Ciuhandru scrie:Problema Colegului si a mai multor comilitoni de-ai domniei sale este ca judeca muzica lui Mozart, si in general muzica perioadei respective, dupa niste criterii care n-au nicio relevanta in context.
Estetica muzicala a celei de-a doua jumatati a secolului 18 este complet diferita de cea moderna, promovand perfectiunea formala, echilibrul si retinerea emotionala. In epoca, etalarea sentimentelor, emotiilor si pasiunilor intr-o maniera necenzurata de strictetea formei era considerata o culme a prostului-gust.
tocmai asta e problema, coane, că artistul e cel care se dezbară de formă, şi e rebel prin insăşi natura lui. nu-ţi poţi impune constrangeri ca şi artist, n-ai de ce. trebuie să creezi ce-ţi cere sufletul, nu patronul, conu dă curte, damoazela şamd. de-asta cei care indrăzneau să-şi urmeze propriul drum au fost nevoiţi să strangă din dinţi şi să suporte foamea. asta este.
tu le iei apărarea bisericoşilor ş-a nobililor, dar carnaţii ăia mergea pană intr-acolo incat castrau băieţei ca să le incante lor urechiuşele cu vocile lor de castraţi, că de, duduile n-aveau voie să cante.
un demers cat se poate de odios, nicidecum artistic. ca să nu mai pomenesc de căcănarii componişti care n-aveau nicio străbatere să compună pentru eunuci. era artă pentru ei oricum.
d-asta i-am apreciat pe cei care-au ieşit din canoanele vremii şi-au produs ceva nou, oricat de mic, iar astfel s-a putut ajunge la ceea ce se compune azi. s-a ajuns la diversitate, care este cel mai bun lucru evăr! retrograzii n-au spirit artistic, oricat de talentaţi ar fi pe alte planuri, şi nu neg că d-alde moţart or brams n-au avut talent, dar construcţia lor interioară nu era una de artist in adevăratul sens al cuvantului.
Asta pe de-o parte. Pe de alta, compozitorii cultivau deliberat, in consonanta cu aceeasi estetica, un limbaj muzical universal, susceptibil de a fi inteles oriunde, de la Viena la Londra si de la Madrid la Sankt Petersburg. Ceea ce astazi unora le apar drept "clisee" erau de fapt niste "caramizi", materiale de constructie cu circulatie pan-europeana, cu ajutorul carora se construia esafodajul formal. In toate acestea, muzica (dar si celelalte arte) era perfect incadrata in peisajul intelectual general, dominat de Iluminism.
pană s-a ajuns la abjectităţi precum cacofonismul, care, nedublate de geniu răman nişte porcării sinistre . muzica nu este o ştiinţă dragilor, şi nu se poate clădi precum fizica pe anumite principii şi postulate, utilizand aparatul strict al matematicii. deşi, in esenţă, principiul rezonanţei rămane valabil. numai că unii sunt acordaţi pe manele, alţii pe moţart(tot p-acolo) iar alţii pe grohăieli şí¶nbergiene(recte moa)
clişeele au fost folosite ca să treacă timpu, ca să iasă norma. ca să vină banu să nu facă ăia foamea. că se plictisea şi prinţu de ala ţurca.
Mai departe: singurii care aveau posibilitatea de a intretine muzicieni, fie individual, fie ansambluri camerale sau orchestre, erau aristocratii si inaltul cler, si spre onoarea lor au facut-o intr-un mod realmente princiar. Fara "pomadatii" si "perucatii" care au astazi, in anumite cercuri, o imagine atat de proasta, n-ar fi fost posibila dezvoltarea muzicii (sau a artei in general). In aceste conditii, nu este de mirare, si cu atat mai putin de condamnat, ca imensa majoritate a muzicienilor perioadei au fost "angajati" ai cutarei curti regale sau al cutarui print, duce sau arhiepiscop. Notiunea de geniu rebel, intunecat si solitar care isi compune muzica mort de foame si rupt in fund dar liber era total necunoscuta.
asta e o concepţie cat se poate de greşită. artiştii, oamenii de ştiinţă trebuie să fie liberi, nu trebuie să fie constranşi de gigei care nu le inţeleg munca, dar care impart banul.