, am stat ca prostu… s-aflu cumu-i cu pasiunea…
- Stai ca-ti dau din mijloc, oricum trebe’ chiuretate si-umplute… intr-o clipa-i langa mine cu pasiunea scobita… si-mi face semn, sa sorb din mijloc, ma vede ca ma stramb, vreau lingurita? bine! si-mi intinde chiureta.
Asta a fost picatura. M-am rasucit pe calcaie, am dat sa ies, usa-ncuiata, cheie, ioc!
- Stai, frate, ce, nu esti tot la cap? Mai un pic luai si rodie, asta-i tot chichirezu, le umplu cu icre rosii, astea-s rodiile, sa moara tata, ce-ti facui? Vezi ca rupi iala, e pusa pe dos!
Uite asa a fost – si-a-ncheiat Dinu povestea – odata tot fac eu rodiile astea… numa sa-mi scot femeia din cap, ca-mi cade greu. Ma tot gandesc la chestia aia, cu delirul… Aaa! stiu! praf de ciocolata alba cu migdale trebuie sa mai fi fost, l-o fi pus deja-n frisca pana n-am ajuns io… n-o fi mai bun intre icre? le mai ia din miros.