Niste locomani

[Moromete]

__________________________________________Cap. I
_________________________________Satul rastignit pe pamant

Sala caminului cultural gemea de lume. Ai fi zis ca toata suflarea satului se adunase acolo, starnita de anuntul unei masini care trecuse strada principala. Directorul formatiei de teatru venite in turneu mersese la sfatul popular unde vorbise cu Sergiu Pogor si cu plutonierul Zoso. Acestia fusesera primii care au inteles ca omul era una si aceeasi persoana cu un actor cunoscut care murise exact cu o saptamana in urma pe ecranul salii de spectacol a caminului, strapuns de gloantele unei potere fanariote. Cu respect si bagare de seama, plutonierul se intoarse cu spatele si-si scuipase in san. Acum, viu si nevatamat, directorul le-a adus la cunostiinta misiunea sa: era angajat prin contract sa prezinte doua piese de teatru de cate o ora si pentru aceasta urma sa primeasca ajutorul organelor de ordine si de conducere ale satului. Enuntase totul cu superioritate studiata si afectata, ca si cum ar fi dat o replica in timpul spectacolului:
- Noi, oameni buni, luminam mintile si sufletele oamenilor; le aducem bucuria cunoasterii artistice! Insa, va rog, sa asigurati conditii corespunzatoare de receptare: public civilizat, atentie, liniste, etc., etc.!... Nu vreau rumoare, miscare, invalmaseala pentru ca riscam sa fim acuzati de POLOLOGHIE!... Si tuna cu avant de incheiere: E timpul sa facem arta adevarata, nu arta pe furate!
Lui Zoso i se incleiase limba. Nimic nu-l inspaimanta mai mult decat cuvintele necunoscute, iar de cuvantul “polologhie” nu auzise nicicum, daramite rostit aproape silabic si cu ochii holbati. Si cum nici in gand nu indraznea sa creada ca va ajunge sa inteleaga ce inseamna, era suficient ca sa i se para o teava de arma, cat o gura de tunel, inderptata asupra sa. Batu zgomotos din calcaie si articula:
- Sa n-aveti nici o grija, toarase Toma Alimos! O sa se auda si bazaitul mustelor in sala. Nu se va pierde nici unu la suta din materialul de care ati spus!
Actorul a inteles starea lui de cinefil emotionat si l-a batut pe umar cu bunavointa:
- Bine, prietene! A avut un moment de ezitare: Parca te-as cunoaste de undeva!... Renunta sa-si mai aminteasca si spuse in treacat: saptamana trecuta am omorat vreo cinci ca dumneata!
Zoso se umezise de tot. Directorul iesi maret si impunator.
- Ati auzit ce-a spus? s-a rastit plutonierul catre Sergiu Pogor. Zicea c-a omorat cinci ca mine!
- In vreun film de-al lor, astia nu-s sanatosi! il lamurise calm presedintele.
Plutonierul si sergentul Xkran au impartit sala in doua zone, fiecare aratandu-se foarte zelos la instruirea publicului din partea ce-i revenea. Zoso a tinut o cuvantare cu voce scazuta, anuntand ca acela sau aceia care nu vor respecta linistea, ori isi vor da in petic razand, or s-o incurce rau, indiferent ca e copil, femeie sau om batran.
- Mai bine mergeam la denie! strecurase mai in gluma, mai in serios Vasile al lui Neagu.
Zoso a fost langa el intr-o clipa si l-a apucat de brat:
- Hai, mai bine, la post cu mine!
Si l-a scos din sala de spectacol. Toti au sfeclit-o si s-a facut o liniste nefireasca, apasatoare. Aflat in exercitiul functiunii in zona sa, Xkran inrosise cefile catorva strengari, starpind astfel cheful altora de a mai chicoti, de a se inghionti si pisca.
Prima piesa era o comedie care ar fi trebuit sa zguduie peretii de rasete. Dar nici un zambet nu lumina invalmasagul de chipuri din sala. In culise, actorii se cruceau de mirare. Reintrau in scena, ingrosau glumele, radeau ei ca sa dea tonul, dar fetele grave ramaneau neclintite, dojenitoare.
Scurtara piesa cu un sfert de ora nedumeriti, epuizati, ingrijorati. Zoso a dat tonul catorva aplauze anemice, apoi alergase intr-un suflet la director. Acesta era negru de furie:
- Ce mi-ai facut, arnautule?! Ti-aduc cea mai savuroasa comedie din teatrul popular romanesc, cu cei mai grasi si mai prosti si mai urati chiaburi, cu cei mai isteti oameni ai muncii si-mi umpli sala cu surzi si cu fantome?... Ne sabotezi munca?... In loc sa rada si sa se vindece, stau ca la priveghi?! Ah! Dati-mi o sabie sa-l tai! racni bagandu-l in sperieti pe plutonier. Sa te arestezi singur si sa-ti tragi cincizeci de bastoane pentru ce-ai facut! mai tipa exasperat.
Zoso reveni galben in sala si se rasti la spectatori:
- De ce stati ca momaile? Nu stiti ca la teatru omul rade de ce vede? Se incrunta spaimos: Care nu rade sa-si dea duhul, vorbeste cu mine la noapte!
A doua piesa incepu aproape imediat si nu dura dect vreo zece minute. Era o tragedie care parea ca le rupe falcile de ras spectatorilor. O scena de condamnare la moarte a unui erou avea pentru cei din sala un haz fara margini. Zoso si Xkran isi conduceau partile din sala ca niste dirijori in aceasta cruciada a rasului dement. Directorul-actor facu o criza de nervi si isi arunca mantia in capetele unor copii care il imitau langa scena, dupa care iesi injurand salbatic. Incepura fluieraturi si strigate de zanganeau geamurile, fiindca plecarea actorului paruse spectatorilor cam jignitoare la adresa lor si-i obligase fata de mama lui, multe sarbatori din calendar si diverse injuraturi corporale. Situatia a fost salvata de o actrita si barbatul ei, un muncitor al teatrului. Iesira in fata cortinei, el cu un acordeon, iar ea imbracata stralucitor ca-n piesa intrerupta si cantara mai mult de doua ore cu un succes de nedescris.