Dostoievski

[alex malcovici]

Initial trimis de stefan
alex, daca tin bine minte Verhovenski e mai degraba un aventurier, un sarlatan (marturiseste undeva ca, de fapt, nici nu e socialist) care se foloseste de altii pentru a capata putere. Deci ca tipologie e destul de diferit de Raskolnikov, zic eu. Poate te refereai la Stavroghin?

nu, nu ma refer la stavroghin. e posibil ca neintelegerea sa vina din faptul ca eu interpretez intr-un fel poate diferit personajele. stavroghin este glacial, este nemiscat, incapabil de actiune, de decizie si tocmai acest lucru il face mai demonic decit toti ceilalti. unul din moto-urile romanului este inspirat din biblie si spune ceva de genul: "v-am scuipat din gura mea pentru ca nu erati nici calzi nici reci, erati caldicei". romanul este in primul rind despre stavroghin si acesta este nehotarit, nu este nici cald nici rece. caracterizarea lui verhovenski drept un aventurier mi se pare ca simplifica personajul. el poate fi si aventurier dar este printre altele, si poate in primul rind un criminal. aminteste-ti cit de sec si pragmatic il ucide pe satov si cit de mult vrea sa-l vada mort pe kirilov.

eu ma refeream la verhovenski. raskolnikov este un ins slab. un ins pe care il invinge propia idee. el trece dincolo de idee o singura data atunci cind face crimele si apoi incepe sa aiba indoieli. teoria lui spune ca unui om puternic nu numai ca i se trec cu vederea crimele, dar i se face si statuie si apoi este pomenit cu admiratie de istorie (vezi napoleon si alexandru cel mare, de exemplu). ei bine raskolnikov clacheaza. nu rezista placerii de a fi un om mare, un om puternic, nu are premisele pentru a fi astfel.

verhovenski cred ca a avut la rindul lui un punct de plecare asemanator, adica a crezut in idee, a crezut in ideologie. insa evolutia lui l-a dus intr-o directie care l-a mutilat. a ajuns sa nu mai creada nimic pentru ca a ajuns la o asemenea putere de manipulare a oamenilor incit s-a insensibilizat. si inca ceva. replica lui: "eu nici macar nu cred in socialism, sint un sarlatan" este o replica intr-un anumit context. el incearca sa-l convinga pe stavroghin sa vina de partea lor, si atunci cauta argumente, iar aceasta replica este oarecum data in disperare de cauza. imagineaza-ti-l pe verhovenski spunind: "eu nici macar nu cred in socialism..." cum crezi ca spune replica? ride? plinge? este indiferent? se opreste-n drum si se da cu fundu' de pamint? pe bune, cum crezi ca o spune. in functie de cum o spune (de cum si-o imagineaza fiecare cititor) asa intelege daca verhovenski minte sau nu.

[stefan]

Alex, din cate stiu, cand se vorbeste de existentialism in filozofie, principalul "responsabil" e considerat Kierkegaard (mai ales ca Dostoievski a fost scriitor, totusi). Ar mai fi si Pascal, care ar fi bunicu' existentialismului or smth.

Din cate stiu, scoala de ganditori crestini din Rusia care i-a dat pe Berdiaev, Sestov, Soloviov (si mai era inca unul) ii datoreaza existenta lui Dostoievski, chiar daca le-a furnizat doar subiecte de meditatie. Sestov a mers pe existentialism din cate am citit eu (are o carte despre Pascal), Soloviov parea mai preocupat de filozofie, dar "fiorul" le-a fost furnizat de Dosto, care daca nu ma insel a adus problematica religioasa in prime-time.

[alex malcovici]

Initial trimis de dana
alex, ca sa iti raspund la postul ala trebe sa viu dimineatza devreme la munca, ai idee ce imi ceri?
pe urma nu-mi place cum pui intrebarile, punctual asa, ca la scoala...

regret ca pun intrebarile ca la scoala. sper sa nu se mai intimple. astept mesajul urmator.

[gaga]

raskolnikov clacheaza. nu rezista placerii de a fi un om mare, un om puternic :con:

asta contravine multor idei din carte, un om puternic si mare care se autoflageleaza saracindu-se (dandu-si ultimii bani ba pe femeia beata din parc ba pe inmormantarea lui marmeladov) sau zacand in pat si refuzand contacte sociale de aproape orice natura? nu prea se potriveste ...

tocmai individualismul de care spuneam in postul meu precedent ar putea fi explicatia.

[alex malcovici]

Initial trimis de stefan
Alex, din cate stiu, cand se vorbeste de existentialism in filozofie, principalul "responsabil" e considerat Kierkegaard (mai ales ca Dostoievski a fost scriitor, totusi). Ar mai fi si Pascal, care ar fi bunicu' existentialismului or smth.

Din cate stiu, scoala de ganditori crestini din Rusia care i-a dat pe Berdiaev, Sestov, Soloviov (si mai era inca unul) ii datoreaza existenta lui Dostoievski, chiar daca le-a furnizat doar subiecte de meditatie. Sestov a mers pe existentialism din cate am citit eu (are o carte despre Pascal), Soloviov parea mai preocupat de filozofie, dar "fiorul" le-a fost furnizat de Dosto, care daca nu ma insel a adus problematica religioasa in prime-time.

principalul responsabil in filosofie este intr-adevar kierkegaard. insa acest om a directionat filosofia spre relatia cu dumnezeu si nici nu vroia sa-si inchipuie cum ar fi daca "totul ar fi permis". insa existentialismul ateu nu are alta sursa decit pe dostoievski si apoi - in filosofie - pe nietzsche; cel putin atita informatie am eu.

fiorul a pornit intr-adevar de la dostoievski. in fratii karamazov el pune urmatoarea intrebare: exista dumnezeu sau nu exista? el, dostoievski, nu raspunde. personajele lui incearca sa raspunda insa nu-mi dau seama daca ajung la o concluzie.
de aici unii s-au apucat sa raspunda.
cei care au zis ca exista au mai avut de raspuns la o intrebare: cum de permite dumnezeu atrocitatile si raul in lume? raspunzind la aceasta intrebare au formulat existentialismul religios.
cei care au raspuns nu n-au mai avut de raspuns la intrebarea cum de permite insa dostoievski s-a gindit si la asta si a spus: daca dumnezeu nu exista inseamna ca totul este permis. si sa ne mincam intre noi si sa ucidem la discretie, etc. iar filosofii existentialismului ateu (sartre de exemplu) au spus nu. nu va fi asa. si raspunsul lor se regaseste tot in dostoievski. ei au ajuns sa spuna ca omul, chiar fara dumnezeu, va reusi sa nu ajunga un antropofag, va reusi sa nu ucida pur si simplu pentru placerea lui. cum? prin apel la umanitate si nu la dumnezeu.

intrebarea este daca a reusit. sau daca reuseste. sau ce anume face.

[alex malcovici]

Initial trimis de dana
[B]raskolnikov clacheaza. nu rezista placerii de a fi un om mare, un om puternic :con:

asta contravine multor idei din carte, un om puternic si mare care se autoflageleaza saracindu-se (dandu-si ultimii bani ba pe femeia beata din parc ba pe inmormantarea lui marmeladov) sau zacand in pat si refuzand contacte sociale de aproape orice natura? nu prea se potriveste ...

tocmai individualismul de care spuneam in postul meu precedent ar putea fi explicatia.
[/B]

nu prea inteleg. incerci sa spui ca exista o contradictie intre comportamentul lui raskolnikov si definitia omului puternic?

nu inteleg ce anume nu se potriveste. explica-mi mai clar.

[aphextwinz]

alex,

a) shi b) sunt referintze la discutziile din thread. Daca nu te-a deranjat prima aparitzie, nu vad de ce ar fi trebuit sa te deranjeze o a doua care reia o aceiashi idee. Sau se poate sa nu fi citit intreg threadul, dar in acest caz, orice critica globala este nejustificata.

Cand Berdiaev vorbeshte de omul de geniu ca de o revelatzie a divinului il gasesc dostoievskian. Ashadar nu mi se pare deplasata propunerea lui fane pe care am reluat-o.


In curentul existentzialist, printr-o rasfoiala sintetica, ii vei identifica sigur pe Kierkegaard (ai facut-o, vad, in cele din urma) shi de ce nu pe Pascal - in ipostaza sa anticarteziana, cu putzintica vreme inaintea lui FMD. Ei drept ca aceshtia sunt proto-existentzialishti, dar tot un proto-existentzialist il vad shi pe Dostoievski (nu contureaza un spatziu existentzialist consecvent). Poate are shi Dosto' contributziile sale, daca vrei putem cauta elemente existentzialiste la Dostoievski neintalnite la predecesorii sai. Ne mai gandim ...
Ce inseamna ca SK e mai putzin influent ca FMD. E la nivel de idee sau la nivel de imbracaminte literara?

Este minimalist spus ca secolul XX a fost unul existentzialist (chiar shi pana-n 70). A fost de asemenea unul fenomenologic, unul al neopozitivismului, al filozofiei shi logicii analitice, al constructivismului, al realismului social, al realismului magic, al suprarealismului, al modernismului (tzi-am enumerat diverse -isme, puncte de vedere, nu neaparat disjuncte). Intreaba-l pe Picasso cum a fost secolul XX

Postmodernismul intr-o definitzie triviala inseamna o libertate absoluta, o decontextualizare feroce, in care orice text are o valoare proprie, nesupusa normelor sau criteriilor, shi care este supus oareshcum subiectivitatzii receptorului. Scopul este doar o coerentza locala, interpretarea este cheia. Din acest punct de vedere, este slaba legatura cu Dostoievski. Insa daca ne gandim la postmodernism ca reactzie impotriva universului modernist, shtiintzific shi tehnologic care tinde sa acapereze shi sa estompeze sensibilitatea omului modern shi amintindu-ne de traditzionalismul shi antimodernismul lui Dostoievski poate reushim sa facem o legatura. Daca la asta te refereai, te rog dezvolta.

Imi place tendintza de a-i atribui lui Dostoievski o mare parte a evolutziei umanitatzii contemporane, insa in cele mai multe cazuri se aplica nishte legi economice, conservative, pragmatice care au fost observate la nivel local, partzial, indirect de cand exista lumea. O fi Dostoievski cel care le-a strans pe toate intr-un manunchi shi ni le-a prezentat noua?


Atmosfera bufa din Demonii imi aminteshte shi de ceea ce se intampla in Idiotul. Acolo iar remarc aceasta finetze a detaliilor din conversatzii, gesturi, decoruri care aduce la suprafatza comicul personajelor. Asta ca adaugire la periplul tau prin lumea comica dostoievskiana, care se pare ca a omis acesta opera. Nu mi-am dat seama ce ai vrut sa ilustrezi, dar daca era vorba de un peisaj general, tzi-am mai furnizat o sursa

Il gasesc pe Dostoievski foarte calculat (shi de aceea, nu pot spune ca este indiferent sau ca se plaseaza echidistant de ele) in privintza personajelor. Am inaintat cu ceva vreme in urma ideea ca Demonii se vrea un avertisment, o ilustrare a luptei dintre ateism shi religiozitate, dintre ismele moderne shi traditzionalismul rus. In acest context, nu ma ashtept ca autorul sa favorizeze in mod hollywoodian personajele, ci dimpotriva, cu maiestria unui papushar nastrushnic sa le foloseasca in construirea fondului de idei care reiese din carte. Carevasazica, il vad pe autor intzelegand o tipologie neproprie dar nu in mod necesar simpatizand cu ea sau nesimpatizand cu personajele apropriate structural de el.


edit: la ce viteza avetzi voi, trebuie sa-mi revizuiesc mesajul. Mai adaug doua observatzii.

- se pare ca am aparut cam tarziu cu Kierkegaard shi Pascal Existentzialismul ateu are un filon gros in critica lui Hegel (adica inclusiv SK, dar shi altzii) shi a absolutismului monarhic shi ash zice eu shi catolic in general (reforma protestanta a fost insuficienta pentru o eliberare totala!). Este defularea care a produs shi fenomenul socialist printre altele.

- Stavroghin nu este chiar glacial. I se suprind shi acele nishe (face parte din tagma ubermenschilor cu "scapari") care-l fac uman. Nu mi le aduc aminte pe toate, in spovedania lui se gasesc cateva sigur.

[alex malcovici]

singura legatura pe care am facut-o eu intre nietzsche si dostoievski era legata de dualitatea om puternic / om slab (aristocrati/sclavi), dualitate care apare cel dintii in romanul lui dostoievski, crima si pedeapsa. si de aici spuneam ca dostoievski a influentat gindirea lui nietzsche. din toata gindirea lui nietzsche nu cred ca ne-a parvenit doar individualismul...

cred ca am spus de ce este la moda dostoievski. (nu-mi place sa spun ca-i la moda, dar daca vrei tu...)

eu nu tin neaparat sa fac paralele. ele exista. nu le inventez eu. poate ca uneori exagerez dar exagerarea face parte din interpretare si interpretarea permite aparitia noului, nu? si, in fine, permite derularea unei discutii.

legat de andre gide, nu ma refer numai la el. am spus ca foarte multi autori, si poate chiar si acesta, au radacini in acest autor si-n gindirea lui. pot sa-ti dau o multime de exemple. dar nu acest lucru este important.

[gaga]

oarecum, contravine de fapt imaginii creata de tine, de om mare si putentic.
din contra, o anumita trasatura a oamenilor "mari" o are raskolnikov, cioran crede ca dispretul fata de lume, o anumita distanta superioara, cumulata cu insusirile care te fac un om deosebit, creaza ceea ce generic ai numit "om mare"...
deci, dupa anumite definitii raskolnikov ar putea fi un om puternic/mare, etc...

opaaa ... daca si cioran este creatia lui dostoievski?

[aphextwinz]

cioran dispretzuia din lene ...

[stefan]

Alex, pai tocmai asta e problema lui Verhovenski, e cinic mai degraba decat malefic. Contextul in care spune ca e un sarlatan nu imi da motive sa cred ca ar fi mintit, nu inteleg ce motiv ar fi avut sa-i spuna respectivele lui Stavroghin. Mai degraba as lua vorbele lui ca o marturisire facuta unei persoane cel putin la fel de inteligente ca el si pe care nu este sigur ca o poate manipula (precum pe ceilalti din "cercul revolutionar"). Daca o sa corelezi afirmatia respectiva cu alte detalii din roman o sa vezi ca se potriveste foarte bine. Adu-ti aminte ca Sigaliov era ideologul cercului si nu Verhovenski. Verhovenski era ceea ce Panait Istrati denumea... agitator, ceva in genul asta era termenul.

[aphextwinz]

cum de permite dumnezeu atrocitatile si raul in lume?
Aici e o poveste lunga , ehe. Mephistopheles / Devil in the Modern World, cartea lui Jeffrey Burton Russell se gasea la Biblioteca americana intr-o perioada.

Inainte de Dostoievski au existat indivizi precum Hobbes, Adam Smith, materialishtii shi moralishtii francezi care ocolind abstractul kantian au incercat sa ne arate ca are rost sa vorbim despre un bine shi un rau (care nu neaparat este un mod absolut). Chiar shi un ratzionalist sec precum Leibniz are explicatzii pentru asha ceva


Fane, gand la gand. Piotr Verhovenski daca e sa fie etichetat cu un epitet, cinic mi se pare ca i se muleaza cel mai bine. Ca tot vorbi dana de Gide, e vorba de Lafcadio Wluiki? Hai sa-l pomenim shi pe Anthony Beavis al lui Huxley shi ducem shi discutzia asta in balarii


inca un edit pentru un post recent:

dualitatea om puternic / om slab se regaeshte in societatzile primitive antice. ganditzi-va la caste. ganditzi-va la reprezentarile din orientul antic (diferentza de statura, nuditatea ca umilintza). asta ca sa vorbim despre inceputuri. nu cred ca un scriitor este exclusiv influentzat de un altul. Imi place sa cred in cultura generala shi in eruditzie. shi de acolo se nasc idei (tot influentze-s ce-i drept, dar nu "p2p")

[gaga]

Initial trimis de aphextwinz
cioran dispretzuia din lene ...

daca esti chior zi-ne tati, ca sa te tratam cu condescendenta cuvenita 'andicapatzilor ... nu am zis ca cioran dispretuia ci ca cioran a zis ca ...

(cer scuze, nu am chef de poliloghii acum, o sa revin)

[alex malcovici]

nu cred ca pascal a fost existentialist; si daca argumentul tau pentru a-l sustine ca existentialist este ipostaza sa anticarteziana mi se pare putin simplist. pascal este o reactie la rationalismul exagerat din perioada lui. descartes si explozia fizicii care credea ca poate sa explice totul aveau nevoie de o replica si ea a venit de la pascal. spune-mi care crezi ca sint elementele de (proto-)existentialism la pascal si daca ma convingi ca ele exista putem vorbi despre "elemente existentzialiste la Dostoievski neintalnite la predecesorii sai". pascal a incercat sa transmita celor ce credeau ca pot prezice si rezolva orice prin apel la ratiunea umana, ca exista in lume in general un mister inexplicabil, si ca acest mister tine de divinitate.

ca secolul 20 a fost existentialist este o remarca pe care o pastrez insa trebuie sa fac niste precizari. am folosit termenul nu doar in conotatia lui filosofico-literara, ci l-am extins la un inteles mai larg. filosofia existentialista analizeaza oamenii in situatii limita (este o definitie ingusta insa ea este continuta in definitia larga a existentialismului). eu am extins termenul de existentialism plecind de la convingerea mea ca secolul 20 a fost o situatie limita; rezulta, secolul 20 a fost existentialist.
prefer sa nu raspund la provocarea cu picasso.

asa e. idiotul este o sursa de comic si umor.

soren kierkegaard este mai putin influent in primul rind la nivel de "imbracaminte literara". la nivel de idee este cel putin la fel de profund insa il dezavantajeaza faptul ca nu este la fel de spectaculos ca dostoievski si ca nu se preteaza la spectaculos (imagineaza-ti un film facut dupa scriitura lui kierkegaard)... nu s-a apucat nimeni sa faca spectacole dupa kierkegaard. pur si simplu omul asta nu a fost popularizat si asta din cauza modalitatii lui de exprimare.

Initial trimis de aphextwinz

Postmodernismul intr-o definitzie triviala inseamna o libertate absoluta, o decontextualizare feroce, in care orice text are o valoare proprie, nesupusa normelor sau criteriilor, shi care este supus oareshcum subiectivitatzii receptorului. Scopul este doar o coerentza locala, interpretarea este cheia. Din acest punct de vedere, este slaba legatura cu Dostoievski. Insa daca ne gandim la postmodernism ca reactzie impotriva universului modernist, shtiintzific shi tehnologic care tinde sa acapereze shi sa estompeze sensibilitatea omului modern shi amintindu-ne de traditzionalismul shi antimodernismul lui Dostoievski poate reushim sa facem o legatura. Daca la asta te refereai, te rog dezvolta.

nu cred ca o definitie triviala poate fi suport pentru o discutie dar putem incerca.
cred ca postmodernismul inseamna foarte multe lucruri si fiecare din noi se va raporta la ceea ce-l intereseaza mai mult din postmodernism. este un termen mult prea general si contine suficiente conotatii care poate chiar intra-n contradictie.
in teatru el a insemnat renuntarea la poveste si a inceput cu happening-urile, a continuat cu teatrul elitist al lui grotovski. acum aceste incercari au inceput sa dispara. teatrul se intoarce la poveste, la intelesuri obisnuite. (in sfirsit discutia este foarte lunga si nu vreau decit sa ating unele lucruri).
in literatura postmodernitatea a inceput oarecum in acelasi timp si un exemplu de roman postmodern de inceput ar fi clarobscur al unui autor mai putin cunoscut: paolo pavlicic. astazi s-a depasit acest moment pentru ca autorii scriu pur si simplu si nu se gindeste nimeni daca este post(-)modern sau altfel. marques nu cred ca se gindeste la terminologia ismelor atunci cind scrie.
in filosofie modernitatea incepe cu descartes, incepe cu momentul in care omul a considerat ca ratiunea este cel mai important element de cautare si de analiza. stiu ca in acelasi timp a existat un john locke care a avut o polemica constanta cu descartes legat de intrebarea: unde incepe cunoasterea? dar in termeni largi, modernitatea incepe cu descartes. postmodernitatea, in filosofie, este legata de numele lui nietzsche iar in momentul de fata, in filosofie, exista ceva ce nici nu stiu ce nume poate primi pentru ca nu mai exista o sinteza, ci fiecare ins care se numeste filosof detine o specializare la nivelul careia poarta polemici cu cei care-l inteleg. (filosofia stiintei, filosofia matematicii, filosofia logicii, etc.)

in tot labirintul asta de termeni as vrea sa incercam o sinteza a postmodernismului. cele spuse de tine sint adevarate dar cred ca insuficiente. eu cred ca in postmodernism asistam la o perfectionare a mastii raului. raul devine atit de subtil incit pare justificat. daca secolul 20 a fost al celor doua razboaie mondiale acum asistam la o lupta impotriva terorismului. insa terorismul este necesar pentru o forta cum este america (si nu numai) deoarece altfel americanii nu prea ar avea ce face cu armamentul si in general n-ar mai putea exista o justificare a industriei armamentului. despre acest rau incerc sa vorbesc si, cum am spus intr-un post catre dana "cred ca dostoievski a fost un ginditor care a mers pina la cele mai mari adincimi ale raului uman si atunci tot raul pe care-l vedem astazi, citeodata chiar regizat, are legatura cu dostoievski". cu acest lucru vreau sa stiu daca te intersectezi si daca putem avea o discutie.

[alex malcovici]

care-i faza cu cioran?

n-am spus niciodata ca raskolnikov ar fi un om puternic. din contra, el este un om slab. are o idee puternica si atunci cind incearca sa se ridice la nivelul ei da gres.

[alex malcovici]

Initial trimis de aphextwinz

nu cred ca un scriitor este exclusiv influentzat de un altul. Imi place sa cred in cultura generala shi in eruditzie. shi de acolo se nasc idei (tot influentze-s ce-i drept, dar nu "p2p")

nici eu nu cred ca un scriitor este exclusiv influentat de altul. ar fi o stupiditate. exista interactiuni. exista legaturi. dar nu influente exclusive. in general nimic nu este exclusiv.

[alex malcovici]

Initial trimis de stefan
Alex, pai tocmai asta e problema lui Verhovenski, e cinic mai degraba decat malefic. Contextul in care spune ca e un sarlatan nu imi da motive sa cred ca ar fi mintit, nu inteleg ce motiv ar fi avut sa-i spuna respectivele lui Stavroghin. Mai degraba as lua vorbele lui ca o marturisire facuta unei persoane cel putin la fel de inteligente ca el si pe care nu este sigur ca o poate manipula (precum pe ceilalti din "cercul revolutionar"). Daca o sa corelezi afirmatia respectiva cu alte detalii din roman o sa vezi ca se potriveste foarte bine. Adu-ti aminte ca Sigaliov era ideologul cercului si nu Verhovenski. Verhovenski era ceea ce Panait Istrati denumea... agitator, ceva in genul asta era termenul.

motivul pentru care ar fi mintit am incercat sa-l descriu in mesajul trimis anterior pe aceeasi tema. cred ca ar putea sa minta pentru ca in acel moment ar fi in stare sa-i spuna orice lui stavroghin pentru a-l determina sa fie de partea lui. verhovenski incearca sa-l manipuleze inclusiv pe stavroghin. in acelasi timp este posibil sa nu fi mintit ci sa fi spus adevarul. dar acest lucru nu-l transforma intr-un om care ucide pentru ca pur si simplu asa are el chef. cinismul de acest fel mi se pare malefic. oricum, am ajuns la nivelul la care discutam interpretari ale termenilor si cred ca acest lucru este inutil.

sigaliov este ideologul cercului dar in acelasi timp verhovenski nu da doi bani pe ideile lui. cinismul este o ironie al carei scop este sa anuleze si mutileze orice; pina si cea mai interesanta si mai sincera intentie creatoare poate fi demontata prin cinism si rea vointa. acest lucru mi se pare demonic.

[gaga]

Initial trimis de alex malcovici
n-am spus niciodata ca raskolnikov ar fi un om puternic. din contra, el este un om slab. are o idee puternica si atunci cind incearca sa se ridice la nivelul ei da gres.

da omule, si io am zis invers cu argumentele de rigoare. concentraza-te pe argumente nu pe numar de cuvinte, nu lasa cantitatea sa-ti distruga calitatea (sau sa-ti distraga atentia)

[alex malcovici]

Initial trimis de dana
oarecum, contravine de fapt imaginii creata de tine, de om mare si putentic.
din contra, o anumita trasatura a oamenilor "mari" o are raskolnikov, cioran crede ca dispretul fata de lume, o anumita distanta superioara, cumulata cu insusirile care te fac un om deosebit, creaza ceea ce generic ai numit "om mare"...
deci, dupa anumite definitii raskolnikov ar putea fi un om puternic/mare, etc...

opaaa ... daca si cioran este creatia lui dostoievski?

un om mare (asa cum generic l-am numit) ar fi insemnat urmatorul lucru: un tip care are o idee ce l-ar putea duce la o afirmare totala si care pentru a realiza aceea idee trece peste orice obstacol. raskolnikov a esuat la primul obstacol.

referitor la dispretul lui fata de lume, mie mi se pare ca acesta nu exista (indiferent de ce spunea cioran si daca el dispretuia din lene sau alte aiureli). el nu este dispretuitor, el este retras; si este retras tocmai pentru ca aceasta idee a lui nu-i da pace, il obsedeaza.

[alex malcovici]

Initial trimis de dana


da omule, si io am zis invers cu argumentele de rigoare. concentraza-te pe argumente nu pe numar de cuvinte, nu lasa cantitatea sa-ti distruga calitatea (sau sa-ti distraga atentia)

ti-am raspuns la mesaj. cel de mai devreme era pur si simplu o constatare.

servus

[aphextwinz]

Pascal a denuntzat filozofic universul ratzionalist care promova pe Dumnezeu shi Adevarul Absolut. El vede viatza ca o serie de paradoxuri (citeshte shi ce urmeaza shi spune-mi tu daca suna dostoievskian), de conflicte in interiorul invididului, o lupta intre minte shi spirit (trestia ganditoare, itzi aduci aminte?), anticipandu-l astfel Kierkegaard care shi el a refuzat abordarea ratzionalista o omului, dezvoltand totodata filozofia sa in jurul problemelor individului, dilemelor unei ontologii individualiste, redefinind daca vrei subiectivitatea, libertatea, notziunile de bine shi de rau. Binele devine realizarea individuala shi raul ratarea acesteia.
Dupa Kierkegaard (direct) nu s-au facut filme, cum nu s-au facut nici dupa Aristotel sau Hegel (decat poate biografice). Insa n-am intalnit pana acum sa fie ultimilor refuzat dreptul la un loc de seama (reper) in istoria gandirii universale. Spectaculosul este vandabil, insa nu in mod necesar valoros (nu discutam dpdv postmodernist, ok )


Daca o definitzie triviala nu te multzumeshte, furnizeaza-ne tu una netriviala .
Postmodernismul ca generalitate este o ambiguitate, shi mai bine nu mai vorbim de el. Intrucat orice ism are o suma de specificitatzi, caci daca nu are, atunci il vom putea inlocui prin sinonimie. Exemplele sunt irelevante prin neraportarea lor la aceste specificitatzi.
Va trebui totodata sa-mi spui cum rezolvi aparenta autocontradictzie de pana acum. Mi l-ai catalogat pe Nietzsche existentzialist, mi-ai trasat o granitza intre existentzialism shi postmodernism, acum Nietzsche este postmodern. Mai ar fi o observatzie: care este diferentza intre postmodernism shi postmodernitate? Oare nu este postmodernitatea in mod necesar legata de postmodernism? Potzi vorbi de postmodernitate in afara postmodernismului?


Raul este justificat din Geneza, de fapt din mitologia fatalista a Orientului Mijlociu. Reiterarea acestor antice idei (intr-adevar intertextualitatea este o marca a postmodernismului, dupa cum spunea un forumist pe un alt thread, dar totushi sa nu confundam instrumentul cu obiectul) poate fi studiata la Dostoievski. Dar sa le pun in carca postmodernismului doar pentru a face aceasta comparatzie (tzinand cont ca ideea nu este proprie niciunuia dintre ei) este fortzata, shi este relevanta doar in ce masura cei doi au nuantzat ideea deja existenta (deshi e foarte probabil ca ordinea cronologica sa aiba shi ea un cuvant de spus). Oricum, este de preferat a se studia evolutzia raului in lume (dpdv ideologic, fireshte), pentru ca apoi sa vedem cum acest spectru universal se rasfrange asupra lui Dostoievski shi a postmodernismului.
Solutzia problemei Raului s-a schimbat insa odata cu germenii existentzialishti, pe care i-am identificat mai sus la Pascal (asta ca reper, caci in filozofie, tendintze existentzialiste firave gasim shi in Grecia clasica). Astfel putem vorbi, zic eu, de o redefinire a coordonatelor in care discutam despre Rau (cine e el shi ce vrea de la noi :p), care in existentzialism ishi relativizeaza valoarea, postmodernismul aplicandu-i ultima lovitura, aruncandu-l dincolo de subiect, in interpretare. Nu mai putem vorbi de Rau, nici macar raportat la individ.
Eu aici il gasesc pe Dostoievski detashandu-se de postmodernism. Opera sa subscrie unei idei morale (poate asta i se parea neverosimil lui dinu). La Dostoievski identificam ingeri shi demoni, tipologii care se vor pierde in epoca postmoderna.


Cioran este un filozof liric. El nu poate sa fie pasiv emotzional (decat daca este fals). Ceea ce nu iubeshte, urashte sau dispretzuieshte.

[alex malcovici]

Initial trimis de aphextwinz

Daca o definitzie triviala nu te multzumeshte, furnizeaza-ne tu una netriviala .

nu pot sa furnizez nici o definitie a postmodernismului; nu cred ca trebuie sa spun de ce. orice incercare de a-l defini esueaza lamentabil. chiar si cartile care au aparut special despre postmodernism nu definesc acest termen ci il discuta. dar cred ca putem identifica elemente de postmodernism in ceea ce traim.

Initial trimis de aphextwinz

Va trebui totodata sa-mi spui cum rezolvi aparenta autocontradictzie de pana acum. Mi l-ai catalogat pe Nietzsche existentzialist, mi-ai trasat o granitza intre existentzialism shi postmodernism, acum Nietzsche este postmodern.

am recitit posturile pe care le-am scris pina acum si nu am gasit unde am spus ca nietzsche este existentialist. poate a fost o deductie dar crede-ma este eronata. deci, nu ti l-am catalogat pe nietzsche drept existentialist (nici nu-mi aduc aminte sa-l fi catalogat in vreun fel) iar granita dintre postmodernism si existentialism (daca spui tu) este teoretica, asa, ca sa putem vorbi. nu cred ca are cineva habar unde incepe si unde se termina existentialismul / postmodernismul.

Initial trimis de aphextwinz

discutam despre Rau (cine e el shi ce vrea de la noi :p), care in existentzialism ishi relativizeaza valoarea, postmodernismul aplicandu-i ultima lovitura, aruncandu-l dincolo de subiect, in interpretare. Nu mai putem vorbi de Rau, nici macar raportat la individ. Eu aici il gasesc pe Dostoievski detashandu-se de postmodernism. Opera sa subscrie unei idei morale (poate asta i se parea neverosimil lui dinu). La Dostoievski identificam ingeri shi demoni, tipologii care se vor pierde in epoca postmoderna.

eu cred ca tu vorbesti despre rau doar ca termen, ca notiune, si nu ca despre o realitate. or, pe mine ma intereseaza realitatea raului. raul actual, raul globalizarii, raul care vine din poluare, din ceea ce numesc americanii terorism si din reactia lor la acest terorism, ma refer la gropile comune din fosta yugoslavie, la faptul ca tot mai multi oameni se sinucid, la crimele tot mai frecvente. nu crezi ca filmul nascuti asasini este un film despre forma cea mai pura a raului? si daca nascuti asasini nu este un film postmodern nu stiu care este... iar daca la dostoievski identificam ingeri si demoni urmareste cu atentie filmul mentionat si ai sa vezi... e adevarat ca n-ai sa vezi ingeri... dar demoni... din plin.

opera lui dostoievski cred ca nu se subscrie nici unei morale; dostoievski n-a stiut niciodata care din personajele lui au dreptate. vorbesc despre beletristica lui. publicistica si jurnalistica sint altceva. nu cred ca dostoievski este unul si acelasi in romane si in jurnalistica. in jurnalistica avea nevoie de o pozitie foarte clara, trebuia sa aiba o identitate sociala. in romane insa cred ca este autentic. si in romane nu emite nici o optiune etica. deci nici din acest punct de vedere nu cred ca dostoievski se detaseaza de postmodernism.

[stefan]

Alex, sa stii ca nu e suparare daca raspunzi in acelasi post mai multor persoane sau mai multor posturi precedente, ma gandesc ca e mai putin obositor si pentru tine si pentru noi.

[aphextwinz]

Despre Nietzsche nu sunt sigur ca ai afirmat in mod direct, am dedus eu din exprimari de tipul "insa existentialismul ateu nu are alta sursa decit pe dostoievski si apoi - in filosofie - pe nietzsche", analogie pe care mi-am permis sa o fac din doua motive, unul acela al relatziei de tip cauza(sursa)-efect shi al doilea al faptului ca l-ai nominalizat shi pe Dostoievski drept existentzialist. Poate am judecat greshit. Dar shi taxonomia de mainstream il plaseaza pe Nietzsche drept existentzialist shi am presupus ca asha ai facut shi tu (cel putzin pana cand l-ai declarat postmodern).

Daca postmodernismul nu poate definit, atunci logic nu putem vorbi despre el Potzi sa spui ca exista mai multe definitzii shi ca exista controverse in acceptarea unei pozitzii oficiale, iar in acest caz se ia mainstreamul pentru legitimizarea unei pozitzii cat mai corecte. Postmodernismul se identifica clar prin nishte specificitatzi, caci altfel, nimeni nu ar putea sa-l remarce

Tu spui ca "nu cred ca are cineva habar unde incepe si unde se termina existentialismul / postmodernismul". Adica nimeni nu poate spune daca Nietzsche este existentzialist sau postmodern(ist) ? :con:


Demonii fara ingeri nu au valoare. Nu potzi fi demon fara a te opune. It takes two to tango!
NBK este intai un film al raului individualist shi absurd, shi prin aceasta este un film existentzialist. Shi prin asta ii gasesc conexiunea cu Dostoievski.
O opera morala nu se caracterizeaza neaparat printr-o apoteoza hollywoodiana. Nu personajele trebuie sanctificate, ele fiind doar nishte pioni ai autorului, ci ideea. Marile opere ale lui Dostoievski denuntza modernismul cinic care distruge sufletul rus traditzional. De asemenea, odata identificat dualismul inger shi demon, opera devine morala, chiar daca nu este incununata de o detashare shi o victorie a Binelui! Existentzialismul lui Dostoievski este garantat de focalizarea asupra individului ca instrument in cercetarea problematicii rau-bine, ce ce-l exclude din postdernismul dedicat fragmentarii shi devalorizarii.
Adam Smith este depashit in postmodernitate.

Raul ca problema a umanitatzii, il vad ca pe o superstitzie uneori. Imi amintesc ca istoria se repeta, ca rand pe rand, toate curentele de gandire, progresul tehnologic shi consecintzele sale nefaste asupra mediului au fost supuse periodic unei critici care storcea scenarii apocaliptice. Globalizarea, terorismul, poluarea sunt nishte probleme ale umanitatzii similare (ma gandesc la "lumea" asha cum era cunoscuta atunci) potopului mesopotamian, caderii Imperiului Roman sau schizmei protestante.

[Alienor]

Postez primul meu mesaj pe un subiect care n-a mai fost deschis de mult.. sper ca va fi cineva interesat sa continue aceasta discutie. Dostoievski este unul dintre scriitorii mei preferati insa - asa cum propunea un participant - cred ca au mai mult "potential" discutiile in jurul laturilor contestate/contestabile ori mai putin evocate ale scrierilor lui.

Una din criticile ce i se aduc lui D - una din ele chiar aici, de catre Dinu, intr un mesaj anterior - este utilizarea excesiva a caracterelor exceptionale, lucru care ar scadea din realismul / credibilitatea cartilor. Este oarecum corect, in sensul in care personajele iesite din comun sau cu preocupari iesite din comun abunda (numai in Fratii Karamazov gasim cel putin 6 personaje importante care sunt "muncite", la diverse niveluri si in diverse moduri, de nelinisti, intrebari si probleme existentiale).. Aceeasi abundenta o constatam si in Demonii.. Cred ca explicatia acestui procedeu e de gasit in faptul ca in proza lui D multe personaje sunt intruchiparea unor idei si nu se vor neaparat o descriere fidela a unor prototipuri comune ... (cred ca tendinta asta s-a accentuat la D odata cu trecerea timpului.. "ideea" castigand din ce in ce mai mult teren).
Ar mai fi si o alta explicatie legata de numarul mare de personaje chinuite de "demon" ... intr-una din scrisori, D isi exprima convingerea ca personaje precum Kirilov au o valoare profetica, fiind - posibil - precursorii oamenilor viitorului (in sensul unui viitor care urma sa nu mai apartina catusi de putin idealismului)..

Nu cred insa ca aceste caracteristici (prea multe personaje exceptionale, care exprima perfect ideea dar sunt oarecum 'neterminate' in plan uman) ii stirbesc din valoare sau din realism... Echilibrul se pastreaza pentru ca romanele gazduiesc intr-o masura suficienta si personaje identificabile, macar partial, cu tipuri de oameni intalniti in viata de zi cu zi (adolescenta sensibila si exaltata; colportorul de barfe; bufonul-betiv semidoct in diversele lui variante, cu gafe incredibile si discursuri balmajite sau racnite; impostorul cinic si versatil; feminista autoritara; intelectualul cazut intr-un con de umbra, consolandu-se cu trecutele 'zile de glorie', sperand sa 'revina' intr-o zi si convins -dintr-un soi de manie a persecutiei - ca impotenta sa actuala este rodul vreunei conspiratii sau a unui complot).

In privinta laturilor mai putin abordate in discutiile despre Dostoievski, una din ele este umorul, despre care s-a vorbit un pic aici. E drept ca sunt putine scenele strict ilare, el nu scrie ca sa distreze; momentele de umor sunt prezente mai degraba ca sa intregeasca o idee, un portret. Comicul de situatie e totusi de gasit - amestecat si aici cu satira social-politica - in povestiri precum "Crocodilul-O intamplare
din pasaj", "poveste adevarata care descrie cum un domn foarte respectabil a fost inghitit de viu de un crocodil" - nu sunt sigura ca citatul e exact). O alta scena excelenta, plina de umor, a fost descrisa mai sus de un forumist (in Demonii - Verhovenski mergand cu Stavroghin pe strada, incercand sa tina un discurs convingator si inaltator, fiind in acelasi timp silit, ca sa tina pasul, sa topaie ridicol prin baltoacele de la marginea drumului). Ar mai fi si scena tragicomica din fratii Karamazov - furia lui Dimitri care, cautand cu disperare pe cineva de la care sa imprumute bani, ajunge la filantroapa doamna H care ii tine un superb discurs idealist despre "salvarea lui" (astimp, Dimitri sta ca pe ace, transpira, scrasneste din dinti, injura in gand, suportand totusi discursul cu oarecare stoicism, gandindu-se ca la sfarsitul lui va obtine banii mult doriti) pentru a-l anunta in final ca n-are nici un chior ... Umorul poate imbraca forma grotescului (tiradele poetico-filosofice ale lui Lebeadkin din Demonii - un exemplu de bufon, a propos de propunerea de discutie pe tema asta; la fel, imaginea tatalui din Fratii K, din ce in ce mai congestionat, tinand un discurs filosofic avantat care degenereaza in burlesc), a ironiei care tradeaza condescendenta amuzata a autorului fata de eroul fazei (Demonii - anecdota legata de un personaj care, afland ca a fost "inlocuit" de sotie, ii spune acesteia "pana acuma doar te-am iubit, acuma te si stimez" ), a ilustrarii unor scene de alcov (tot in Demonii, amuzantele discutii de dormitor intre guvernatorul din ce in ce mai frustrat si iritat si sotia sa "castratoare" si autoritara).

As vrea sa mai spun ceva, legat de ce a scris aici un participant.. Din cate stiu eu (e posibil sa nu am destule date) opera lui Dostoievski n-a fost "overrated", nici macar "foarte apreciata" in timpul vietii sale... Atunci cand a fost, aprecierea publicului nu a mers in proportia dorita catre operele esentiale.. Una dintre cele mai populare si iubite scrieri a fost "Amintiri din casa mortilor" care e departe de a fi definitorie pentru ideile lui D (mai mult, am citit in Lev Sestov o ipoteza uimitoare care, pe scurt, ar suna asa : Dostoievski a scris "Amintiri.." si a reabilitat voit in ochii cititorului imaginea ocnasilor, marginalilor, renegatilor, asta nefiind decat o pregatire a terenului pentru urmatoarele romane - Crima si Pedeapsa de ex.- unde se enunta pentru prima oara idei extrem de socante: posibila validare de catre constiinta a crimei, etc).

Astea ar fi doar cateva propuneri de discutie, imi cer scuze daca am scris prea mult, n-am vrut sa postez fara sa spun cate ceva ontopic. Mi-ar placea ca discutia sa se reia, sper sa am coerenta necesara pentru a participa constructiv la continuarea temei.

[stefan]

Situatiile cu credibilitate redusa acuzate in special de dinu se explica, zic eu, prin convingerea lui Dosto ca un fapt povestit este cu atat mai credibil cu cat e mai neobisnuit. Asa este realitatea, neobisnuita, surprinzatoare; nu il preocupa tipologii, situatii "tipice", spre deosebire de Balzac de ex. In fine, subiectul e asa vechi incat nici nu-s sigur ca nu ma repet .

Despre umor parca am discutat, mie-mi vine in minte discursul tinut de printul Mashkin unui grup de nobili la un bal (in care oarecum involuntar ii cam face cu ou si otet), sau poezia citita de Lebeziatnikov in "Demonii" ("Salut, institutoare"). Sau unele pasaje din "Jurnal de scriitor", unde umorul autorului e mai evident. Si trebuie sa ne gandim ca omul asta isi pastrase simtul umorului desi era epileptic, jucator impatimit si plin de datorii.

Din cate stiu, Dostoievski a murit consacrat, dar intr-adevar nu situ exact pentru ce opere a fost apreciat atunci. Si pe Manet il apreciau in secolul XIX pentru un tablou cu un grasun care bea bere .

[Alienor]

Buna seara si multumesc pentru raspuns

In ce priveste neobisnuitul care, in viziunea lui Dosto, ar sublinia intr-o oarecare masura credibilul, poate ca ai dreptate. Asta seamana insa foarte mult cu teoria care spune ca o fictiune/sau minciuna este cu atat mai credibila cu cat e mai neverosimila.. Nu cred ca D s-ar fi limitat la asemenea stratageme accesibile, subtirele. Pe urma, realitatea are evident laturi surprinzatoare (imprevizibilul natural scapa adesea oricarei anticipatii) insa e compusa intr-o proportie serioasa, statistic vorbind, din fapte recurente, iar asta naste prototipuri, inca dinainte ca romancierii sa stea sa le caute Originalitatea sta in a urmari sau in a "profeti" evolutia personajelor (care simbolizeaza o evolutie posibila a lumii), nu in a identifica si descrie posibile intamplari neobisnuite.. Cred in continuare ca "anormalitatea" si neconventionalitatea personajelor lui D, departe de a fi o simpla stratagema scriitoriceasca, vin mai ales din dorinta sa din ce in ce mai mare (cronologic vorbind), de nestapanit as zice chiar de a scoate la lumina ideile de care era efectiv devorat..

Despre umor, e adevarat, s-a mai vorbit aici, mi-a facut pur si simplu placere sa reamintesc anumite scene. Apropos de conditiile de viata ale lui D pe care le evoci (epilepsie, situatie financiara delicata, dependente) cred ca ca simtul umorului tine mai degraba de o structura si nu dispare asa usor.... Odata structura data, "ideile" care devoreaza autorul sau imprejurarile concrete de viata nu pot sa anuleze simtul umorului, ci eventual sa-l transforme, sa-l "vireze" spre un registru mai grav, mai complex (D este foarte rar "hilar", umorul lui n-are nimic de-a face cu simplitatea sau vulgaritatea unor glumite de salon, el e fie fin ironic, fie tragicomic, fie plin de "umor negru", fie grotesc).

Mi se pare firesc ca un om ca el sa-si fi pastrat umorul !! in asemenea circumstante de viata umorul, dincolo de a fi o simpla calitate, este o "barca de salvare", o manifestare clara a spiritului de conservare..

Da, "Amintiri..." a fost foarte apreciata de public, poate cea mai apreciata, desi mie nu mi se pare deloc definitorie pentru ideile lui D.. esentialul a venit dupa aceea..


Amuzanta si pertinenta remarca ta despre relativitatea parerilor/evolutia lor in timp - vorbesc despre tabloul cu domnul durduliu care bea bere, pe care-l evoci (asta imi aduce aminte de o colega care-mi vorbea despre "pictura aia super celebra, cum, nu stii draga, cu un pat si un scaun intr o camera, facuta de unu' cunoscut").. Imi asum ignoranta.. nu am stiut ca tabloul de care amintesti tu a fost vreodata privit ca unul de referinta ... mai era o tanti, tot cu berea-n mana si tot de respectivul pictata, care mie una mi se pare cel putin la fel de simpatica.

[stefan]

Nu cred ca originalitatea lui Dosto se rezuma la "profetii". Atunci ar fi fost doar profet . E adevarat, e uimitor cate detalii din "Demonii" se potrivesc cu evolutia ulterioara a comunismului in Rusia, de la contradictia inerenta sistemului lui Sigaliov pana la "pragmatismul" lui Verhovenski. Am pomenit de situatii neobisnuite pentru ca Dosto a teoretizat pe marginea acestora in jurnal, chiar are insemnari legate de intamplari gasite prin ziare... Nush daca e o "stratagema accesibila, subitirca", dar se pare ca e o idee la care omul a tinut. Nu am descris oricum aceasta caracteristica drept un element important in originalitatea lui D. Originalitatea lui sta probabil mai mult in individualizarea personajelor, in analiza psihologica, in prezentarea unor probleme de constiinta, framantari interioare cu o forta ce nu cred ca se regaseste la autori dinaintea lui.

Normal ca autorul se oglindeste in personaje, n-am extins asa de departe explicatia. Satov a fost printre personajele in care a pus foarte mult suflet.

Chestia cu umorul... Poezia lui Lebeziatnikov despre institutoare e destul de licentioasa, daca stau sa ma gandesc. Deh, asa e personajul. Rezistenta la conditii dificile depinde foarte mult de "structura", care poate fi solida sau nu. Si oricum cred ca umorul a fost devansat de credinta in privinta rolului de "barca de salvare".

Chiar nu mai stiu titlul tabloului, e destul de putin cunoscut si n-am avut rabdare sa-l caut pe google. Era bun de threadul cu "ghiciti tabloul".

[Alienor]

E drept ca originalitatea nu se rezuma la profetii.. Vorba e ca eu acolo vedeam cel mai important punct al originalitatii lui .. Profetiile lui Dostoievski nu poarta doar asupra evolutiei istorico-politice a lumii (Rusiei) ci, in primul rand, asupra evolutiei gandirii umane. Aici, evident, intra si analiza psihologica profunda despre care vorbesti, fara ea gandirea vizionara ar fi fost imposibila. D a enuntat idei, majoritatea noi, socante, inadmisibile la vremea respectiva (posibila legitimitate a crimei, sinuciderea ca expresie a libertatii ultime, imoralitatea actelor de caritate si imoralitatea unui dumnezeu care ofera, ca intr-un vulgar troc, o recompensa - mantuirea - in schimbul iubirii; incapacitatea oamenilor de a-si asuma libertatea). A spart niste bariere, oamenii lui exceptionali sunt precursorii "noului tip de ganditor" (vezi deceniile de filosofie care au urmat, s-a vorbit despre asta in posturile anterioare).
Nu-i exclus insa ca in faptele si intamplarile pe care le cerceta atat de amanuntit, cum spui tu, sa fi cautat existenta germenilor ideilor noi sau "verificarea" acestor idei... In ochii mei, o asemenea stratagema e "subtirica" in masura in care un autor cauta exagerat fapte exceptionale care sa-i justifice ideile, cautarea asta precedand sau inlocuind substratul logic/analitic coerent; la D "flotarea logica" si (auto) analiza psihologica preced cautarea exemplelor ori situatiilor exceptionale.

Cu umorul ca barca de salvare cred ca am zbarcit-o un pic :rolleyes: .. e o generalizare care nu i se aplica neaparat lui D. Poate o barca de salvare a textului care, fara scenele de umor, ar fi fost nerealist (si cele mai sumbre personaje au momente vesele) si mult prea intunecat.. Evident, comparat cu credinta (scuzati cucrefonia) umorul e secundar..
Da, poezeaua cu institutoarea era total ireverentioasa .. institutoarea respectiva ar fi facut orice pentru a i se cere "mana ofilita" etc.

Mi-am stors creierii gandindu-ma cine e Lebezniatikov asta de care zici tu c-o recita. :con: Eu tin minte ca Liputin spune poezia, care-i apartine lui Lebeadkin.. Observatia e inofensiva, imi verific doar memoria... Oricum, vorba unui personaj al lui D "te iert pentru eruditie! "

[stefan]

Eh, am uitat sa precizez ca citam numele din memorie, nu eram foarte sigur de el. Intr-adevar, Lebeadkin era autorul. Nu mai am cartea la indemana sa verific.

Acum mi-e cam somn, dar am niste nelamuriri legate de doua idei pe care i le atribui lui Dosto: "imoralitatea actelor de caritate" si "imoralitatea unui dumnezeu care ofera, ca intr-un vulgar troc, o recompensa - mantuirea - in schimbul iubirii". Si "sinuciderea ca expresie a libertatii ultime" imi ridica unele intrebari, dar sa ne oprim numai asupra primelor doua. Ce anume din opera lui Dosto sustine cele doua idei? Numai la prima imi vine in minte printul Maskin, care ii da un banut soldatului beat, cu o justificare foarte generoasa ("nu poti sa stii ce e in sufletul sau"). Sau schimbarea de comportament pe care o sufera Satov cand este vizitat de fosta sa sotie, care este pe cale sa nasca. Sau te referi la faptul ca a enuntat niste idei extreme, contrare convingerilor sale, prin personajele sale negative (sau ateii extremi, precum Kirilov)?