Lady Spit Stick (recenziile lui whatever)

Informatii despre albume si artisti

Mesajde whatever » Mar Iul 26, 2005 9:04 pm

Incubus - S.C.I.E.N.C.E. (1997) Funk Metal/Alternative Rock/Nu Metal

Componenta :

Brandon Boyd - voce, bongos
Michael Einzinger - chitara
Dirk Lance - bass
Jose Pasillas II - tobe
DJ Lyfe - turntables


Dupa ce au scos pe piata Fungus Amongus in 1995, si mai devreme in 1997 EP`ul Enjoy Incubus, trupa din California revine cu primul lor album serios, inregistrat la casa de discuri Sony. Si S.C.I.E.N.C.E. avea sa fie capodopera lor, de departe cel mai bun album pe care Incubus l-au scos vreodata. Inspirat de elemente de funk, hip hop si hardcore, LP`ul avea sa fie considerat mai tarziu un adevarat etalon pentru stilul numit nu-metal. Tot pe S.C.I.E.N.C.E. apare pentru prima si ultima oara cu Incubus DJ Lyfe, ale carui scratchuri aveau sa fie mult prea suprasolicitate pe parcursul albumului (unica bila neagra pentru science)


Tracklist :

01. Redefine
02. Vitamin
03. New Skin
04. Idiot Box
05. Glass
06. Magic Medicine
07. A Certain Shade of Green
08. Favourite Things
09. Summer Romance (Anti-Gravity love song)
10. Nebula
11. Deep Inside
12. Calonge


Discul incepe cu Brandon rostind "go" si cu Dj Lyfe distorsionand cuvantul in timp ce Mike arunca niste riffuri in spate. Ritmul e destul de fain, strofele au un feeling inspre funk datorita bassului lui Dirk si vocii lui Boyd. Inspre minutul 2 intervine un break la tobe, si urmeaza o parte copiata 100% dupa Red Hot Chili Peppers cand raman doar tobele lui Jose si bassul lui Dirk care face niste solouri super rapide de slap. Piesa e destul de ok, dar Dj`ul intervine mult prea mult cu scratchurile. Redefine primeste 8/10

Vitamin are un intro super fain, cu chitara lui Mike care pe mine ma duce cu gandul la o spirala judecand dupa cum curg notele, si cu vocea lui Brandon care intra incet peste. Apoi urmeaza bassul, tobele si in cele din urma vine peste si Dj Lyfe. Refrenul suna foarte bine, Brandon canta exelent (chiar daca pe tot parcursul melodiei si albumului sunt foarte clare influentele sale din Mike Patton) si piesa e una din cele mai reusite de pe disc. 9.5/10

New Skin incepe cu niste bongos si cu chitara lui Mike, pentru ca dupa cateva secunde totul sa izbucneasca. Avem de a face cu un asalt furios de funk si de metal, cu bassul incredibil a lui Dirk, cu Brandon rapping cu un timbru vocal superb si cu dj`ul intrand exact la momentul potrivit. Refrenul e mai melodic si parca ceva mai potolit, dar repede se intra in a doua strofa. Climaxul e undeva inspre minutul 3, cand raman bassul cu tobele si cu Brandon cantand perfect peste, pentru ca imediat sa urle cu toata puterea in timp ce toate instrumentele se dezlantuie. Piesa e aproape perfecta. 9.5/10

Idiot Box e o piesa mai lenta, mai calma, unde abunda din nou scratchurile lui Lyfe. Versurile sunt foarte bine scrise, foarte bine cantate, si tema de bass a lui Dirk e exelenta, probabil cea mai buna de pe tot albumul. 9/10

Glass nu prea imi place, pana la refren care e super, asa de simplu alcatuit si asa de caracteristic pentru Incubus, cu vocea lui Brandon in prim plan impreuna cu niste efecte super faine folosite la chitara de catre Mike, pe celebrul sau Gonkulator Modulator. Tot farmecul piesei sta in refren, care e de nota 10. Si Glass e de nota 8.5/10

Magic Medicine e o piesa fara Brandon. Aici avem doar un jam session a lui Dirk, Jose, Mike si DJ Lyfe. Piesa e foarte chill, foarte relaxanta, si aici Lyfe face cam tot ce vrea. Pe tot parcursul piesei auzim o voce feminina care ne vorbeste despre "a little girl, giggling at a hippopotamus". Melodia e ok, dar nimic special. 7/10

Si urmeaza una dintre cele mai bune piese de pe album, si anume A Certain Shade Of Green. Totul e perfect aici, incepand de la chitara distorstionata a lui Mike din intro, continuand cu tema fantastica de bass aleasa de Dirk, cu ritmul perfect a lui Jose, cu Brandon care canta perfect si culminand cu Lyfe care intervine cu scratchuri doar cand e chiar nevoie. Refrenul e rapid si furios si iti ramane intiparit in minte multa vreme dupa ce piesa e gata. Genial interludiul cand auzim un tip rostind "drop that bass" pentru ca sa urmeze o parte de show-off pentru Brandon si Dirk. Piesa se termina lent, parca lasand timp de relaxare pentru ascultator. 10/10

Favorite Things e alta piesa superba de pe S.C.I.E.N.C.E. Din nou avem un efect genial a lui Mike, de data asta coroborat cu un altul a lui Dirk. Brandon canta din nou foarte bine, in special pe refren, celebre find deja urcarile sale catre tonalitati inalte, care vor fi reusite perfect pe Nebula. 9/10

Urmeaza cea mai lenta piesa de pe album. Summer Romance chiar are un feeling precum titlul lasa sa se inteleaga, si aduce un pic cu alta piesa de la Incubus, si anume Are you in. Brandon canta iarasi foarte bine, si toata melodia ne arata ca Incubus pot sa compuna piese frumoase si fara efecte si distorsiuni. 9/10

Nebula e preferata mea de pe tot albumul. Ritmul alert de la inceput a lui Jose e urmat de vocea lui Brandon, care tot urca si urca, pentru ca imediat totul sa se schimbe, tempoul sa devina rapid si haosul sa se dezlantuie cu Brandon urland si grohaind. Si imediat dupa piesa se schimba din nou, Brandon sopteste versurile, apoi iarasi canta, si din nou refrenul exploziv. Pentru o prima auditie piesa e plina de surprize, atat de diferita de clasicul verse/chorus/verse, si versurile sunt foarte bine scrise. 10/10

Ne apropiem de finalul albumului si avem o alta piesa perfecta, si anume Deep Inside. Un bass de funk si o chitara de jazz incep piesa, pentru ca Brandon sa cante si el niste versuri despre iarba (deep inside, i`m on my own, i can't straight, deep inside, cause i`m so stoned, i can't see straight) Superbe trecerile de la piesa lenta la hardcore furios pe parcursul a doar cateva secunde. Geniala si partea de final, dinainte de soloul de chitara a lui Mike cand avem o convorbire hilara intre Brandon si Dirk, care decurge ceva de genul : "i know exactly where we are!!" si raspunsul : "where the fuck are we ?!?" 10/10

Ultima piesa de pe album e Calonge, cu un intro misterios si lent, dupa care sarim direct in ritmul super rapid al piesei, unde Brandon rosteste vreo 1394 cuvinte pe secunda in timp ce Dirk il ajuta in spate cu o tema de bass si niste efecte faine. Jose face zeci de breakuri super rapide si super scurte, si apoi se reintra in partea lenta de la inceput. Piesa continua tot asa, pana cand se termina, si dupa cateva minute de tacere vine secret trackul care e un jam session al celor 5, si ca bonus avem zgomotul din fundal. Nimic special, chiar devine plictisitor la un moment dat. Oricum, piesa Calonge e reusita, si merita 9/10

Per total, S.C.I.E.N.C.E. e un album exelent cu multe piese memorabile pe el. Orice fan Incubus ar trebui sa il aiba in colectie fara doar si poate. Din pacate stilul abordat de Incubus acuma nu mai seamana deloc cu cel de pe S.C.I.E.N.C.E. cu toate ca trupa inca suna foarte bine. Apogeul lor a fost atins in 1997, si albumul primeste nota 9.5/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Dum Iul 31, 2005 6:50 pm

Mike Patton - Adult Themes For Voice (1996) Experimental/Noise


Tracklist :

01 - Wuxiapian
02 - I Killed Him Like a Dog...And He Still Laughed
03 - Smog
04 - The Man In The Lower Left Hand
05 - Robot Sex (Neon)
06 - Screams Of The Asteroid
07 - Robot Sex (B-W)
08 - Porno Holocaust
09 - Inconsolable Widows In Search Of Distraction
10 - Hurry Up And Kill Me...I'm Cold
11 - Man Alone In Steambath
12 - Guinea Pig 1
13 - Guinea Pig 2
14 - Guinea Pig 3
15 - Guinea Pig 4
16 - A Woman With The Skin Of The Moon
17 - A Lizard With The Skin Of Woman
18 - Catheter
19 - Fix It So The Bruises Don't Show
20 - RobotSex (Watercolors)
21 - A ceremony of senses, an alibi in the red light district
22 - Butterfly in a Glass Maze
23 - Pajama Party Horror
24 - A Leper With the Face of a Baby Girl
25 - The One Armed Vs. 9 Killers
26 - Pillow Bitter
27 - Raped on a Bed of Sand
28 - Violence
29 - Red Mouth, Black Orgasm
30 - Wuxiapian Fantastique
31 - A Smile, a Slap in the Face, a Fart, a Kiss on the Mouth
32 - Private Lessons on Planet Eros
33 - Pneumonia With Complications
34 - Orgy In Reverb



Mike Patton e cunoscut de majoritatea lumii ca si fostul solist de la Faith No More. Putini oameni il stiu drept solistul de la Mr. Bungle, si si mai putini drept solistul de la Tomahawk si Fantí´mas. Faith No More i-a adus celebritatea pe plan mondial, si albumele scoase cu ei sunt de o valoare incontestabila. Dar cum Patton la 16 ani canta death metal, la 20 ani venea la FNM, iar de la 22 de ani canta live impreuna cu Naked City si cu marele John Zorn, era clar faptul in paralel cu timpul petrecut ca solist la Bungle si la FNM, avea sa mai faca ceva ciudatenii (iar Fantí´mas si Tomahawk nu existau inca)

Zis si facut. Avand destul timp liber in perioada petrecuta pe drum cu Faith No More, Patton si-a zis candva prin 1994 sa isi aduca cu el micforonul in camera de hotel, si sa se inregistreze tusind, ragaind, grohaind, cu alte cuvinte sa faca niste lucruri care ar parea iesite din comun pentru orice om relativ normal. Si se pare ca in perioada 94-96, el a inregistrat un album intreg pe un 4 track, si cu un microfon. Absolut toate zgomotele ce se aud pe album sunt produse de vocea uluitoare a lui Mike. Nu exista pic de melodicitate pe Adult Themes For Voice, e doar noise brutal si deranjant pentru multa lume. Si avem de a face cu 34 de piese, care curg una dupa cealalta drept urmare nu prea avem piese care sa iasa in evidenta foarte tare. Cu toate acestea, sunt cateva care m-au marcat profund. Printre ele as enumera neaparat prefarata mea de pe album, si anume Raped on a Bed of Sand. In viziunea mea imi pare ca Patton imita cu vocea (perfect de alftel) sunetul produs de pescarusi, si cunoscand si titlul piesei imi pot imagina usor ceea ce se petrece. Ar mai fi Red Mouth, Black Orgasm piesa pe parcursul careia Patton urla non stop : "fuck, fuck, fuck !" Catheter e iarasi fenomenala .... ceea ce se petrece in piesa e exact ceea ce ne zice si titlul. Si totul e facut doar cu vocea. Man Alone in Steambath ne reproduce zgomotul facut de Patton probabil care face o baie. I Killed Him Like a Dog...And He Still Laughed e plina de rasete malefice si de latraturi ...

Ce mai, in 1996 cand a aparut pe piata albumul a fost ceva total iesit din comun, pana si pentru fanii Mr. Bungle. Si vom vedea ce urma Patton sa faca in continuare cu urmatorul sau album solo, si 3 ani mai tarziu, cand va colabora cu insusi Merzbow.

Adult Themes For Voice primeste nota 9/10
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Mar Aug 02, 2005 6:23 pm

Mike Patton - Pranzo Oltranzista (1997) Experimental/Colaj Sonor/Noise


Mike Patton - efecte vocale
Erik Friedlander - cello
Marc Ribot - chitara
William Winant - percutie
John Zorn - alto saxophone



Tracklist :


01. Elettricití  atmosferiche candite
02. Carne Cruda Squarciata Dal Suono Di Sassofono
03. Vivanda In Scodella
04. Guerra In Letto
05. Contorno Tattile (Per Russolo)
06. I Rumori Dal Aperitivo
07. Garofani Allo Spiedo
08. Aerovivanda
09. Scoppioningola
10. Latte A La Luce Verde
11. Bombe a Mano



Al doilea album solo a lui Patton desi pastreaza elemente din primul album, difera destul de mult de el, prin simplul fapt ca aici avem si instrumente. Si instrumentisti. Si nu orice instrumentisti, ci oameni binecunoscuti in anturajul avantgardist a lui John Zorn, pana si Zorn insusi aparand pe albumul lui Mike. Daca numele lui John Zorn nu va este familiar e grav. Si asta pentru ca Zorn e unul dintre cei mai mari artisti avantgardisti din toate timpurile, care impreuna cu trupa sa de free jazz Naked City a adus un suflu nou miscarilor experimentale din muzica si nu numai. Patton si-a inceput colaborarea cu Zorn de tanar, cand John i-a vazut pe Mr. Bungle, si a ramas foarte impresionat. Drept urmare, pe langa ajutorul dat pentru Bungle, Zorn l-a invitat pe Mike sa cante impreuna cu el si Naked City. Si asta cand Patton avea abia 22 de ani !!! Dupa cum avea sa declare si el mult mai tarziu : “ John offered me an outlet to experiment and I did. It was a great creative outlet. “

Ambele albume solo ale lui Patton au fost scoase la casa de discuri a lui John Zorn, Tzadik, si pe Pranzo Oltranzista, Zorn inregistreaza a doua colaborare oficiala cu Mike dupa proiectul Weird Little Boy (1995). Pranzo Oltranzista : Musica da Ravola per Cinque (Banquet Piece for Five Players), e un album care acopera tema mancarii, din acest punct de vedere gasind influente in Futuristic Cookbook’ul lui Fillippo Tommaso Marinetti (1932), si poate la randul sau avand sa influenteze viitoare aparitii (doar din punct de vedere al ideii) precum A Taste Of Merzbow. Pe album il auzim pe Patton mestecand, inghitind, il auzim utilizand cutitul si furculita si taind mancarea. Asta in timp ce in fundal, apare Zorn cu saxofonul, si chitara, viorile si pianul il acompaniaza. Ne mai intalnim pe Pranzo Oltranzista cu tipete isterice, solouri de tobe in fundal, foarte multe sunete bizare produse de Patton, noise extrem care iti sparge timpanele, auzim ceasornice, sticle care se sparg. E clar ca si Delirium Cordia de la Fantí´mas a fost intr-o oarecare masura inspirat de Pranzo Oltranzista. Colajul sonor ce rezulta din piese precum Aerovivanda, Elettricití  atmosferiche candite sau Carne Cruda Squarciata Dal Suono Di Sassofono ar fi un soundtrack perfect pentru filme de groaza.
Acest album a fost prima incercare (reusita de altfel) de lansare a lui Patton si pe plan compozitional.

Pranzo Oltranzista e un album experimental foarte reusit, cu o impresionanta distributie, care primeste nota 9/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Mar Aug 02, 2005 8:29 pm

Maldoror - She (1999) Noise


Componenta :

Merzbow
Mike Patton


Tracklist :

01. Butterfly Kiss
02. Twitch Of The Death Nerve
03. Homunculus
04. Boutique Of 7 Taboos
05. Snuff
06. Baby Powder On Peach Fur
07. She
08. Cherry Blossom Inferno
09. The Conqueror Worm
10. Bubble Bath And A Valium
11. The White Tears Of The Maggot
12. Chiffon Lingerie
13. Lullaby (She Who Must Be Obeyed)



Pentru a putea vorbi despre Maldoror trebuie vorbit in primul rand despre cei 2 muzicieni care constituie trupa. Mike Patton a fost prezentat in multe recenzii, pornind de la Faith No More si urmand sa ajunga pana la Tomahawk si Peeping Tom. Dar despre Merzbow nu am vorbit chiar deloc. Si acesta este un prilej foarte bun de a incepe a spune foarte pe scurt cate ceva despre dansul. Pe numele sau adevarat Masami Akita, nascut in 1956, el este pentru noise cam ceea ce sunt Rolling Stones pentru rock. Comparatia nu este deloc exagerata. Merzbow initial chitarist intr-o formatie influentata de punk a inceput sa experimenteze ciudatenii pe la sfarsitul anilor 70, treptat lasandu-se complet de rock. Astfel de-a lungul timpului el a ajuns sa aiba in discografia sa oficiala inspre vreo 200 de cd`uri, printre cele mai cunoscute lansari ale sale fiind Merzbox (un pachet monstru de 50 de discuri) si Noisembryo.

Care ar fi caracteristicile muzicii lui Akita ? Avem sunetul omniprezent care devine noise, respectiv noise`ul care devine sunet de background. Merzbow foloseste in muzica sa elemente precum : pulsuri, feedback, suieraturi, explozii, zgomote de masini, distorsiuni, toate amplificate la extrem. Si de aici rezulta un noise dintre cele mai pure, pentru ca e practic imposibil sa distingem fiecare sunet in parte. Avem practic combinatii de noise. Iar daca stai si asculti atent Merzbow, incercand sa descoperi unde e partea cand noise`ul devine background o sa esuezi cu siguranta. O sa iti dai seama de acest lucru doar cand vei inceta sa cauti. Cel mai bine pentru ar descrie ceea ce face Akita ar fi sa citit cu atentie urmatorul citat : "not music at all, but rather the intensive expenditure of sound and silence"

Albumul She, scos impreuna de cei 2 artisti este din punctul meu de vedere doar pentru fanii lui Patton sau pentru cei a lui Akita. Avem de a face pe el cu multe piese noise duse la extrem. Snuff de pilda ma duce cu gandul la un atelier unde se taie lemne. Buuble Bath And A Valium imi place foarte mult, desi e un pic asemanatoare cu piesa lui Patton de pe primul sau album, Man Alone In Steambath. Alta piesa care zici ca e doar Patton solo, in afara de putin extra noise in background ar fi Cherry Blossom Inferno. Butterfly Kiss e o ca si piesa soundtrack pentru un desen animat. O sa intelegeti ce vreau sa zic dupa ce o sa o ascultati. Cea mai reusita piesa dupa parerea mea e Twitch Of The Death Nerve, care ma duce cu gandul la un spital, unde avem un pacient legat de masa, si se apropie de el un doctor nebun cu niste aparate dubioase in maini. Si incepe sa il sfredeleasca pe bietul om, care urla de durere. Si piesa cam asa suna, in special finalul unde Patton urla din rasputeri in timp ce in spate avem vajaieli si fasaituri facute de Akita.

She e un album interesant, dar nu din cale afara de original. Aproape toate elementele ce le gasim pe el, le putem gasi pe alte releasuri fie de la Merzbow, fie de la Patton. In schimb fanii celor 2 ar trebui sa fie incantati de colaborare (si eu unul sunt) Nota de final pentru LP`ul de la Maldoror ar fi 8.5/10
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Mie Aug 10, 2005 6:21 pm

Jane's Addiction - Nothing's Shocking (1988) Alternative Metal/Rock


Componenta :

Perry Farrell - voce
Dave Navarro - chitara
Eric Avery - bass
Stephen Perkins - tobe



Jane's Addiction sunt o adunatura de ciudati, niste baieti extrem de ambitiosi si talentati care au scos 2 albume exeptionale inspre sfarsitul anilor 80/inceputul anilor 90. Trupa a fost infiintata in 1985 de catre Perry (care atunci avea deja 26 de ani) impreuna cu mult mai tinerii Dave si Eric. Steve a intrat in trupa un an mai tarziu, si in 1986 a fost inregistrat si primul lor album, intitulat XXX. Povestea lui e amuzanta, pentru ca la inceputurile lor, Jane intrau pe scena si cantau cateva piese acustice, apoi venea asa zisa trupa de deschidere care canta piesele lor, si Jane reveneau si cantau apoi normal. Si la asa un show, a fost inregistrat XXX, pe langa piesele live, pe album mai fiind adaugate si cateva inregistrate in studio (dupa cum spunea Stephen la intrebarea : "why does this live album sound SO good ?" "Some of the stuff on the 1st Jane's album was recorded live & some was in the studio. The live stuff, where the audience fades in and out sounds REAL clear, and I've seen some debate on the net whether or not it's actually even live. What can you do to dispel THIS rock mythology?"


In 1988 a iesit pe piata Nothing's Shocking, dupa parerea mea al doilea cel mai bun album al trupei dupa genialul Ritual de lo Habitual care avea sa iasa pe piata 2 ani mai tarziu. Ca fapt divers, formatia s-a destramat pentru prima data in timpul inregistrarii albumului. Se pare ca au fost niste conflicte, care au degenerat, si la final au ramas 2 tabere, de o parte Perry si de cealalta Eric, Dave si Stephen, fiecare parte avand si avocati gata sa intervina. Totul a pornit de la dorinta lui Perry de a fi writing credits individuale (lucru care l-ar fi avantajat pe de o parte pentru ca el compusese mare parte din muzica nu doar versuri, si de cealalta parte, conform unei intelegeri, urma sa primeasca mai multi bani proveniti din urma vanzarii albumului, datorita acelor writing credits). In cele din urma totul s-a rezolvat cumva si albumul a iesit pe piata.


A doua problema cu albumul (problema caracteristica pentru Jane's Addiction) a fost coperta acestuia. Doar 2 case de discuri din cele 9 interesate de comercializarea LP`ului au acceptat sa il scoata pe piata cu coperta lui Perry. In cele din urma Nothing's Shocking s`a vandut asa de bine, incat si restul de 7 s`au razgandit si au stocat albumul in rafturi. Cele 2 siameze de pe coperta sunt de fapt o sculptura a lui Farrell, modelul fiind prietena sa din perioada respectiva. Perry urma sa declare : "the heads were set fire with rubber cemment just for the photograph".


Mesajul albumului ar indreptat impotriva societatii americane, indiferente si false, care ignora cu desavarsire sexul, violenta, si consecintele lor si precum vom vedea in piesa Ted, Just Admit It, atacul celor de la Jane pare total indreptatit.



Tracklist :

01 - Up The Beach
02 - Ocean Size
03 - Had a Dad
04 - Ted, Just Admit It
05 - Standing In The Shower... Thinking
06 - Summertime Rolls
07 - Mountain Song
08 - Idiots Rule
09 - Jane Says
10 - Thank you Boys
11 - Pigs in Zen


01 - Up The Beach e o piesa lejera, un intro reusit, cu o foarte buna tema de bass din partea lui Eric, si cu vocea lui Perry parca plutind peste melodie in sine. Foarte relaxanta. 8.5/10

02 - Un intro linistit din partea lui Dave ne conduce la o piesa rock exeptionala (preferata mea de pe tot albumul). Stephen bate clar in stilul anilor 80, dar aici suna perfect. Eric foloseste penelul (nu doar aici, ci pe aproape tot albumul) si ofera un sound mai metalic, si Perry ne arata cat de puternica e de fapt vocea sa inalta (in ciuda celor care ii spuneau chipmunky voice). Si Navarro arunca mici solouri de chitara pe ici pe colo, totul culminand cu un solo inspre final, absolut exeptional, o demonstratie de tehnica in regim de viteza. Si asta e chestia faina legata de Dave. Solourile sale nu sunt in nici un caz de show off, ci se incadreaza perfect in cadrul piesei, nelasand senzatia ca aici doar el vroia sa iasa in fata. 10/10

03 - De data asta piesa incepe cu Stephen cu un ritm ultra simplu, batand pur si simplu masura in premiera. Dave are o tema de chitara super faina, osciland intre riffuri, soluri, si chiar bucati acustice. Vocea lui Perry e la fel de inalta si high pitched, poate enervanta pentru multa lume. 8.5/10

04 - Ted, Just Admit It e o melodie despre celebrul criminal Ted Bundy, care a acuzat pornografia pentru actiunile sale. Pe inlay`ul albumului gasim si poza lui Bundy langa versurile piesei, precum si niste citate de ale sale, rostite in timpul procesului, care apar si in melodie. "The police won't accept what I think they know & they know that I can do these things.", respectiv "They know I didn't do it." Melodia in sine are o tema de bass de jazz a lui Eric,si primele minute sunt ca si tema de bass, adica super chill, calme si trippy. Apoi Dave incepe cateva solouri de chitara, pentru ca dupa minutul 5 totul sa ia o intorsatura de 180 de grade, melodia tranformandu`se intr`un asalt punk rock, cu niste breakuri de tobe exelente a lui Stephen, si cu Perry urland "sex is violence!" Suna familiar cumva ? 10/10

05 - Standing in the Shower... Thinking e o piesa scurta, foarte simpatica cu niste versuri hilare a lui Farrell. Perkins face totul aici, piesa avand un ritm foarte catchy si saltaret. 8/10

06 - Summertime Rolls seamana un pic cu Up The Beach, in mare parte datorita temei de bass. Avem de a face cu o alta melodie lunga si placuta, foarte relaxanta si chiar psychedelica. Feelingul degajat e exact ceea ce ne spune si titlul. 9/10

07 - Mountain Song beneficiaza de un videoclip facut din colaje din diverse concerte, si tot aici avem cea mai buna tema de bass a lui Eric, si cele mai faine ritmuri ale lui Stephen (Cubule, tie o sa iti placa asta mult de tot daca nu o stii deja) Piesa in sine e foarte puternica, pur si simplu degaja energie, si aparent pentru o portiune din solo Dave a folosit un vibrator pe post de penel :D 9/10

08 - Idiots Rule e o piesa simpatica si scurta, inspre funk, care are cativa invitati de marca, printre care Flea de la Red Hot Chili Peppers la trompeta, ajutat de prietenii sai din Fishbone la acelasi instrument. 8.5/10

09 - Printre cele mai cunoscute piese de la JA, alaturi de Been Caught Steeling, Jane Says apare aici in varianta de studio. Piesa e putin modificata fata de varianta de pe XXX, si in concerte o mai cantau cu Flea la bass. Povestea ei ? Ei bine, Jane e/era o prostituata dependenta de droguri, prietena cu Perry si Eric, in perioada de inceput a formatiei, cand se mutasera toti in Los Angeles. Se pare ca ea i`a ajutat pe cei 4 de cate ori a putut in diverse ocazii si ipostaze, si in cele din urma pana si numele trupei se datoreaza ei. Multa lume credea ca ea murise, dar pana prin 1993 circulau zvonuri cum ca Jane ar mai trai in Chicago. Piesa e superba, acustica si simpla, cu niste versuri foarte frumoase si deprimante ale lui Perry despre prietena sa si cu niste ritmuri Jamaicane batute pe steel drums de catre Stephen. 10/10

10 - Thank you Boys e un interludiu jazz de doar un minut. E doar un filler, dar suna foarte bine. 9/10

11 - Pigs in Zen aduce din multe puncte de vedere a Rage Against The Machine, in mare parte datorita instrumentalului. Avem o tema de bass simpla a lui Eric, si o chitara exeptionala a lui Dave, care oscileaza de data asta intre niste riffuri foarte funky si un alt solo super rapid. Foarte dubioasa partea cand il auzim mult mai clar pe Perry rostind "yeah, so roses are red, i made up the rest" pentru ca un pic mai incolo sa zica ceva despre "Some people should die, that s just common knowledge" O piesa de final aproape perfecta pentru un album aproape perfect. 9/10

Nothing's Shocking a fost doar pregatirea terenului pentru ceea ce avea sa urmeze, probabil unul dintre cele mai bune si totodata controversate albume din istoria muzicii. Si daca dupa parerea mea Nothing's Shocking merita 9/10 va imaginati ce capodopera de album e Ritual de lo Habitual.
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Joi Aug 11, 2005 9:33 pm

Jane's Addiction - Ritual de lo Habitual 1990 Alternative Rock


Componenta :

Perry Farrell - voce
Dave Navarro - chitara
Eric Avery - bass
Stephen Perkins - tobe


Inca din gimnaziu am fost fascinat de Jane's Addiction, de melodiile lor si de lookul contorversat ce il etalau cu atata indiferenta prin anii 80. Desigur, eram mult prea mic atunci ca sa ii fi prins in perioada lor de glorie, dar imi cumparam "metal hammer" si alte reviste de specialitate de afara, si descoperisem deja portiuni din istoria trupei. Si intr-o buna zi, rasfoiam nu mai stiu ce revista pe bancile scolii si am ramas blocat pe o poza care afisa coperta de album pentru Ritual de lo Habitual. Tot ce stiam la vremea respectiva despre album, era piesa Been Caught Stealing. Si m-am dus frumos la magazinul "Muzica" si l-am rugat frumos pe patron sa imi faca rost de album (care nu mai era in rafturi de ceva ani de zile) Si dupa vreo 4 luni sau ceva de genul mi-a sosit acasa cd`ul original Ritual de lo Habitual, in varianta cu prima coperta !!!! (varianta care a iesit pe piata intr`un numar redus de exemplare, veti vedea imediat de ce)

Ca tot veni vorba de coperta, hai sa va zic cum sta treaba. Imaginea care o gasim pe coperta originala e o alta sculptura a lui Perry. Si daca ne uitam bine, il vedem chiar pe Perry in stanga imaginii, cu un trandafir rosu in gura si cu putza atarnand afara, in centru sta Xiola cu sanii si vaginul la vedere, si in dreapta apare si Casey ceva mai decenta, purtand un sutien negru. Toti 3 sunt intinsi pe un pat , acoperiti pe picioare cu un cearceaf rosu, si purtand pe cap coroane de paie. Sfanta treime luata la batjocura, cu niste figurine create din ziare, faina si apa ? Se pare ca da. Si daca ne uitam si mai atenti pe imagine, vedem fructe atarnand de pat, lumanari si poze, si cireasa de pe tort, o papusa cu un negru crucificat si cu un X mare si rosu pe piept.

Si daca va minunati deja de ce ii poate mintea lui Perry Farrell asta (pentru cei ce nu stiu, el e autorul celebrului festival Lollapallouza) mai vedem pe undeva aproape ascuns un test pe care scrie mare si citet : "POSITIVE" Si de aici cunoscand pasiunea lui Perry (al carui nume real de fapt e Perry Bernstein, pseudonimul venind de la cuvantul peripheral) pentru droguri si ace, toti fanii au sarit socati, gandind ca idolul lor sufera de sida. Si in cele din urma marele mister a fost dezvaluit chiar de Perry care a declarat : "I'll let you in on a little secret straight from the rumour mill. I was tested for AIDS. The results were negative. As for the mysterious clinic report on the cover of Ritual De Lo Habitual, it is not an AIDS test, but a pregnancy exam that came out positive."

In orice caz, revenind la faza cu coperta, datorita continutului explicit Jane au fost obligati de cei de la PMRC (CNA`ul lor) sa retraga de pe piata cd`urile cu coperta infatisand sculptura lui Perry, si sa reintroduca acelasi album, cu coperta schimbata. Si a doua coperta pentru Ritual de lo Habitual avea sa fie complet alba, cu un mare Parental Advisory Explicit Content si cu urmatorul citat pe spate

"Hitler's syphilis-ridden dreams almost came true.
How could it HAPPEN? By taking control of the media.
An entire country was led by a lunatic...
We must protect out First Amendment,
before sick dreams become law.
Nobody made fun of Hitler ??!"

CD`ul imi pare exeptional, de departe cel mai bun album de la Jane's Addiction .. E un album rock foarte indraznet, care a fost scos pe piata in perioada cand rockul devenise conservator si monoton, si o mana de trupe precum JA, The Pixies, Killing Joke, Faith No More sau The Flaming Lips i`au dat un branci in directia buna, asta inainte ca Nirvana sa se lanseze cu Nevermind.


Tracklist :

01 - Stop!
02 - No one's leaving
03 - Ain't no right
04 - Obvious
05 - Been caught stealing
06 - Three days
07 - Then she did...
08 - Of course
09 - Classic girl



Stop! - Senores y senoras, nosotros tenemos mas influencia, con sus hijos que tu tiene, pero que ... queremos. creado y regalo de los angels .... JUANA'S ADDICTION ! Si cu acest intro incepe albumul nostru. Navarro canta ceva riffuri foarte funky, si Perry intra si el strigand "here we go ! " Cu privire la vocea lui, nu exista decat 2 variante. Sau iti place, sau o detesti. Cale de mijloc nu exista. Dar cel putin pe piesa aceasta, Perry ne arata cat de entuziastic poate sa fie, si cat de multa putere are de fapt vocea sa subtire. 9/10

No one's leaving are din nou un intro funky, datorita temei de slap bass aleasa de Eric. Super fain suna refrenul, Perry nu mai canta pe un ton asa de inalt, si Dave are un solo bun de chitara 9/10

Ain't no right are un intro foarte trippy, cu Stephen batand un ritm aparent aiurea, acompaniat de Eric, si cu Perry rupt de drogat rostind ceva de genul "sex and drugs and my rock`n`roll are the only things my body needs, are the only things that keep me here ... so get your fucking piss cock out of my fucking face" Apoi incepe piesa de fapt, scurta si rapida, o melodie punk rock cu o tema de bass buna a lui Avery. De remercat si ritmul impus de Perkins. 9/10

Obvious e o piesa lunga, foarte bine lucrata, foarte melodioasa, asta si datorita unei teme de pian de rock`n`roll prezenta pe tot parcursul ei, si cu un refren exeptional. Spre final Dave tot experimenteaza solouri de chitara, si incet incet piesa fades out. 10/10

Been caught stealing e probabil cea mai cunoscuta piesa de la JA, alaturi de Jane Says. Clipul e iarasi destul de cunoscut ... fun in the supermarket :D Foarte simpatica melodie, foarte melodioasa si cu niste efecte bine gandite (in special latraturile cainilor). Foarte bun iarasi soloul lui Dave. Iti poti da seama usor ca trupa chiar s`a distrat cantand piesa. 10/10

Si aici am ajuns la partea a doua a albumului, si la cea mai buna piesa de pe el, cea mai buna piesa de la Jane's Addiction, si cea mai buna piesa ce am auzit`o eu in viata mea. Three Days e un adevarat monument muzical, incepand de la superba tema de bass ce se repeta primele 3 minute, continuand cu superbele pasaje de chitara a lui Dave, care suna incredibil de melancolic si sa nu uit de versurile recitate ale lui Perry, introul misterios care nici pana in ziua de azi nu e cunoscut in totalitate. Piesa a fost compusa cu gandul la Xiola Blue, pe numele sau adevarat Lisa, o fosta iubita a lui Farrell. Se pare ca relatia sa cu Perry reincepuse pe cand acesta era deja impreuna cu Casey, si in cele din urma toti 3 au dus o relatie o buna perioada de timp .... ("three ways was the mourning, three lovers in three ways") Xiola a murit inspre mijlocul anilor 80 in urma unei supradoze de heroina, si Perry a compus melodia pentru ea. Nici nu stiu cum as putea sa descriu asa o melodie, pentru ca in opinia mea e perfecta din orice punct de vedere, si daca as descrie piesa din punct de vedere compozitional s`ar pierde tot farmecul ... Totusi, pot sa spun ca avem celebrul intro, urmat de o parte cu un solo superb de chitara a lui Dave, apoi o parte de mijloc superb alcatuita (piesa e rock progresiv fara indoiala) pentru ca inspre final totul sa ia un tempo rapid si Dave sa inceapa sa arunce solouri de chitara peste tot, pentru un climax splendid.

"At this moment, you should be with us ...
feeling like we do, like you love to, but never will again ...
i miss you my dear Xiola
i prepared the room tonight with Christmas lights,
a city of candles
fresh sheets
we are all filled with dense clouds that have us sleep (?)
i need to touch your skin "

acesta este introul care se poate auzi ... tot ce mai stiu eu din poezia lui Perry sunt mici franturi pe ici pe colo, cuvinte razlete ... cam tot ce am putut sa aud eu, si sa gasesc pe net in multi ani de zile ... Oricum, piesa mai buna ca Three Days nu exista, si probabil nu va exista niciodata. 10+/10

Then She Did e o alta balada lunga, exelenta si ea dar care totusi paleste in comparatie cu Three Days. Totusi de remarcat dinamica piesei, refrenul si toata chitara lui Navarro ... 10/10

Of Course e a doua cea mai buna piesa de pe disc. Aici avem deja muzica indiana 100%, Vishnu's Addiction, sau ce vreti voi, dar nu mai e Jane's Addiction. Versurile sunt superbe, si tema desi e repetititiva nu te plictiseste deloc. Avem chitare acustice indiene, sitare si viori ... super. 10/10

Classic Girl e piesa de inchidere a albumului, cu un videoclip care ne arata nunta lui Perry cu Casey. Piesa e superba, tipica pentru Jane's Addiction, foarte bine lucrata, si cu alta zi de forma maxima pentru Dave Navarro. 10/10


Ritual de lo Habitual este un album incredibil, fara indoiala de nota 10/10


Ce s-a intamplat dupa Ritual de lo Habitual ? Au avut loc concertele de promovare a albumului, au reinceput certurile in trupa cauzate in mare parte de catre Perry, si au continuat consumurile exesive de droguri. Pe 26 septembrie 1991 in Hawaii JA au cantat pentru ultima oara impreuna (pentru ca ceea ce s`a intamplat dupa Kettle Whistle nu mai pot numi JA) intr`un show unde Perry si cu Stephen au cantat complet goi. Perry si cu Stephen(care impreuna cu Mike Muir a infiintat Infectious Grooves) au plecat sa fondeze Porno for Pyros, Navarro impreuna cu Eric au infiintat Deconstruction, ca dupa 2 ani Dave sa intre oficial in celebra trupa Red Hot Chili Peppers. Dupa 7 ani lungi, Perry si o parte din fostii sai colegi s`au impacat si au reinfiintat trupa de data aceasta cu Flea la bass, ulterior inlocuit de Chris Chaney (care colaborase cu Perkins in Methods of Mayhem), care la randul sau a fost inlocuit de Eric. Si in aceasta formula a fost lansat albumul Kettle Whistle care continea o serie de demouri, piese live si raritati, si in 2003 a iesit pe piata albumul Strays. Iar dupa aceea Jane's Addiction a spus adio peisajului muzical si a disparut pentru totdeauna.
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Dum Aug 14, 2005 10:05 pm

Rage Against The Machine - Rage Against The Machine 1992 (Rap-Metal)


Componenta :

Zack de la Rocha - voce
Tom Morello - chitara
Tim Commenford - bass
Brad Wilk - tobe



Rage Against The Machine au fost una dintre trupele fara de care muzica anilor 90 ar fi fost mult mai saraca. Probabil cea mai vehementa formatie la adresa sistemului politic american, si cu siguranta o trupa cu niste versuri incendiare, RATM au constituit un adevarat model pentru o armata de tineri scolari si studenti care la randul lor erau nemultumiti de mizeria in care se scalda tara lor. Albumul lor de debut a fost lansat in 1992, in epoca de plina glorie a grunge-ului. Chitaristul Tom Morello, era mare fan hip hop, dar in acelasi timp recunostea si influente mari din partea hard rock`ului. Si din aceste 2 influente a iesit stilul sau unic de-a dreptul de a canta la chitara, combinand elemente funky (ca de exemplu scratching pe corzi) cu riffuri heavy. Tot el a folosit cu atata succes o pedala Digitech Whammy, care a dat trupei soundul lor inconfundabil. Solistul formatiei, Zack de la Rocha nu avea voce buna pentru cantat melodic. Si tocmai de aceea pe tot albumul in loc sa cante a preferat un rap furios. Si sectiunea ritmica a trupei, Tim si cu Brad se descurca perfect, cu niste beaturi solide acompaniate de niste teme de bass deseori foarte funky si pe baza de slap

Albumul a fost foarte bine lucrat, cu un art work remarcabil pe cd, si cu o nota pe booklet : " No samplers, computers or keyboards were used in the making of this recording"

Nebunie, nu altceva


Tracklist :

01 - Bombtrack
02 - Killing In The Name Of
03 - Take The Power Back
04 - Settle For Nothing
05 - Bullet In The Head
06 - Know Your Enemy
07 - Wake Up
08 - Fistful Of Steel
09 - Township Rebellion
10 - Freedom


Bombtrack ne da startul discului, cu o tema de chitara data foarte incet, acompaniata de bassul lui Tim. Tobele intra treptat, si in cele din urma apare si Zack cu incondundabilul sau "uuuh" spus foarte hip hop like. Riffurile lui Tom sunt super faine, si refrenul e foarte catchy, Zack urland : "Burn, burn, yes you're gonna burn" 8.5/10

Urmeaza o melodie celebra de la RATM, care a beneficiat si de un videoclip. Killing In The Name e deja o piesa clasica, care i`a consacrat pe Tom si compania. Totul e tipic RATM aici, de la rifful de inceput, de la tema de bass a lui Tim, de la batutul in stil hop hop a lui Brad pana la rappingul ultra furios si agresiv a lui Zack. Versurile sunt exelente, si soloul lui Tom e exeptional. Cu celebra sa Digitech Whammy scoate niste sunete care amintesc mai degraba de aparatele de la dentist decat de note muzicale. Finalul e absolut perfect pentru un moshpit de zile mari, cand pe fondul instrumentelor care treptat maresc tonalitatea, Zack la inceput spune incet, iar la final urla cat il tin plamanii : "FUCK YOU, I WON'T DO WHAT YOU TELL ME !!!" Versiunea piesei de la radio a trebuit sa fie cenzurata, si portiunile "obscene" de la final au fost indepartate, la dorinta casei de discuri. 10/10

Tim isi are momentul sau de glorie aici pe Take The Power Back cand cu Fender Precisionul sau acordat in drop D da drumul la o tema de slap foarte simpla, dar cu un sound perfect. Zack intra perfect cu un rap de zile mari, acompaniat perfect de Tom si Brad. Versurile din nou sunt un atac la adresa sistemului. 9/10

Settle For Nothing are un feeling diferit fata de primele 3 melodii, in special primul minut din piesa. Chitara e data la minim, tobele si bassul abia se aud, si Zack ne vorbeste despre ura sa la adresa sistemului. Apoi piesa se schimba, avand de a face cu o dinamica foarte buna, si il auzim pe Zack urland "suicide!" "genocide" ! Cea mai furioasa piesa de pe album in opinia mea. Si tot aici auzim cu mult inaintea lui Neo si a celor din Linkin Park celebra propozitie cu bliss si ignorance : "ignorance is bliss" 9/10

Cine nu a auzit macar o data Bullet In The Head ? Incepand cu tema inconfundabila de bass a lui Tim care NU este cantata cu penel (ca fapt divers, el nu a folosit pentru inregistrarile RATM penelul niciodata) si continuand cu efectele super ciudate facute de Tom cu pedala si cu maneta de la chitara, melodia este un alt single extras de pe album. Foarte bune din nou versurile lui Zack : "Ya standin’ in line, belivin' the lies, ya bowing down to the flag, ya got a bullet in your head" Finalul e mai rapid, cu o tema de bass foarte buna a lui Tim, si cu Zack urland disperat "a bullet in your head !!!" 10/10

Know your enemy seamana un pic cu Bombtrack. Aici avem alta piesa clasica, tipica pentru Rage Against The Machine, care imbina perfect elementele distinctive ale soundului celor 4. Dar ce e special la piesa aceasta, e aportul lui Maynard James Keenan (solistul din Tool si A Perfect Circle) cu versurile : "I've got no patience now, so sick of complacence now. I've got no patience now, so sick of complacence now. sick of sick of sick of sick of you. Time has come to pay!" Piesa e buna. Chiar foarte buna. 9/10

Un intro copiat 100% dupa Kashmir de la Led Zeppelin, dar care se schimba apoi intr`o tema de chitara marca Morello ne conduce la melodia Fistful Of Steel care a figurat pe coloana sonora de la Matrix. Geniale efectele folosite de Tom, sunt sigur ca pe langa Whammy foloseste si un pitchshifter, cel putin la soloul sau care suna genial. 9/10

Township Rebellion ca fapt divers e melodia mea preferata de la RATM. Versurile lui Zack imi par cele mai bune de pe tot albumul, chiar daca iarasi avem de a face cu deja stereotipicile atacuri : "Shackle their minds when they're bent on the cross, when ignorance reigns, life is lost" Tom are cea mai faina tema de chitara de pe tot albumul, in special ultimele 30 de secunde, cand e acompaniat absolut perfect de Tim. 10/10

Ca si piesa de incheiere Freedom nu imi pare cine stie ce. Ca si piesa in general e buna. Dar totusi, pentru un album asa de fain, ultima piesa putea sa fie alta. In orice caz, si aici avem toate ingredientele pentru o auditie incendiara -> rapping furios, bass si tobe care se completeaza perfect, si chitara lui Morello. Dar finalul piesei salveaza absolut tot. Il auzim pe Zack urland din rasputeri : "Freedom !!!! Yeah Right !!!" si macar pentru asta piesa merita 9/10



Habar nu am cum sa inchei recenzia. Ascultati albumul macar odata, ok ? Merita.

Nota de final : 9/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Vin Aug 19, 2005 9:56 pm

Nirvana - Bleach (1989) Grunge/Alternative Rock


Componenta :

Kurdt Kobain - voce/chitara
Chris Novoselic - bass
Chad Channing - tobe
Jason Everman - chitara

+
Dale Crover - tobe pe Floyd the Barber/Paper Cuts


Oare cine ar fi crezut ca trupa care scotea Bleach in iunie 89 practic doar pentru o mana de ascultatori avea sa lanseze in cativa ani un disc care avea sa schimbe muzica ? Bleach si-a atins scopul, continand o serie de melodii bune si foarte catchy. Dar ceea ce poate intriga pe multa lume e schimbarea produsa de la el pana la Nevermind. Bleach e un album tipic de grunge pentru sfarsitul anilor 80, care surprinde foarte bine fata bruta si mai suparata a lui Cobain. Bleach e un album destul de greu de digerat, si destul de greu de patruns, si sigur nu a fost conceput pentru mase de fani histerici. Asa ca, in cazul in care abia acuma vreti sa incepeti sa ascultati Nirvana, incercati alt album, mai comercial si mai melodic. Eu am prins In Utero, MTV Unplugged si From the Muddy Banks cand au iesit pe piata, si fiecare dintre ele (totusi, mai putin ultimul album) ar fi perfecte pentru o introducere in Nirvana. Si abia dupa ce va indragostiti de ele, cautati Bleach'ul. Desi e total diferit de celelalte albume scoase (mai putin Incesticide, care la urma urmei e un EP) Bleach ne arata o trupa Nirvana bruta si plina de entuziasm, in cantitate mult mai mare decat pe restul de LP'uri.


Dar cum a inceput totul ? Cum s-a ajuns la Bleach in primul rand ? Ei bine, o sa incerc sa descriu aici pe scurt etapele succesului Nirvana. Foarte amuzanta povestea lansarii lor. Jack Endino a trimis o copie a demoului (care castigase contractul cu Sub Pop) lui Jonathan Poneman, care intrigat de vocea lui Cobain l-a sunat si a fixat o intalnire la cafeneaua din oras. Prima intrevedere a inceput bine, Kurt era foarte entuziast si printre altele isi recunostea admiratia pentru Soundgarden. Apoi a sosit Novoselic hotarat sa nu se lase impresionat si a inceput sa braveze, sa se laude ca el nu e intimidat de oamenii in genul lui Poneman, cu bani multi. Din fericire Krist a fost ignorat si Jonathan i-a oferit Nirvanei sansa sa scoata un single la Sub Pop. Primul demo Nirvana a fost inregistrat in 1986, in perioada cand apartamentul lui Kurt era plin de postere cu The Rolling Stones si Queen, si pe langa ele zeci de custi cu mici animale.


In diferite sesiuni au fost inregistrate piese precum Love Buzz, Hairspray Queen, Spank Thru, Big Cheese, dintre care Spank Thru a fost alease pentru compilatia Sub Pop 200. Dar piesa a fost ignorata in favoarea ofertelor mult mai agresive de la Tad, Soundgarden sau Mudhoney, si tot din cauza interesului mass media pentru Sub Pop 200 a fost amanata lansarea albumului de debut, Bleach, al carui nume vine de la o campanie impotriva drogurilor, care a avut loc la San Francisco sub deviza Bleach Your Works.


Inregistrat pentru suma de 600$ de catre Jack Endino, Bleach are un feeling clar de garage punk. Acel feeling care il gasim la trupele tinere, entuziaste, care inregistreaza capodopere pe sume incredibil de mici, si care fie raman pe veci in undeground, fie patesc ceea ce s-a intamplat cu Nirvana, si nu fac fata gloriei venite in timp atat de scurt. Kurt spunea despre album ca ar fi "retro-seventies!" Si daca ascultam cu atentie piese gen School sau Love Buzz vedem ca are pana la urma dreptate. Bleach abunda de melodii heavy cu tente pop si punk. Adica ceea ce reprezenta grunge'ul. De la influentele REM in About a Girl, trecand prin riffurile din Negative Creep care a ramas si astazi o piesa preluata de zeci de alte trupe, si continuand cu evidentele influente din Melvins pentru Swap Meet si Sifting avem de a face cu un album special. Totul pare sa fie aici underground, nu o sa gasim armonii de chitara, nu o sa gasim solouri iesite din comun, nu o sa gasim voce melodica (si o buna intrebare ce o sa va puneti dupa ce ascultati Bleach o sa fie : "pai totusi, Cobain CE CANTA AICI ?!?") Kurt a scris versurile cu cateva minute inainte de a intra in studio pentru inregistrare, si maraie, tuseste, grohaie, urla. In alte cuvinte face exact opusul de la ceea s-ar astepta un fan Nevermind. Tot albumul Bleach are un sound reconforntant, si proaspat, care doar pare sa fi fost conceput si inregistrat chiar in maniera amatoare. Ok, nu e cea mai buna creatie Nirvana, si capacitatea de creatie a lui Cobain nu e asa de ridicata precum avea sa fie la restul LP'urilor, dar energie, sinceritatea si entuziasmul albumului il ridica la alte standarde.


Tracklist :

01 - Blew
02 - Floyd The Barber
03 - About a Girl
04 - School
05 - Love Buzz
06 - Paper Cuts
07 - Negative Creep
08 - Scoff
09 - Swam Meet
10 - Mr. Moustache
11 - Sifting
12 - Big Cheese
13 - Downer


Majoritatea pieselor incep cu acorduri elementare de chitara bass, batai simple de baterie, peste care intra chitara si vocea lui Cobain. Si modul acesta de abordare al pieselor e usor de inteles daca ne gandim un pic la ce muzica ascultau membrii grupului : Black Sabbath, Sonic Youth, Big Black si altele. Blew de pilda incepe cu o tema lenta si perversa de bass, continuand cu niste chitare zgomotoase si zumzaitoare, si cu vocea lui Cobain plina de furie si de energie. Plus un solo plasat absolut perfect, si efectuat ideal pentru piesa. Blew e melodia care prevede Nevermindul, cu alternatire sale de duritate si melodicitate (intr-o mica masura sa fiu sincer) 9.5/10

Floyd the Barber e o melodie geniala. Primitiva si bruta, mocirloasa si cu vocea ragusita si suparata a lui Kurt, care a facut o arta din a lua 2-3 acorduri pentru chitara si a le exploata la maxim, melodie are niste versuri incredibil de bine scrise, si incredibil de perverse, despre oamenii din showul lui Andy Griffith, care toti sunt criminali cu boli psihice. "Floyd breaths hard, i hear a zip/Pee pee pressed against my lips/i was shamed" 10/10

In continuare avem o piesa pop, o varianta putin mai arida a Nevermindului. About a Girl e o piesa foarte frumoasa, ei bine, despre o fata. Si aici se simt destul de bine celebrele influente The Beatles asupra lui Kurt. 9/10

Un intro exelent de chitara, care suna incredibil de bine live ne conduce la School, primul mare anthem de pe Bleach, si anume o piesa care are 2 interpretari mari. Una ar fi cea clasica, ceea ce titlul ne si arata, si anume scoala, si trauma provocata de lipsa pauzelor. A doua si cea mai buna, si subtila ar fi viziunea lui Cobain asupra scenei muzicale din Seattle, si cum obsesiile ei il duc cu gandul la structura sociala dintr`un liceu. 9.5/10

Love Buzz era una dintre piesele preferate ale lui Cobain din copilaria sa, si apartine trupei pop olandeze Shocking Blue. Si dupa lansarea unui single Love Bizz/Big Cheese, Cobain avea sa declare : "mi se pare atat de comercial acum". Dar piesa preluata de Nirvana e o capodopera. Avem o tema pulsanta si obsesiva de chitara bass, un strop de chitara electrica si mici solouri psihedelice pe ici pe colo, totul culminand cu un solo foarte zgomotos inspre final. 10/10

Urmeaza alta piesa fabuloasa, cu evidente tente de Melvins. Paper Cuts suna ca si titlul ei. E o melodie lenta, cu o voce infricosatoare, cu niste riffuri foarte lente si heavy, cu o o sectiune ritmica perfecta. Versurile lui Kurt sunt .... sunt o auditie obligatorie "the lady for whom i feel maternal love for cannot look me in the eyes, but i see hers and they are blue, and they cock and twist and masturbate" 10/10

Negative Creep e o piesa grunge perfecta, cu un ciudat laitmotiv a lui Kurt : "Johnny's little girl ain't a girl no more" Kurt e la apogeu aici, urla si grohaie totul in timp ce chitarele si tobele il acompaniaza. Live piesa suna la fel de bine. 10/10

Repetitiva Scoff e alta piesa foarte buna. Pornind de la ritmul lui Channing care aduce a anii 70, si continuand cu Kurt urland la fiecare refren : "gimme back my alcohol" cu o alta tonalitate vocala, Scoff e o piesa simpla de tot in alcaturie, dar cu acel sound brut si plin de energie care fac albumul sa fie superb. 9/10

Swap Meet beneficiaza de o chitara agresiva a lui Cobain, si de niste ritmuri si breakuri bune ale lui Chad. Foarte foarte ciudat ritmul in strofa, vocea mergand in sensul opus chitarei (sper ca intelegeti ce am vrut sa zic) :D Exelent scurtul solo de chitara. 9/10

Ritmul alert e preluat de Mr. Moustache, unde chitara si bassul abia se tin dupa ritmul impus de Chad. Piesa e buna, nimic de zis in mod special. 8.5/10

Urmeaza alta piesa lenta si lunga, cea mai lunga de pe Bleach de alftel. Sifting e alta melodie influentata de Melvins, lunga, heavy si mocirloasa, care e oarecum asemanatoare in structura cu Scoff. Sincer mie imi pare prea lunga, si cam plictisitoare, niciodata nu mi`a placut prea mult. 6.5/10

Ei bine, asa mai merge. Big Cheese e o piesa mai scurta, cu o chitara exelenta a lui Kurt. In mod surprinzator, tobele sunt calme aici, in timp ce totul in rest erupe. Destul de buna prestatia lui Cobain, pentru un solist fara o voce exeptionala ;) 9/10

Si am ajuns la finalul albumului, cu o piesa plina de energie si de furie, care se opreste undeva sub 2 minute. Downer are o tema rapida de bass care tine pasul cu versurile recitate rapid de Kurt pe parcursul strofei, si de chitara furioasa care izbucneste odata cu refrenul. 10/10



Si cand te gandesti unde se gaseau radacinile celor din Nirvana ... Chiar nimic nu lasa sa se intrevada viitorul album, si uriasul succes obtinut de Nevermind.


Ca nota de final Bleach primeste 9/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Vin Aug 19, 2005 10:17 pm

Nirvana - Nevermind (1991) Grunge/Alternative Rock


Componenta :

Kurt Cobain - voce/chitara
Dave Grohl - tobe/backing vocals
Chris Novoselic - bass/backing vocals


In septembrie 1991 Nevermind inca nu naucise piata de discuri, iar Nirvana era doar un grup care se pregatea sa rasara. Iar cei de la Geffen records erau circumspecti cu privire la soarta lp`ului. In opinia lor, discul urma sa se vanda in cazul bun in aproximativ 500.000 de copii. Oricum, pentru o mai buna promovare a albumului casa de discuri a trimis peste tot copii ale single-ului Smells Like Teen Spirit, convinsi fiind de catre Butch Vig (producatorul albumului, tobosar la Garbage) si de catre trupa ca era cea mai comerciala piesa de pe disc. Toata nebunia a inceput odata cu posturile de radio din Los Angeles care difuzau noaptea melodia. Peter Baron de la departamentul Video Promotions al Geffen Records a trimis discul la MTV dupa o saptamana de la difuzarea sa la radio. Si, foarte binevoitori, MTV au lansat videoclipul in emisiunea Buzz Bin in septembrie 1991, ajungand in cateva zile sa fie tramsis de cel putin 5-6 ori pe zi. Si ca o ironie Cobain il numea : "fucking embarrasing" Dar totusi, de ce e asa de important acest clip ? Poate pentru ca a reusit sa capteze si sa transmita dincolo de cuvinte furia, anxietatea si disperarea unei generatii intregi.


Dupa cum spunea si Chris : "1991 was a poor year for american rock. That is until Nevermind came out on the market" Doar in prima saptamana de la lansare, Nevermind a vandut aproape 400.000 de copii, pentru ca in ianuarie 1992 sa ajunga in varful clasamentelor americane, dupa ce i-a detronat rand pe rand printre altii pe U2, Guns'n'Roses, Metallica, si ultimul bastion american : Michael Jackson.




Tracklist :

01 - Smells Like Teen Spirit
02 - In Bloom
03 - Come As You Are
04 - Breed
05 - Lithium
06 - Polly
07 - Territorial Pissings
08 - Drain You
09 - Lounge Act
10 - Stay Away
11 - On A Plain
12 - Something In The Way
13 - Endless Nameless



In timpul unui concert din 1994 la Seattle Center, Cobain a prezentat Smells Like Teen Spirit in modul urmator : "Right now we have to sing this song, because our contract makes us do that. This is the song that ruined our lifes, ruined Seattle and will ruin your lifes" In orice alt context afirmatia lui Kurt ar fi parut un gest teribilist, dar tinand seama de firea sa si de evenimentele ce au urmat, poate sa apara ca si o marturisire. Smells Like Teen Spirit e o piesa care a schimbat rockul. Cum s-a nascut piesa despre care Kurt zicea ca ar fi "just some riffs i stole from a Pixies song" ? Kurt zacea pe canapea si dadea pe gat Jack Daniels impreuna cu Dave, in timp ce Chris urla obscenitati la adresa persoanelor aflate in cladirea unde era sediul de inregistrari (Lenny Kravitz se numara printre cei insultati) Si in aceasta atmosfera minunata s-au nascut SLTS si Come As You Are. Numele primei piese se pare ca vine de la un deodorant foarte la moda atunci, care se numea Teen Spirit. Dar mai exista cealalta opinie, conform careia, Kurt a vazut scris cu ruj pe perete la o petrecere "smells like teen spirit". Iar cu privire la semnificatia celebrelor "here we are now, entertain us" Kurt avea sa declara ca asta obisnuia sa faca la un chef -> sa sparga gheata. Adica un fel de "we came, now entertain us, because you called us in the first place" "2 different characteristics for our band that define us : being ironic and serious at the same time" 10/10 ? Fara indoiala.

In Bloom avea sa fie alt single lansat de pe Nevermind, chiar cu 2 videoclipuri. Acuma parerea mea e un pic diferita fata de cea a multimii care iubeste In Bloom. Da, piesa e frumoasa, are niste versuri geniale ale lui Kurt (sell the kids for food) clipul alb-negru e super fain, dar ... ceva nu e ok. Soloul de chitara inteleg ca a fost compus si cantat asa, dar nu e ok. Si Dave imi pare ca bate fara vlaga. Totusi, piesa merita un 8.5/10

Alt single de pe album, Come As You Are e o piesa care sugereaza in primul rand confuzie si teama pe tot parcursul strofelor, si refrenul e mai linistitor, pacificator chiar. Piesa e celebra, beneficiind de binecunoscuta formula de bass ca si intro a lui Chris, si de si mai cunoscutele versuri "no i don't have a gun" ale lui Kurt. In ianuarie 1992, imediat dupa lansarea clipului, Warner Brothers i-au sugerat lui Cameron Crowe sa schimbe titlul filmului Singles in Come As You Are. Lucru care nu s-a mai intamplat pana la urma. 9/10

Breed e o piesa exelenta, plina de energie si entuziasm, care incepe cu rifful de chitara a lui Kurt care urma sa fie tema intregii piese, urmat de ritmul rapid de punk rock a lui Dave si de tema de bass apasatoare a lui Chris. Superbe versurile lui Kurt din nou : "we can plant a house, we can build a tree" sau "i dont mind if i dont have a mind". Genial :D Si totul se termina cu un fel de solo de chitara, care de fapt e doar sunetul penelului lui Kurt plimbat de-a lungul corzilor. 9.5/10

Ultimul single extras de pe albume e Lithium care poarta numele celui mai usor metal cunoscut de om. Iar avem de a face cu niste versuri superbe din partea lui Kurt. Cea mai buna parte din piesa imi pare ca e portiunea unde Kurt incepe sa cante :"i like it, i`m not gonna crack, i miss you i`m not gonna crack" 8.5/10

Despre Polly am vorbit mult in threadul despre Nirvana. Da. Imi e lene sa scriu din nou aceleasi lucruri, asa ca puneti mana si cautati acolo. 10/10

Vocea ciudata care deschide Territorial Pissings este a lui Chris cantand, sau mai bine zis incercand sa cante piesa Get TOgether a celor de la The Youngbloods. Aici avem alta piesa punk rock, scurta si rapida, cu alte versuri geniale ale lui Kurt : "never met a wise man, if so it's a woman" In finalul piesei Kurt urla absolut disperat "gotta find a way, better wait" 10/10

In viziunea lui Cobain Drain You era una din piesele de pe album, mult mai bine din orice punct de vedere decat Smells Like Teen Spirit. Dar asta datorita faptului ca nu era asa de lunga ca si celebrul hit Nirvana, si nici nu fusese mediatizata in halul in care ajunsese SLTS. Drain You e o piesa exelenta, cu alte versuri reusite ale lui Kurt, si cu o tema de chitara repetitiva acompaniata de bassul lui Chris (care ia exact aceleasi note) si de ritmul relativ alert a lui Dave. Foarte bun interludiul cand se aud tobele tot mai tare, pentru ca intr`un final sa intre Kurt cu un urlet si apoi cu niste riffuri superbe. 10/10

Lounge Act cred ca e piesa mea preferata de pe disc. Totul e perfect aici, incepand de la o tema de bass splendida a lui Chris, care chiar se aude ! Continuand de la ritmul simplu dar eficient a lui Dave, si terminand cu chitara care odata cu fiecare refren trece de la clean tonus la distorss si overdriven. Versurile lui Kurt iarasi sunt foarte bine scrise si cantate in primele 2 strofe, pentru ca a treia de deja in totalitate urlata. Pacat doar ca piesa nu tine nici macar 2 minute si jumatate. In orice caz, e material de nota 10/10

Un intro furios de tobe a lui Dave, urmat de bassul simplist a lui Chris si de riffurile destul de rapide ale lui Kurt ne conduc la o alta piesa punk rock de pe album, si anume Stay Away Initial se numea Pay to Play, iar versurile au fost schimbate in ultimul moment. Si aici avem celebrule citate ale lui Kurt "rather be dead then cool" si "stay away, god is gay" 10/10

On A Plain e pur si simplu o capodopera. Asa o piesa simpla, cu doar 4 acorduri la chitara, si cu o tema de bass pe masura, si niste tobe banale pentru orice tobosar gen Portnoy sau Lombardo. Si totusi, cat de bine suna ! Si cat de bune sunt versurile lui Kurt din nou : "love myself better then you, i know it's wrong, but what should i do" Geniala partea de la bridge cand Cobain canta intrigat "what the hell am i trying to say?!?" Cand eram mai mic obisnuiam sa fredonez melodia, si la refren sa cant "i`m on a plain, i`m kurt cobain" :) ce vremuri ... 10/10

Albumul e aproape gata cu a doua piesa importanta pentru Kurt, si anume Something in the Way. Avem o piesa acustica superba, unde intervine si Kirk Canning cu violoncelul, cu versurile care se refera la viata lui Kurt, si anume la perioada cand dormea sub podul catre Cosmopolis, gandindu-se de ce casa mamei sale nu mai e si a lui. Vig urma sa declare ca pentru inregistrarea piesei a deconectat toate telefoanele, si a dat afara din studio toti fanii. Interpretarea aceasta acustica de nota 10 a lui Kurt incheie cd`ul, in aparente, pentru ca urmeaza dupa vreo 10 minute de tacere (e drept, nu pe toate cd`urile, primele mii find scose din ecuatie -> si cd`ul meu e asa) o piesa bizara, pe nume Endless Nameless care nu seamana si nu se potriveste cu nimic. E o piesa foarte buna, foarte apasatoare, cu versurile lui Kurt despre moarte. 10/10



Si totusi eu nu as acorda la Nevermind nota maxima, cel putin nu din punct de vedere muzical. Daca pentru impactul avut, si urmarile sale merita din plin 10, pentru melodii si feeling, unde imi pare sub Incesticide si chiar Bleach eu i`as acorda 9. Facand media ar iesi 9.5 pentru ceea ce prea multa lume considera cel mai bun album de la Nirvana.


Chris Novoselic : "We wanted to be as good as Sonic Youth. We thought we might sell a couple of hundred thousand discs, and that would have been perfect.The next thing you know : top 10. I wish we had a time machine, and we could travel back in time 2 months. And tell everybody to leave us alone"
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Vin Sep 09, 2005 7:21 pm

Metallica - Kill'em All (1983) Speed Metal/Thrash Metal


Componenta

James Hetfield - voce, chitara
Kirk Hammett - chitara solo
Cliff Burton - bass
Lars Ulrich - tobe
+
Dave Mustaine - chitara, writing credits


In cazul in care aceasta recenzie va fi citita si de persoane nascute dupa 1989, sunt foarte mari sansele ca respectivii sa se intrebe cine e si Dave Mustaine ala ? (Dana ? :D) Pai sa o luam foarte pe scurt si sa precizam faptul ca Metallica nu au avut aceasta componenta inca de la inceput (duh) si printre altii s-au perindat la ei si Ron McGovney la bass, ceva negru caruia imi scapa numele acuma la chitara si voce, plus Dave Mustaine la chitara solo. Doar Hetfield si cu Ulrich a fost inca de la inceput in cadrul trupei. In orice caz, Dave a fost dat afara din trupa (cica) din cauza comportamentului, si din cauza consumului excesiv de alcool. Mda ... si daca porecla lor era Alcohoolica si era stiut faptul ca Hetfield si gasca beau pana dimineata in crasme ordinare pana cadeau sub mese pe putem pune intrebarea : "oare cat pula mea bea Mustaine?" Vestea inlocuirii sale i-a fost data de Lars si in aceeasi perioada a fost inlaturat si Ron. Noii componenti au fost adusi de la trupele Trauma si Exodus, respectivii fiind Kirk Hammett si Cliff Burton. Kill'em All a fost inregistrat in mai 1983, pe cand Lars inca nici nu avea 20 de ani, si Burton si Hammett erau cei mai in varsta din trupa la abia 21 de ani. Albumul e foarte bun din multe puncte de vedere, in special daca esti fan speed metal. Doar vocea lui Hetfield poate sa fie deranjanta pentru ca el incearca din rasputeri sa atinga tonalitati inalte, dar esueaza lamentabil de fiecare data. Hammett e fara doar si poate unul dintre cei mai buni chitaristi solo ai anilor 80, iar de Burton sa nu mai vorbesc. Practic el a revolutionat conceptul de bassist de thrash metal. Plus ca era unicul din formatie care asculta muzica clasica si jazz pe cand restul erau toata ziua cu berea in mana si Motorhead in casetofon, si le-a aratat o alta fata a muzicii, si a compozitiei. Lars e un toboras ok, dar parca nu are acel ceva care se regaseste la alti tobosari din Bay Area

Eh, ce sa mai zic. Pentru cei care inca nu au ascultat albumul, dar stiu Master Of Puppets, Justice sau Ride The Lightning probabil o sa fiti dezamagiti de riffurile repetitive. Dar daca va plac piese gen Fight Fire With Fire, Battery sau Dyers Eve (machine gun pace, nu ? :D) o sa iubiti Kill'em All.

peseu - dupa cum zicea Hammett, desi partile sale de chitara au fost scrise de Mustaine si el doar a participat la inregistrari, cica nu a cantat si solourile lui Dave.

peseu 2 - tot ce a scris Hetfield ca vers pe album e genial. Dar nu e bine. Versurile sunt genial de penibile, cazand in toate cliseele trupelor de metal de la inceputul anilor 80. Avem pana si un vers care ne zice : "we'll never stop, we'll never quit, cause we're Metallica" sau chestii de genul "Sound is ripping through your ears, the deafening sound of metal nears" Pana si James a declarat mai tarziu ca ii e jena de ce versuri a putut sa compuna. Si daca aveti cd`ul sau caseta (eu am caseta, e veche de vreo 14-15 ani) uitati`va pe verso, sa vedeti cum arata pozele cu cei 4. Hetfield si Ulrich sunt cu geci de jeans, si Hammet si Burton cu geci de piele cu tinte si alea alea. Pana si coperta albumului ne arata un ciocan intr'o balta de sange.


Tracklist

1. Hit the Lights (Hetfield, Ulrich)
2. The Four Horsemen (Hetfield, Ulrich, Mustaine)
3. Motorbreath (Hetfield)
4. Jump in the Fire (Hetfield, Ulrich, Mustaine)
5. (Anesthesia)Pulling Teeth (Instrumental) (Burton)
6. Whiplash (Hetfield, Ulrich)
7. Phantom Lord (Hetfield, Ulrich, Mustaine)
8. No Remorse (Hetfield, Ulrich)
9. Seek & Destroy (Hetfield, Ulrich)
10. Metal Militia (Hetfield, Ulrich, Mustaine)


Hit The Lights deschide albumul, si ai putea sa juri ca e un album live dupa ce auzi. Hetfield Hammett si Burton iau toti aceeasi nota, zdrangane mult pe ea, si Ulrich se joaca cu cinelele si cu fusul (tipic intro pentru orice trupa care canta live) Apoi incepe totul. Hetfield tine unul dintre riffurile alea de viteza luminii care abunda pe album, tipa super inalt (oribil) si incepe si versurile (amuzante) Si dupa primul refren vine deja !! primul solo a lui Hammett, scurt, rapid, intens, care te face sa iti dai seama ce talent era in baiatul ala de doar 21 de ani. Piesa merge mai departe, Hammett mai incepe un solo, si inspre final vine al treilea solo care tine peste un minut, e iarasi rapid, avem staccato p`acolo si toate cele. Pacat de Hetfield care isi pierde vocea cand incearca sa tipe. In rest toate bune si frumoase. 810

The Four Horsemen e printre cele mai faine piese din vechea perioada Metallica. Totul incepe cu chitara pe distortion a lui Hetfield, ca apoi sa explodeze in tema de vers, bazata pe trioleti, care e la un tempo de peste 210 BMP !!! 2 minute mai tarziu totul se incetineste, in loc de trioleti versurile merg deja pe baza de optimi, si Hammet incepe un solo lent (surprinzator) bazat mai mult pe penel decat pe tapping. Oricum, suna foarte bine, nu e nici prea rapid, nici prea tehnic, dar are feeling. Urmeaza din nou versurile, refrenul, si un al doilea solo a lui Kirk, de data asta mult mai de thrash, cu tapping si toate cele, foarte rapid si exelent executat. Pana si versurile sunt mai bune decat restul de pe album. 10/10

Un intro de tobe ne conduce la o piesa poate mai rapida decat ultima, si anume Motorbreath Soundul piesei e chiar punk, iar avem 2 solouri rapide ale lui Hammet, ceva breakuri de tobe ale lui Lars, dar piesa e scurta, si pana sa iti dai seama s'a si terminat. 810

Jump in the Fire incepe cu introul lui Hetfield, un riff de chitara foarte addictive, pe baza de arpegii, completat exelent de Burton. Apoi intra si Hammett, si Lars, si incepe piesa, care sincer sa fiu ma cam plictiseste. Rifful e chiar prea repetitiv, primul solo a lui Hammett nu e cine stie ce (bine, cu al doilea e alta poveste deja) dar ce e fain la piesa asta e faptul ca datorita versurilor Metallica au fost considerati satanisti. 8/10

Si ce avem aici ? Hammett fara solo ? De fapt Anesthesia e piesa consacrarii lui Cliff Burton ca monstru sacru in thrash metal. Desi nu e nici pe departe un solo a la Jaco Pastorius sau Victor Wooten, e totusi un solo exelent, cu sound distorstionat, cu pedala wah, care se axeaza pe gama do major, si iarasi avem tot tacamul, cu trioleti, arpegii, portiuni unde Cliff face bassul sa suna ca si o chitara solo, etc. Habar nu am ce i'a determinat pe cei 4 sa puna piesa pe disc, dar ce mai conteaza. 910

Whiplash e melodia unde Hetfield si Ulrich dau ce e mai bun din ei. Avem un ritm exelent ales, si alte riffuri super rapide. Hetfield chiar isi da drumul la gura, zice fuck si fucking, canta despre formatia sa, si poate surprinzator nu il auzim pe Hammett decat inspre final. Dar piesa e foarte bine compusa, partile de interludiu, de la schimbarea de tempo, de la inceputul pana la finalul soloului (foarte foarte bun) a lui Kirk si pana cand James striga "Whiplash!" sunt geniale. 910

Phantom Lord e alta piesa foarte buna de pe album, cu vocea lui Hetfield fiind cel mai aproape de ceea ce avea sa arate pe albumele urmatoare. Solourile lui Hammett sunt cele mai bune de pe album, cele mai tehnice si mai rapida, si au si feeling pe langa asta. Aici intalnim si celebrul "call and response" utilizat mai mult in jazz, unde trupa tine riffurile, chitaristul intra cu un solo ca raspuns si tot asa. Si treaba asta vine dupa un interludiu lent si melodic. 10/10

Si in loc sa asteptati 3 minute pana ca Hammett sa inceapa un solo, asteptati doar sa treaca primele 10 secunde din No Remorse Rifful de baza al melodiei e chiar lent in comparatie cu restul pieselor, si Cliff iese cel mai tare in evidenta aici. Bassul lui e tuned super tare pe tot albumu (pe mine chiar nu ma deranjeaza) si poti sa auzi ce minunatii face el in fiecare piesa. Aveam si ceva caseta cand eram mic cu un concert live de la Metallica si imi placea ca la refren James zicea "no remorse, no repent, we don't give a fuck what meant" heh. Oricum, piesa e buna, foarte reusita e partea instrumentala de la mijlocul ei, unde Hammett si Burton se evidentiaza. Finalul e iarasi superb, cand toata trupa schimba complet ritmul, totul e de 2 ori mai rapid, Hetfield incepe sa strige "bullets are flying, people are dying" si piesa se termina asa. 9/10

Seek and Destroy nu imi place. Asta e piesa de pe Kill'em all la care derulam caseta sa trec de ea. E prea lenta, e prea repetitiva, si chiar daca tempoul creste iarasi inspre mijlocul melodiei, si Hammett iara se dezlantuie, nu e destul sa salveze melodia. 6/10

In schimb Metal Militia e o piesa perfecta de inchidere pentru album. Aici avem cele mai rapide riffuri ale lui Hetfield, o tema de bass fantastica a lui Burton, care tine pasul cu restul trupei, dar canta ce vrea el in background. Vocea lui James e inalta, te zgarie pe urechi, dar se potriveste aici de minune pe stilul thrash. Avem iarasi un solo nebun a lui Hammett, un interludiu de bass a lui Cliff care suna foarte progresiv chiar, a la John Myung as putea spune (bine, invers, pentru ca Burton canta deja cand Myung era in gimnaziu) Finalul piesei e repetitiv, Hetfield urla non stop "Metal Militia!" si auzim chiar la final de tot un mars de soldati, si alte zgomote de razboi. 10/10



Pai ce sa mai zic .. asta e unul din primele albume de thrash si speed, aparut cam in acelasi timp cu Show No Mercy de la Slayer. De aici au inceput multe. Pentru viitoarele albume Metallica, partea de speed metal a fost lasata total la o parte, trupa axandu'se cel putin pana la Master Of Puppets pe un sound thrash.


Nota de final pentru Kill'em All ar fi 9/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Sâm Sep 17, 2005 7:14 pm

Metallica - Ride The Lightning (1984) Thrash Metal


Componenta :

James Hetfield - voce, chitara
Kirk Hammett - chitara solo
Cliff Burton - bass
Lars Ulrich - tobe

+
Dave Mustaine - writing credits, chitara solo


In anul in care s-a nascut autorul acestei recenzii iesea pe piata albumul Ride The Lightning, cel de-al doilea apartinand baietilor din Metallica. RTL a fost inregistrat la sugestia lui Lars Ulrich in tara sa natala, Danemarca, la studioul Sweet Silence din Copenhaga, candva prin primavara lui 84. Albumul a fost masterizat si produs de celebrul Flemming Rasmussen ajutat de Mark Whitaker si de Bob Ludwig. Dupa cum a declarat si Hetfield, o schimbare drastica a intervenit de la Kill'em All pana la RTL, si anume toate cliseele metal cum ar fi sexul, bautura si rockul au fost lasate la o parte, si ei au inceput sa compuna piesa un pic mai profunde. Pana si coperta albumului ne arata un scaun electric inconjurat de fulgere. Piesele de pe album abordeaza teme cum ar fi ultimele ganduri ale unui condamnat la moarte (Ride The Lighting) criogenia (Trapped Under Ice) sau pierderea vointei de a trai (Fade to Black).


Tracklist :

01. Fight Fire With Fire
02. Ride The Lightning
03. For Whom The Bell Tolls
04. Fade To Black
05. Trapped Under Ice
06. Escape
07. Creeping Death
08. The Call Of Ktulu


Fight Fire With Fire ar putea fi din multe vedere cea mai buna piesa de pe disc. Totul incepe cu un intro linistit si calm, care ne conduce la un asalt thrash metal. Dar ce e asa nemaipomenit la piesa asta ? In primul rand riffurile alea uimitor de rapide ce se aud la inceput sunt cu palm muting. Si sa tinem cont si de faptul ca Ulrich batea cu totul altcumva in perioada aceea, pe tot parcursul strofelor el batand intr-un ritm de 4/4 de unde rezulta saisprazecimi. Uimitor, nu ? Si partea asta se distinge cel mai bine imediat dupa soloul de chitara cand raman pentru o scurta perioada doar tobele lui Lars. 10/10

Piesa care da si titlul albumului, si anume Ride The Lightning era la un moment dat piesa mea preferata de la Metallica, asta in aceeasi perioada cand RTL era si albumul meu preferat de la ei. Aveam vreo 12 ani sau ceva. Piesa e lunga si foarte bine lucrata, versuri bune ale lui James (vezi intro'ul), un solo reusit a lui Kirk, si un ritm inspirat a lui Lars. Ca sa nu mai zic de tema de bass aleasa de Cliff, care se distinge printre riffurile agresive. Totusi devine la un moment dat foarte iritanta vocea lui James, avand aici aceeasi problema ca si pe Kill'em All -> isi pierde vocea cand incearca sa atinga note inalte. 8/10

Si aici avem in opinia mea cea mai buna piesa de la Metallica din cate au scos pana acuma si cate o sa scoata si in continuare. For Whom The Bell Tolls pe langa faptul ca e numele piesei, numele unui celebru roman de Hemingway, mai e si scris pe zidul de la coltul strazii unde stau eu. Si asa a avut loc primul meu contact cu Metallica, scrierea aia de pe zid datand cam de prin 1990, si inca se mai vede si azi ! Tipul care a scris aia acolo a fugit dupa revolutie in Germania si ca sa lase ceva in urma a scris gresit, pe perete figurand " From Whom The Bells Toll" In orice caz, piesa e incredibil de bine lucrata, niste riffuri exeptionale, o tema de bass clasica a lui Cliff, tobele nu sunt nimic iesit din comun, dar se intergreaza bine in restul piesei, niste versuri foarte bune ale lui James. Sa nu uitam de faptul ca melodia nu are solo de chitara ! Si la cat de curgatoare e nici macar nu ii duci lipsa. Exeptional. 10/10

Fade to Black e balada trupei Metallica de la piesa 4 de pe album (cum vom vedea in continuare cu piese gen Sanitarium, One, The Unforgiven, care toate figureaza la pozitia 4 pe cd sau caseta) Piesa e frumoasa, exelenta pentru chitaristii si bassistii incepatori ca prilej de exercitiu. Culmea, si dupa piesa asta pentru ca Hetfield zice la un moment dat : "life it seems will fade away" iarasi au fost facuti satanisti. Avem niste acorduri frumoase luate de James, un solo bun a lui Kirk la final, dar din pacate Cliff nu prea se aude. Peseu - daca va intereseaza, Sonata Arctica au ceva cover dupa Fade To Black, si multa lume zice ca a iesit mai fain ca si originalul, cu orchestra, aranjamente, etc etc. 8/10

Inapoi la thrash metal de cea mai buna calitate pentru Trapped Under Ice Cum zicea si Lars in ceva interviu : "we were thrash metal at that time. We loved to play 90000 notes/second and basically that's what thrash was all about" Super fain bridge'ul din melodie, cu Hetfield cantand versurile, si Cliff urland din background cate un cuvant sa il dubleze pe James. Avem si 2 solouri ultra rapide ale lui Kirk, unul fix la inceput si unul clasic, dupa portiunea de vers/bridge. 8.5/10

Escape e pentru mine o piesa gen Seek and Destroy. Niciodata nu mi-a placut, si cred ca de atatia ani de zile de cand am caseta, am ascultat-o cam de vreo 3 ori cap-coada. Versurile sunt foarte cheesy, aranjamentul piesei nu e iesit din comun, tot ce imi place cat de cat e refrenul care e destul de reusit. In rest absolut nimic notabil. 6/10

Si aici am ajuns la un alt punct forte al albumului. Creeping Death ar trebui sa ii multumeasca pe cei mai exigenti fani de speed si de thrash. Avem cam tot ce e mai bun de la Metallica anilor 80 in piesa asta. Riffuri ultra rapide ale lui James, o tema de bass nebuna care se aude tare din spate, un ritm bun de tot a lui Lars si un solo absolut fantastic a lui Kirk, printre cele mai tehnice si mai rapide facute de el vreodata. Si versurile lui James par desprinse din biblie, daca va mai amintiti de Moise, faraonul si ingerul mortii (parca, nu mai stiu eu prea bine) care ucidea pe primul nascut al fiecarei familii. Super fain suna portiunea de dupa solo (in special live) la fazele alea cand Kirk si Cliff (mai tarziu Newsted) grohaie non stop "DIE" si Hetfield canta peste ei "Die by my hand, i creep across the land, killing first born man" Ce mai, piesa e exeptionala. 10/10

Piesa de inchidere a albumului e un instrumental reusit pe numele sau The Call Of Ktulu Melodia incepe cu chitara acustica, abia dupa un minut se schimba totul, si se tranforma intr-o piesa heavy. Melodia e destul de relaxanta si placuta, desi sunt multe faze destul de infricoasatoare (da, vorbesc serios) dar tinde sa devina monotona si repetitiva. Norocul ei e ca inspre final, pe la minutul 7 se schimba din nou tempoul, intra in sfarsit niste acorduri cu totul diferite si apoi piesa fades out aproape la fel ca si cum a inceput. 8/10



Ride The Lightning e un album consistent si destul de reusit, in special pentru fanii de thrash metal. Din pacate, calitatea sunetului e absolut ingrozitoare (zici ca albumul a fost inregistrat in WC), ca si vocea lui Hetfield pe majoritatea pieselor. Cu toate astea e de remarcat schimbarea in bine din punct de vedere al ideeilor compozitionale.

Nota finala pentru Ride The Lightning e 8.5/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Dum Sep 18, 2005 6:40 pm

Metallica - Master Of Puppets (1986) Metal


Componenta :

James Hetfield - voce, chitara
Kirk Hammett - chitara solo
Cliff Burton - bass, voce
Lars Ulrich - tobe



Asa, am ajuns la cel mai fain album de la Metallica. Nici nu stiti cat de mult am iubit caseta asta, toate melodiile de pe ea, vocea lui James, si bassul genial a lui Cliff. Aveam si tricou original cu Master Of Puppets, care l-am purtat pana la 15 ani. Imi ziceam ca o sa invat odata si odata sa cant Sanitarium la chitara si Orion la bass ... si le-am invatat. Cand deja depasisem de mult faza Metallica. Si nu am mai simtit nimic atunci cand reuseam sa cant ca si favoritii mei de acu' peste 10-12 ani. Si daca si eu la abia 21 de ani pot sa spun cat de repede trece timpul ... In fine, hai sa ma trezesc din nostalgii si sa incerc sa spun cate ceva despre album. Inregistrat tot in Copenhaga, Danemarca in iarna anulu 1985, albumul a fost scos pe piata la inceputul lui 1986. Si a ajuns sa fie considerat un album clasic de metal, asta fara ajutorul radiourilor sau posturilor de televiziune (precum MTV)

Master Of Puppets e in opinia mea apogeul atins de Metallica, cand cei 4 aveau abia 23 de ani. Albumul e aproape perfect, foarte bine lucrat, versuri exelente ale lui Hetfield, instrumental pe masura, un cover art tare interesant. Cimitirul ala cu palaria atarnand pe o cruce mi-a bantuit copilaria. Desenam pe unde apucam imaginea aia si mainile papusarului sus pe cer. Heh. O sa fie chiar greu sa fac o recenzie subiectiva. Oricum, o sa incerc


Tracklist :

01. Battery
02. Master Of Puppets
03. The Thing That Should Not Be
04. Welcome Home (Sanitarium)
05. Disposable Heroes
06. Leper Messiah
07. Orion
08. Damage, Inc.


Battery incepe foarte asemanator cu Fight Fire With Fire. Avem chitarele acustice ale lui James si Kirk care ne incanta urechile cu o tema tare melodica si frumoasa, ca dupa aproximativ 40 de secunde totul sa se schimbe, si melodia sa se transforme intr'o piesa thrash exeptionala. Precum multe alte piese de pe album aici avem de a face cu palm muting rapid si furios din partea lui James, pentru niste riffuri sacadate, dar cel mai important cu vocea sa incredibil de bine imbunatatita fata de primele 2 albume. Bay Area thrash metal exelent, cu un Lars Ulrich in zile mari, folosind super bine pedala dubla. 10/10

Piesa care da titlul albumului, si anume Master Of Puppets e si cea mai lunga de pe disc, si poate si cea mai bine lucrata. Pornind de la riffurile de inceput, pe care probabil orice ascultator de muzica rock le recunoaste dintr'o mie, si continuand cu versurile exelente ale lui James despre manipulare, avem aici de a face cu o melodie structurata progresiv, total diferita de orice altceva Metallica au incercat pe albumele anterioare. Refrenul e absolut superb, si in mod cert iti ramane intiparit in minte multa vreme dupa ce melodia e gata. Dar cea mai buna parte din piesa e imediat dupa cel de-al doilea refren, cand incepe o portiune destul de lunga si melodica ! (iarasi ceva total iesit din comun, nu doar pentru Metallica, dar pentru toata scena de thrash metal din acea perioada, care considerau ca daca ar avea asa ceva in piese, ar fi mai putin heavy) Si tot aici avem un prim solo de chitara, absolut superb, executat de James Hetfield. Toata portiunea de bridge suna absolut fantastic, si e urmata de un al doilea solo, de data asta a lui Kirk, foarte rapid si structurat. Si ca veni vorba de Kirk, pe tot parcursul albumului, cu o singura exeptie, solourile sale au devenit mult mai melodice si mai structurate. Piesa se incheie cu refrenul cantat pentru ultima oara, si cu niste rasete malefice care se aud in fundal, care raporate la melodie, la context si la coperta albumului pot fi infricosatoare. Piesa e absolut superba. 10/10

Dupa cum zicea Jason Newsted : "The Thing That Should Not Be is the heaviest fucking thing i have ever heard in my life. It's so heavy the C string is flapping on the neck of the guitar" Melodia e lenta, incredibil de heavy si ai senzatia ca doboara totul in calea sa pe masura ce inainteaza. Foarte bun si bassul lui Cliff, in aceeasi tenta ca si restul piesei. Soloul lui Kirk face diferenta. E complet atonal si incalcait, ceva iesit din comun pentru Kirk (si de aici vedem de unde s-a inspirat Buckethead) dar care suna exelent inglobat in melodie. Si Primus au cover dupa The Thing That Should Not Be, si ca veni vorba, si dupa Master Of Puppets. Dar cu toata iubirea mea pentru Claypool si restul, piesele lor nu suna atat de bine ca si originalele. 8.5/10

Balada albumului, piesa numarul 4 adica Welcome Home (Sanitarium) beneficiaza de un intro de chitara superb, cu un feeling foarte trist si melancolic, si de niste versuri splendide ale lui James, care le si acorda o interpretare vocala reusita. "keep him tied, it makes him well, he's getting better can't you tell ? no more can they keep us in, listen damn it, we will win" Astea sunt versurile mele preferate de aici ...superba descrierea sanatoriului de catre Hetfield. Melodia e foarte bine strucurata, foarte melodica, si reprezinta din multe puncte de vedere un examen de maturitate trecut cu succes de Metallica. Foarte posibil sa fie cea mai buna balada ce au facut-o vreodata, mult peste nivelul unor piese gen One sau Fade To Black. 10/10

Disposable Heroes are cele mai faine riffuri de pe tot albumul. Plus versurile foarte bune, bazate pe o intamplare reala cu un prieten a lui James, care a fost scos din armata dupa cativa ani buni de serviciu acolo pe movit ca nu ar mai fi suficient de bun pentru ei. Practic el a fost utilizat pana nu a mai fost bun de nimic, si apoi aruncat ca ultimul gunoi. "soldier boy, made of clay, now an empty shell, 21 only son, but he served us well, bred to kill, not to care, do just as we say, finnished here, greeting death he's yours to take away" Cititi toate versurile, merita, Hetfield ataca violent sistemul militar american. Piesa pe langa riffurile de baza exeptionale are si un solo reusit a lui Kirk, o portiune de bridge asemanatoare in strucutra cu cea din Trapped Under Ice, si o sectiune ritmica perfecta asigurata de Lars si Cliff. Fara indoiala un alt punct de atractie al albumului. 10/10

Si din nou avem o piesa despre manipularea si corputia din sistemul american (teme ce vor fi dezvoltate la maxim pe viitorul album). Leper Messiah are versuri foarte bune (din nou) un ritm super bun ales de Ulrich, cu multe mici interludii bazate pe pedala dubla. Imediat dupa al doilea refren, piesa devine mult mai alerta, si Hammett incepe un solo rapid si melodic, pentru ca apoi sa vina portiunea de glorie a lui Lars. Piesa e ok, dar in orice caz sub nivelul celorlalte de pe album. 8/10

Instrumentalul obligatoriu pentru Metallica anilor 80-90 care apare pe Master Of Puppets se numeste Orion Piesa e absolut superba, nici nu are nevoie de voce la cat de melodioasa si de curgatoare e. Cliff isi demonstreaza din plin talentul aici, incepand de la introul distorsionat care ii apartine, continuand cu tema de bass aleasa pentru toata piesa, si continuand cu un solo (!!!) de bass inspre final. Si solourile lui Hammett sunt tare reusite, Orion e o alta capodopera, probabil si cea mai buna piesa instrumentala de la Metallica. 10/10

Damage, Inc. e exact ceea ce ne spune titlul. O piesa incredibil de violenta si distrugatoare, care precum Battery deschide albumul cu un thrash de calitate exelenta, il inchide. Foarte foarte buna sectiunea de chitara ritmica, ritmul lui Ulrich, ca sa nu mai zic de introul de pedala a lui Cliff. Refrenul imi aminteste oarecum de Slayer, poate si datorita versurilor : "blood will follow blood, dying time is here, damage incorporated" In orice caz, melodia e de nota 10, o piesa de final perfecta pentru un album aproape perfect.


Succesul albumului le-a adus celor de la Metallica in 1986 ultimul turneu in deschiderea lui Ozzy, si primul turneu ca si cap de afis.Tot dupa Master Of Puppets am ramas cu cele mai bune riffuri ale lor, cu vocea lui Hetfield mult imbunatatita, cu mentorul baietilor : Cliff Burton, si cu o abordare compozitionala mult mai elaborata strucutra pieselor permitand alternari intre heavy si melodic. Sa fie Master Of Puppets apogeul carierei celor 4 ? Eu zic ca da, si ii acord albumului nota 9.5/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Dum Sep 18, 2005 11:14 pm

Metallica - ...And Justice For All (1988) Progressive Metal/Metal


Componenta :

James Hetfield : voce,chitara
Kirk Hammett - chitara solo
Jason Newsted - bass
Lars Ulrich - tobe



James Hetfied : "the fucking thing took 2 years and a half to make". Lars Ulrich (1988) 'We were gonna call it "wild chicks, fast cars and lots of drugs" Si de aici s-a ajuns la unul dintre cele mai interesante albume Metallica, si anume ...And Justice For All. Cel mai bine lucrat album Metallica de departe (poate chiar PREA bine lucrat) si cu cele mai interesante versuri (care totusi, cam abunda in metafore) Si din punct de vedere al vocii, James e inca la nivelul atins cu Master Of Puppets. Kirk canta printre cele mai bune solouri ale carierei pe album. Pana si Lars care a cam ramas in umbra pe cele 3 LP`uri anterioare aici iese in fata, cu ritmuri fantastice, in special cel din Dyers Eve precum vom vedea mai incolo. Din pacate Cliff Burton nu mai facea deja parte din trupa ...

Pentru cei care nu stiu povestea, uitati foarte pe scurt (daca intram in detalii depasim 10.000 de caractere) In septembrie 28 (parca) 1986 Metallica erau in turneu prin Scandinavia. Era noapte, soferul conducea autobusul, in spatele caruia zaceau semi adormiti James, Cliff, Kirk si Lars. Si acuma poate stiti, poate nu stiti (eu am citit asta intr-un interviu cu Kirk in ceva mega carte ce o am despre istoria Metallica -> in their own words, am dat pe ea acu` multi ani echivalentul a 800.000 de acum) dar daca nu avea Hammett atata bun simt in el, el trebuia sa fie cel mort, nu Cliff. Hammett se dusese pana la sofer sa vorbeasca ceva cu el, si cand s-a intors, Cliff care era tare obosit se mutase pe locul sau de langa geam, si deja adormise acolo. Kirk nu a vrut sa il mai deranjeze si s-a culcat si el, pe locul de langa. Era deja noaptea tarziu, toata lumea tare obosita dupa ultimul concert, si la un moment dat datorita alunecusului soferul a pierdut controlul masinii, si a derapat, la o viteza destul de mare. Cliff a fost proiectat prin geam, si apoi autobusul a cazut drept peste el. Cand ceilalti au iesit buimaciti si infricosati afara in ger si se uitau sa vada daca lipseste careva, au zarit sub o roata mana lui Cliff, si si-au dat seama ca murise.

In cele din urma au ajuns in Copenhaga (parca, nu conteaza prea mult oricum) si au inceput sa bea. A venit managerul lor la un moment dat si i-a zis lui James sa stranga trupa si sa plece. La care Hetfield cu ochii incetosati s-a uitat la el si l-a intrebat : "Band ? What band ?" Cum a declarat si mai tarziu : "the word band didnt suit us anymore" In fine ... dupa un casting a fost ales inlocuitorul lui Cliff, bassistul din trupa Flotsam and Jetsam, si anume Jason Newsted.


Tracklist :

01. Blackened
02. ...And Justice For All
03. Eye Of The Beholder
04. One
05. The Shortest Straw
06. Harvester Of Sorrow
07. The Frayed Ends Of Sanity
08. To Live Is To Die
09. Dyers Eve



Albumul incepe cu un intro ceva mai linistit, pentru ca dupa el sa inceapa jihadul. Si incepe totul, un ritm fain impus de Ulrich (care e la momentul maxim al carierei sale din punctul meu de vedere) coroborat cu riffurile sacadate ale lui James si versurile sale despre apocalipsa, Ce imi place cel mai mult din toata piesa e portiunea de bridge iarasi asemantoare structural cu Fight Fire With Fire. Foarte bine lucrata si portiunea de pana la solo (elemente clare de progressive) si soloul la fel. Incepe relativ lent si melodic, apoi avem un crescendo, si la final practic erupe intr-o explozie de 789437 de note/secunda. Blackened e de nota 8/10

...And Justice For All da titlul albumului, si pe langa un intro din nou domolit care ne conduce la niste riffuri scurte si suparate, avem de a face cu versurile foarte bune ale lui James, despre coruptia din sistemul judiciar. "halls of justice painted green, money talking" Si piesa e asa de bine lucrata si structurata incat nu il auzim pe Hetfield decat dupa minutul 2. Totul suna bine de tot, dar sincer cele aproape 10 minute imi par prea mult, si melodia tinde sa devina monotona. 8/10

In Eye of the Beholder avem probabil cele mai bune versuri scrise de Hetfield : "Indepedence limited, freedom of choice is made for you my friend, freedom of speech is words that they will bend, freedom no longer frees you" Si din nou avem si un ritm super fain a lui Lars, fireste cu pedala dubla. Si tot aici il putem auzi cat de cat pe Newsted cu o tema banala de bass (cu cateva exeptii, nu mi-au placut deloc compozitiile lui Newsted -> cand au fost, ca si temele sale de bass). 8.5/10

One. Candva prin 1989 Heftield si Ulrich erau in skatepark (pentru cei ce nu stiu, Hetfield era un skater bun de tot, care si-a si rupt mana si a ramas pe tusa vreo 4-5 luni cazand cu skate'ul) si se distrau si ei pe acolo, cand deodata in spatele lor au auzit 2 copii care vorbeau despre piesa One. Discutia era ceva de genul : "it's a song about war ! " "NO ! it's an anti-war song" "WAR !" "Anti -War ! " La care Hetfield enervat se intoarce catre ei si le da replica geniala : "it's a fucking song, about a fucking guy who stepped on a fucking landmine". One e una dintre cele mai usor de recunoscut piese Metallica din toate timpurile, primul lor videclip (alb-negru, cu multe secvente din ceva film al carui nume imi scapa) si totodata prima lor piesa difuzata intens la radio. Piesa e foarte bine lucrata, avem aici in sfarsit palm muting, cu riffuri incredibil de rapide, 3 solouri exeptionale ale lui Hammett, versurile lui James, si ritmul lui Lars. Dar ce ritm ! In special de la minutul 4 incolo, cand domnul Ulrich face minunatii utilizand pedala dubla. Ce mai, piesa e clasica. 9.5/10

Daca aveti caseta (cum am eu) deja piesa 5, si anume The Shortest Straw se gaseste pe side B. Primele 4 piese de pe partea A a casetei, au tinut impreuna in jur de 30 de minute (cam cat tine mai nou un album complet de la The Offspring) Piesa asta nu imi place, si e salvata din nou de un ritm fantastic a lui Lars, si de soloul genial a lui Kirk, lipsit de orice pattern clasic de solo. 7/10

Aici se schimba treaba complet, si am ajuns la cea mai buna piesa de pe disc. Harvester of Sorrow a fost tot timpul preferata mea, poate pentru introul inconfundabil de chitara, pentru tema de bass care se mai si aude, pentru ritmul perfect a lui Lars, si pentru riffurile geniale gasite de James si Kirk. Versurile, dupa cum spunea Hetfield, sunt despre un om care duce o viata normala, sotie, 2 copii, casa, masina, slujba, care intr-o dimineata se trezeste nervos, si omoara pe toata lumea, asta doar datorita furiei sale interne. "my life suffocates, planting seeds of hate" Si live piesa suna la fel de bine, aveam la un moment dat un concert din Moscoca, 1990, unde Metallica cantau candva si Harvester Of Sorrow. Si nu o sa uit imaginile vazute, cu tinerii pletosi de acolo care sareau la mosheala in timp ce fortele de ordine ii incercuiau amenintand cu bastoane de cauciuc. 10/10

The Frayed Ends Of Sanity incepe cu niste voci distorsionate, si continua cu niste riffuri si un ritm care amintesc un pic de perioada thrash de la Metallica. Foarte bune versurile lui James "old habits reappear, fighting the fear of fear, growing conspiracy, everyone's after me, frayed ends of sanity, hear them calling, hear them calling me". Tot timpul mi-a placut la melodia asta feelingul ala thrashy de headbanging. 9/10

Si aici am ajuns la cea mai emotionanta piesa de pe album. O balada incredibila, compusa de ... Cliff Burton !! Se pare ca mama lui Cliff a gasit intr-un sertar al fiului ei niste versuri si acorduri scrise pe o foaie, le-a dat lui James, care a ramas uimit cand a vazut ce era acolo. Declaratia sa catre cei care i-au acuzat ca nu trebuia niciodata sa se foloseasca de numele lui Burton pentru a vinde ceva, a fost ceva de genul : "ce a compus Cliff acolo era prea maret ca sa ramana pe foaie. Trebuia sa cantam piesa in memoria lui" Si asa s-a nascut To Live Is To Die o piesa compusa cap-coada de Cliff Burton

"when a man lies he murders
some part of the world
these are the pale deaths which
men miscall their lives
all this i cannot bear
to witness any longer
cannot the kindgdom of salvation
take me home"

10/10

Dyers Eve incheie albumul si Ulrich straluceste mai mult ca niciodata aici. Ritmul sau e absolut incredibil, avem de a face cu 32'imi din cate imi dau seama. Pacat ca live nu poate sa bata asa :D Versurile sunt foarte dure, si sunt adresate parintilor lui James (cititi'le sa vedeti despre ce e vorba) Si soloul lui Kirk e perfect, se incadreaza ideal in piesa, e rapid, tehnic, si are soundul acela de thrash, ca si toata melodia de altfel. 10/10



Cu toate acestea, ...And Justice For All a fost inceputul sfarsitului pentru Metallica. Albumul e ok, dar daca stai si analizezi la rece ii gasesti multe defecte, precum lungimea pieselor, de care te poti plictisi usor dupa 3-4 minute. Sau avem vocea lui Hetfield, care poate sa para plata si monotona pentru multi, ca si versurile sale, care sunt prea umflate, si prea pline de metafore. Riffurile sunt mai putin inventive decat in perioada Master Of Puppets, asta e clar. Si Jason Newsted spre deosebire de Burton, nu s-a implicat aproape deloc in scrierea melodiilor plus ca bassul lui nici nu se aude pe parcursul albumului. De fapt toata productia LP`ului a cam lasat de dorit, sound'ul e cam slab. Dar, de cealalta parte avem ritmurile incredibile ale lui Lars, compozitia lui Burton, versurile totusi foarte inspirate de multe ori ale lui James, un cover art genial, solourile lui Kirk care nu au scazut cu nimic in valoare, precum si abordarea progresiva din punct de vedere compozitional.

...And Justice For All primeste cu indulgenta ce-i drept nota 9/10 si aici se si incheie primul capitol din istoria Metallica.
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Sâm Sep 24, 2005 6:19 pm

KoЯn - KoЯn (1994) Alternative Metal/New Metal


Componenta :

Jonathan Davis - voce, cimpoi
James "Munky" Shaffer - chitara
Brian "Head" Welch - chitara, voce
Reginald "Fieldy" Arvizu - bass
David Silveria - tobe



Steve Vai : "Intr-o zi ma intorceam de la gradina zoologica si am auzit KoЯn la radio. Am ramas stupefiat. Suna ca o turma de bizoni cu incaltari de otel care arunca flacari pe nari".

La inceputul aniilor 90 scena muzicala mondiala era inca dominata de grunge. Incet incet isi facusera loc in constiinta publicului brit popul si pop punkul, iar trupele heavy old school se straduiau sa supravietuiasca invaziei noilor miscari, insa fara prea mare succes. Acesta a fost momentul aparitiei unei noi specii originare din sudul Californiei, un monstru care slubera totul in cale cu ritmurile haotice si totusi asa de bine executate, cu sunetul chitarelor cu 7 corzi, cu un bass nemaipomenit, care in ciuda celor 2 chitare heavy se facea auzit, si cu un solist incredibil, care cu versurile sale sincere si taioase te lasa fara replica Totul a inceput in 1994, iar KoЯn, caci despre ei e vorba au dat un suflu nou miscarii rock de pretutindeni. "KoЯn a fost pasaportul meu de iesire din Bakersfield" a declarat Jonathan. Trupa s-a nascut oarecum dintr-o intamplare. Davis canta prin 1992 cu grupul Sex Art, iar restul baietilor din KoЯn intr-o formatie pe nume LAPD.Pe cei din urma i-a parasit solistul, si Munky si cu Head aflati la un concert. Dupa cateva beri si multe trupe slabe, cei 2 s-au hotarat dezamagiti sa paraseasca clubul, dar in momentul acela a inceut sa cante Sex Art. Cei 2 au ramas socati cand l-au auzit pe Jonathan, si dupa concert i-au propus sa cante cu ei, iar Davis a acceptat.

De unde vine oare numele de KoЯn va intrebati ? Pai sunt 3 variante. Cea oficiala e banala si neconvingatoare. Cica i-a venit in minte lui Jonathan, si atat. A doua alternativa ne zice ca numele ar fi o forma constransa de la Kiddy Porn, o categorie de filme XXX. A treia varianta in schimb, e super dezgustatoare, dar si credibila. Se spune ca in timpul unei petreceri Jonathan a asistat in timp ce 2 homosexuali se futeau. Dar unul dintre ei avea diaree, nu s-a putut abtine, si l-a improscat pe celalat pe fata cu tot continutul intestinului gros. Cand victima a deschis gura cei prezenti au vazut o bucata de corn la el pe limba. KoЯn cu K pentru ca asa pronunta si scriu copii, si cu R intors tot din acelasi motiv.

Inca de la primele repetitii, Fieldy a venit cu un bass ibanez k5, iar Munky si Head cu chitarele lor cu 7 corzi. Head zicea prin 94 : "chitarele cu 7 corzi dau riffurile heavy. Este sunetul KoЯn". Si bafta celor 5 a fost imensa, pentru ca au fost remarcati de Immortal Records, subdiviziune de la Epic (care a lansat celebra coloana sonora Judgment Night, una dintre cele mai reusite din toate timpurile). Contractul a fost incheiat si KoЯn au inceput sa pregateasca albumul de debut in studiourile Indigo Ranch. Discul a fost incehiat si lansat in 1994, si imediat a atras atentia asupra sa. Un gazetar scria despre acea mixtura de hip hop, metal si chiar industrial ca "este mai tulburatoare decat sangele din toaleta" Albumul de debut e exeptional, din toate punctele de vedere. Chitarele vuiesc, lasand sunete incredibil de grele care parca se depun pe fundul melodiilor, avem riffuri disonante, vocea lui Davis e intensa si oscileaza intra furie si deznadejde, si peste tot rasuna bassul lui Fieldy care sustine tot ritmul impreuna cu David.


Tracklist :

01. Blind
02. Ball Tongue
03. Need To
04. Clown
05. Divine
06. Faget
07. Shoots And Ladders
08. Predictable
09. Fake
10. Lies
11. Helmet In The Bush
12. Daddy


Blind ne deschide albumul cu acordurile sacadate tinute de Munky, si cu ritmul doar pe cinel impus de David. Apoi ramane doar David, intra Head cu rifful de baza, apoi Munky peste el, Jonathan urla "are you ready?" si peste toti apare si Fieldy. Piesa ca si multe altele de pe album e dominata de vocea si versurile lui Jonathan : "a place inside my mind, a place i like to hide, you dont know the chances, what if i should die ?" Avem de a face cu interludii zgomotoase, cu Davis urland acompaniat de Head, cu portiuni de asa zis bridge (ceea ce nu prea e cazul, tinand cont de faptul ca trupa nu se conformeaza la patternuri clasice de rock) si cu ritmuri halucinante ale lui David. Totul se termina cu Davis urland "i`m blind !!!" si apoi un final neasteptat de calm, cu bassul lui Fieldy si ritmul lui David. 10/10

Ball Tongue are aceeasi reteta oarecum. Totul incepe cu riffurile heavy cantate la unison de Munky si Head, si bassul lui Fieldy tinand pasul. Apoi pe parcursul versurilor, chitarele vajaie si iau note inalte si super ciudate, in timp ce Fieldy tine o tema de bass pe baza de slap (ca pe majoritatea pieselor de pe albumele KoЯn) si cu celebrul sau Zoom 506 II. La refren avem de a face cu balbaielile lui Davis, evident inspirate de la Mike Patton. 9/10

Need To e un pic mai melodica decat primele 2 piese. Iarasi Jonathan se destainuie ascultatorului "outside dont know you, but inside i`m fucked" Inspre mijlocul melodiei tempoul se incetineste foarte mult, si il auzim pe Davis care urla cat poate de tare "why ??? fuck you ! " Si in tonul melodiei, totul se termina cu riffurile de la inceput si cu Jonathan strigand doar "fuck" pentru jumatate de minut. 8/10

Clown e una dintre cele mai bune piese de pe disc. Dupa cum a declarat Davis : "am cantat la San Diego si niste skinheads ne-au strigat : "sa va ia dracul. duceti-va inapoi in Bakersfield" Nu am inteles ce vroiau, asa ca i-am lasat in pace, dar ei se tot apropiau de noi. Managerul nostru de turneu, Jeff i-a dat pur si simplu afara. Despre asta vorbeste piesa" Piesa e superb alcatuita, iarasi avem combinatia aceea ucigatoare de riffuri care fuzioneaza perfect, ca si cum Munky si Head ar fi o singura persoana, si de ritm iesit din orice tipar impus de David si Fieldy. Jonathan are niste versuri exeptionale "..a tattooed body to hide who you are, scared to be honest, be yourself, a cowardly mind" Avem si o mica portiune asemanatoare cu ceea ce fac in ceva piese Vita de Vie, unde dupa riffurile celor 2, si urletul lui Davis, ramane bassul lui Fieldy, pentru ca peste el sa intre din nou cu un vuiet infernal cele 2 chitare. 10/10

Divine e o piesa scurta, mai rapida, cu niste breakuri de tobe perfecte ale lui David. Ce imi place cel mai mult din piesa, alaturi de refren e o mica portiune inspre jumatatea ei, cand ramane doar bassul lui Fieldy, si Jonathan incepe sa rosteasca ca apoi sa urle acompaniat de cele 2 chitare : "you know what, fuck you, i`m fed up with you, i`m not as good as you fuck no, i`m better then you ! " 9/10

Faget e o melodie despre Jonathan, si despre cum s-a dus el la liceu, unde ii se spunea "ciudat" "pussy" si alte apelative amicale. Versurile iarasi sunt sincere pana in maduva oaselor, si strucutral melodia iarasi rupe tot, incepand de la ritmul dement a lui David cu pedala dubla si fusuri, pana la cele 2 chitare, dintre care una tine rifful si cealalta improvizeaza pe cateva note inalte in timp ce Fieldy parca taie bassul cu toporul. 10/10

Deasupra intregului album se ridica Shoots And Ladders cu rime copilaresti luate din cantece medievela europene, si cu peste un minut unde auzim doar cimpoiul lui Davis. KoЯn au fost foarte probabil trupa care a reintrodus cimpoiul in rock, dupa ce AC/DC facusera treaba aceasta cu peste 20 de ani in urma lor. Piesa e absolut geniala, cimpoiul merge de minune cu restul melodiei, Davis se balbaie si si canta foarte fain, versurile sunt superbe (pe langa rimele copilaresti) nursery rhymes are said, verses in my head, into my childhood they're spoon head, hidden violence revealed, violence that seems real, look at those pages that cause all this evil" 10/10

Trioul de piese ce urmeaza, adica Predictable, Fake si Lies au toate ca punct comun imaginea vie a furiei, durerii si tradarii pe ce care Jonathan le-a incercat sau carora le-a fost martor in copilarie si adolescenta. Avem aceleasi elemente de pana acuma, dar mult mai multe growluri chiar de death metal in toate piesele, in special pe Lies. Toate 3 sunt cam de nota 8.

Helmet in The Bush e o intoarcere in timp pentru Jonathan, la perioada cand lua amfetamine, si implicit avea probleme de erectie. In piesa il auzim practic implorand : "please god let me sleep tonight" Backing vocalsurile de la refren sunt tare bine lucrate, refrenul de asemeni, dar cea mai buna parte din piesa imi pare finalul unde Davis scoate o voce absolut nebuna de death metal urland ceva absolut de neinteles. 10/10

Daddy e cea mai socanta piesa de pe tot discul. Nici nu prea am cum sa o descriu ... e absolut fantastica, o adevarata capodopera muzicala, o melodie sustinuta cap - coada de bassul nebun a lui Fieldy, si de versurile uluitoare ale lui Davis. "Singurul lucru pe care il regret este textul de la Daddy, pentru ca toti cred acuma ca tata mi-a tras-i. Pot adauga doar ca nu-i adevarat" ... 10/10



Showurile incendiare de promovare a albumului, desfasurate pe scene incarcate cu jucarii si cu papusi plus audienta in continua crestere au adus grupului o rapida recunoastere internationala, plus vanzari mai bune. Si legiunile de fani sporisera la cote uluitoare.

KoЯn primeste nota 9/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Dum Oct 23, 2005 10:38 pm

TM05Base


Trebuie sa spun ca abia asteptam sa vina din nou TM Base'ul, si distributia artistilor de anul acesta era faina. Regaseam nume din editiile precedente, cel mai important fara indoiala apartinand celor de la Suie Paparude. Warm up party a fost joi in No Name, si acolo nu m-am dus. In schimb vineri am ajuns deja in Timisoara undeva pe la pranz, dupa vreo 2 trenuri ratate. Toate bune si frumoase, multa lume in oras, multi tineri care venisera probabil din diverse colturi ale tarii pentru treaba asta. In orice caz, am cunoscut ceva gasca faina din Mures (Liviutz, cred ca stii si tu la cine ma refer, voi repetati la unul dintre ei acasa) alta gasca de manga freaks din Brasov, ceva oameni de prin nord, de la Bucuresti venisera cativa, de la mine din Arad si de la vecinii nostri din Timisoara ce sa mai zic.

Pe la ora 7 am mers cu inca vreo 8 oameni prin Van Graph, acolo a fost ceva mini show de hip hop, freestyle, un dj in spate, ceva MC mega fain, care baga chestii inspre ragga. Anyhow, dupa o gramada de tigari si beri pe acolo, incetisor am ajuns si la locatia unde se tinea toata treaba. Anul trecut a fost in 2 hale industriale super mari. Ei bine, anul asta (mutare mai neinspirata zic eu, dar sigur au fost motive pentru asta) nu s-a mai tinut acolo. A fost undeva in spatele complexului Kappa, la etajul 1 al unei alte hale. Ei bine, sala mare de anul asta e cam de 2 ori mai mica decat oricare din cele 2 sali de anul trecut. Si sala mica de anul asta, nu mi-a venit sa cred, dar era cam de vreo 20 m. lungime maxim !!!! (si cu toate astea, o sa ajung mai tarziu treaba asta, a fost bine) Nu am ajuns chiar la inceput, am ratat vreo ora sau 2 din seara de vineri, ca ne-am deplasat mega incet. In orice caz am ajuns in cele din urma, am facut un abonament pe 2 zile la 42 de lei (altfel era 25 de lei pe zi) si i got in.

Lume multa, dar nu asa de multa ca si anul trecut. PNal si cu Bleep au facut un show live de zile mari, de Chris Carter sa nu mai zic. Cu toate astea de pe scena 1 in prima seara cel mai mult mi-a placut setul de dnb produs de JFB. La mini scena 2 nu tare am fost, in afara de o mare exeptie, cand a fost acolo Selfmademusic, care e alt prieten d-al meu. Am baut o cafea fierbinte pe la 4:25 cu el, si la 4:30 deja a intrat pe scena. A fost mega ok, idm de calitate buna de tot. A da, si Trigga a fost super fain, plus Dudu si Tina. Cam atat pentru prima noapte referitor la muzica. Ce am facut eu pe acolo nu are rost sa intre in recenzie :D.

Nu am reusit sa dorm mai deloc (cele cateva minute nu se pun) am mancat toata ziua o punga mica de fornetti cu telemea si vreo 2 felii de paine(eh, aproape fara bani, cu 5 pachete de tigari fumate in prima zi si cu prea multa bautura la bord) am mers iara in Van Graph si am stat p'acolo vreo 5-6 ore, si cu gasca din targu mures am plecat iara sa prindem a doua noapte, da de data asta de la inceput, asa ca am grabit pasul, am luat ceva tigari si bautura din drum, si pe la 9 jumate am ajuns acolo. De data asta am stat mult mai mult la scena 2. Vroiam neaparat sa ii vad pe Makunouchi Bento (idm fain din Timisoara) si i-am si vazut, si am fost tare multumit. A iesit bine de tot.

La Seb nu am stat, am mers dincolo, erau ceva DJ parca, da nu prea avem chef de astea, am iesit un pic de tot afara, si dupa 20 de minute back inside, pentru ca veneau SUIE SUIE SUIE Paparude ! La scena 2, ceea ce initial mi-a parut o greseala, dat fiind spatiul mic, DAR oai de pula mea ce a fost acolo. Ganditi-va la sala aia de 20 de metri, si aprox 100-200 de oameni, mega inghesuiti, Suie cantand live, si un mosh pit absolut DEMENT. Acolo i sort of lost track, stiu ca era cald de tot, muzica geniala, mosheala, la un moment dat i took my shirt off sau ceva de genu', am ramas doar cu ceva pantaloni :D si cand tipul de langa mine care era la fel si cu care tot socializam a fost luat afara cineva m-a sfatuit sa ma imbrac ca ar fi mai bine. In orice caz, daca dupa prima seara ma gandeam ca a fost mult mai fain cel putin anul trecut, dupa ce am stat acuma la Suie ma razgandisem complet. Imediat dupa Suie absolut epuizat m-am tarat in ceva colt, si dupa ce mi-am revenit cat de cat am ajuns dincolol, unde era Navigator. Absolut genial, mega show a iesit si acolo. Din dnb trecea la ragga ! si back to dnb, apoi faze mici de breakbeat, chiar techno ! Mega fain.

Am mai stat apoi si dincolo la Nazo si la The Model, apoi am iesit din nou afara, unde m-am intalnit cu manga freaks din Brasov, si impreuna cu Akira si inca ceva tip la un moment dat ajungeam sa stam pe ceva balustrada, fumam la greu, langa noi erau paznici, politisti, oameni ciudati, si noi faceam beatboxing, "cantam" speedcore si hardcore si din alea. Haha, absolut genial a iesit.

In fine, am ajuns si la final am stat un pic la Noisia, iara a fost ok, si gata. Punct si editia 2005 a fost gata. Cu ce am ramas dupa TM Base'ul asta ? Cu aprox. 1.000.000 lipsa :D (de care nu imi pare rau) cu vreo 7 pachete de tigari bagate in 2 zile, cu multa bautura si alea alea. Cu o multi prieteni noi (preponderent prietene de fapt) cu bratara de la intrare, programul, ceva carticica care naiba stie unde e acuma, cu intalniri cu Daimon si cu Vicious, probabil cu o raceala de zile mari, cu dureri de cap, dar si cu sentimentul ca m-am distrat mega fain.

Abia astept sa vina 48'ul, si restul de chestii de genul asta. Si desigur, TM06Base.
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Vin Dec 09, 2005 7:50 pm

Tool - í†nima (1996) Progressive Metal/Alternative Metal/New Metal

Componenta :

Maynard James Keenan - voce
Adam Jones - chitara
Justin Chancellor - bass
Danny Carey - tobe


Parerea mea e ca Tool sunt cea mai buna trupa aflata inca in activitate. Incerc sa scriu aici ceva despre ei de multa vreme deja, si pur si simplu stau si contemplez documentul gol si alb, si sincer va zic ca habar nu am ce sa scriu. Tool e o formatie mult prea complexa, mult prea matura si de-a dreptul exeptionala, mult prea diferita de orice incat sa ii pot descrie in 2-3 cuvinte. Am mai zis chestia asta de cateva ori, dar trebuie sa ma repet. Tool = the future of intelligent guitar music. Maynard, Adam, Justin si cu Danny sunt niste muzicieni incredibili, adevarati urmasi ai celor de la Led Zeppelin din multe puncte de vedere, niste oameni care din punct de vedere muzical sunt aruncati de catre criticii de specialitate in aceasi oala cu Nine Inch Nails, Vast, si chiar Aphex Twin, pentru partea intunecata a versurilor si a muzicii lor.

Tool s-au format in 1990, cand Danny si Paul (D'amour, bassistul initial) i-au cunoscut pe Maynard si Adam, prin intermediul lui Tom Morello din Rage Against The Machine. Povestea e destul de lunga, in principal trebuie mentionat faptul ca la inceput de tot Tool au avut concerte in deschidere la Rollins Band, RATM si Fishbone, si concertul care a fost un fel de breakout pentru ei, a fost la Lollapalooza, editia 1993, unde au cantat la first stage, si au dat clasa la toata lumea. Daca va intrebati si de unde vine numele trupei, ei bine, prin 94 Danny zicea ca Tool se refera la faptul ca muzica lor ar trebui inteleasa ca o unealta pentru intelegerea lacrimologiei. Daca nu credeti in treaba asta, atunci aveti raspunsul logic.

"One of the unifying forces in the band is the philosophy/religion known as Lachrymology, founded in the 1940s by Ronald P. Vincent. Lachrymology translates literally to "the study of crying." The basic tenet, evident in the band's music, is that the greatest road to advancement is through pain--emotional and physical. Hence the band's name." (Carleton Univ. Newspaper; 2/16/94).

Degeaba o sa cautati cartea scrisa de Vincent, se pare ca nici macar nu exista, desi in era Undertow, formatia se referea des la cartea in cauza. In orice caz, sa ne intoarcem la albumul pe care voi incerca sa il prezint aici. í†nima a fost scos pe disc pe data de 1 octombrie 1996, a debutat pe locul 2 in charturile USA, a luat 2 discuri de platina tot acolo, respectiv unul in Canada si 3 in Australia. De unde vine titlul cd'ului ? Ei bine, e combinatia intre 2 termeni, adica Enema si Anima (din psihologia lui Jung, referitor la prezenta feminina existenta in subconstientul masculin). Artworkul albumului e fenomenal, cu imagini holografice, avem splashul acela celebru, smokebox adica inconjurat de sute de ochi verzi (opera lui Adam desigur). Plus ca mai avem si imaginea animata a Californiei scufundata in ocean (vom vedea si piesa í†nema cu aceasta ocazie) Oricum, hai sa incerc sa trec si la o prezentare de ansamblu a albumului, unde incerc sa ma axez mai mult pe versuri si intelesurile melodiilor decat pe instrumentatie in sine.

Tracklist

1. Stinkfist
2. Eulogy
3. H.
4. Useful Idiot
5. Forty Six & 2
6. Message to Harry Manback
7. Hooker With a Penis
8. Intermission
9. Jimmy
10. Die Eier Von Satan
11. Push It
12. Cesaro Summability
13. í†nema
14. (-) Ions
15. Third Eye



Stinkfist e o prima piesa de nota 10 de pe acest disc fantastic. Pornind de la riffurile de chitara care parca se pravalesc asupra ascultatorului si continuand cu tonalitatile de voce folosite de Maynard (de la cantat aproape soptit pana la urlete la refren), melodia e geniala. Sunt maimulte intelesuri pentru Stinkfist, pornind de la un dialog intre dependent si drog, si continuand cu cea mai posibila varianta care de fapt se impleteste cu prima, si aici ne referim la intelesul cuvantului Stinkfist. Poate ca stiti, dar in orice caz, stinkfist utilizeaza metoda (dezgustatoare pentru multa lume) de a folosi fistingul (ne gandim la cavity search) ca un fetish. La un alt nivel, piesa se refera la acelasi fisting, dar dus la un cu totul alt nivel, adica in varianta Tool ajungem pana la a lasa pe cineva in interiorul nostru, metaforic vorbind desigur. Stinkfist a fost si primul single de pe album, piesa fiind cenzurata la radio datorita conotatiilor deranjante, iar clipul e mega fain, regizat desigur de Adam Jones.

Eulogy. O piesa superba, intunecata, exeptional de bine lucrata, si printre cele mai bune melodii de la Tool. Totul incepe cu aproape 2 minute calme si relaxante, care sugereaza o atmosfera aproape magica, care te tine in suspans, asteptand continuarea. Care vine odata cu rifful repetitiv a lui Adam, si cu Maynard vorbind intr-un megafon. Iar apoi vine un moment absolut fantastic, cand totul erupe, trupa actioneaza perfect ca un singur element, Maynard canta si tot refrenul e de-a dreptul orgasmic. In continuare avem alternari intre partile calme cu Maynard si megafonul, si acele ruperi de ritm ale lui Danny care ne duc in refrenul fantastic. Piesa e exeptional alcatuita, iar versurile intrec orice masura. Totul aici are de a face cu moartea unui personaj care s-a dovedit apoi a fi un fals martirizat. La cine se refera melodia ? Nu se stie, Tool au lasat versurile la discretia ascultatorilor, dar intr-un interviu din Modern Drummer, Danny il mentiona pe Ron Hubbard (despre care puteti citi mai multe in recenzia la Angel Dust) ca si principalul personaj din piesa. 10+/10 fara nici o indoiala

Prin 1996, Maynard prezenta H. prin comparatie cu imaginile celebre de la desenele animate Warner Bros, unde personajul principal e intr-o dilema la un moment dat, si ii apar pe umeri in inger si un diavol, fiecare sfatuindu`l altceva. Si in viziunea Tool, acel personaj se transforma in cineva apropiat, care te distruge incetul cu incetul, cineva pe care nu poti sa parasesti, pentru ca iti e prea apropiat. Iar distrugerea aceasta e pretul ce trebuie platit pentru acea apropiere. Titlul original al melodiei era "Half Empty" care ulterior s-a tranformat in H. simplu, care poate sa vina de la "Half Full". In orice caz, sansele ca H. sa vina de la heroina, sunt infime. Piesa e foarte dinamica si din nou cantata exelent de Maynard cu timbrul sau vocal caracteristic, alternand intre aproape soptit si urlat. Climaxul de la final e perfect, un apogeu al unei piese aproape perfecte. 10/10

Useful Idiot e o piesa de filling, precum altele de pe disc. Tot ce avem aici e sunetul facut de un vinil ajuns la final, si cu acul care scartaie neavand unde sa mai inainteze. Termenul in sine se refera fie la civilii sovietici, loiali pana la moarte partidului, care erau denumiti in felul acesta de catre superiorii lor, fie la soldatii americani, care erau denumiti la fel. Muzical vorbind, acest interludiu, caruia nu ii pot da o nota, face o trecere perfecta intre H. si urmatoarea piesa, adica Forty Six & 2. Care fie vorba intre noi, e o alta opera de geniu. Preferata multor oameni, piesa are printre cele mai bune momente ale lui Justin, cu un intro fantastic de bass, cu un feeling
care pe mine cel putin ma duce cu gandul la Egipt (í†giptus ?) si e constituita perfect, pentru ca intr-un final genial sa se ajunga din nou la un climax superb. Toata melodia, dar in special introul lui Justin are un feeling hipnotic. Cu privire la versuri, as putea scrie o carte. 46, 2 ? Umbre ? La ce se refera oare Maynard ? In mare, e vorba despre evolutie, despre cromozomi, si despre teoria lui Jung. Multe alte idei din spatele versurilor au fost inspirate de Drunvalo Melchizadek. Aici aveti o mica portiune dintr-un interviu cu el, care poate o sa explice cateva din misterele cantecului.

"There are three totally different kinds of humans on the Earth, meaning that they perceive the One reality in three different ways, interpreted differently. The first kind of human has a chromosome composition of 42+2. They comprise a unity consciousness that does not see anything outside themselves as being separate from themselves. To them, there is only one energy - one life, one beingness that moves everywhere. Anything happening anywhere is within them, as well. They are like cells in the body. They are all connected to a single consciousness that moves through all of them. These are the aboriginals in Australia. There might be a few African tribes left like this. Then, there is our level, comprising 44+2 chromosomes. We are a disharmonic level of consciousness that is used as a steppingstone from the 42+2 level to the next level, 46+2...These two additional chromosomes change everything." Piesa e de nota 10+.

Message to Harry Manback e un alt interludiu, dar de data aceasta mult mai lucrat. Tot ce avem aici e un mesaj telefonic inregistrat, si apoi redat pe cd, pe un fundal de pian si sunete de pescarusi. Mesajul e o amenintare la adresa familiei unui amic de-a lui Maynard. Danny a avut de declarat urmatoarele cu privire la piesa : "Message to Harry Manback is a recording of the words of an uninvited Italian guest who came to Maynard's house one day. A so-called friend of a friend of a friend of Harry's .... Before we finally managed to figure out that nobody really knew him, he had already emptied the fridge and run up a huge phone bill. He got kicked out of the house."
Iar Harry Manback, e evident un pseudonim pentru numele celui care trebuia sa primeasca mesjaul, care foarte probabil e Hotsy Menshot din trupa Green Jelly. Mai e si explicatia lui cu privire la acest lucru, in mare parte sunt aceleasi chestii, dar de la el aflam si ca Harry Manback e un joke name de la marele comediant Bill Hicks (o mare influenta asupra lui Keenan) 10/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Vin Dec 09, 2005 7:51 pm

In continuare urmeaza o piesa mult mai directa si mai simpla decat celelalte de pe album. Hooker with a Penis e o melodia buna de tot. Doar ca nu abunda in metafore si e pur si simplu o piesa rock, cu versuri despre industria muzicala, si despre comercialitatea unor anumiti artisti. Cititi versurile si va dati seama usor despre ce e vorba. Ps - OGT vine de la Original Gangster Tool, adica fan Tool din 1992, anul lansarii primului lor EP. Genial finalul, cu Maynard urland : "shut up and buy my new record, send me more money,fuck you buddy " 9/10

Intermission e un alt interludiu, o tema de orga foarte ciudata, care desi e versiunea de clapa a riffului principal din piesa ce urmeaza, nu suna a Tool aproape deloc. Oricum, foarte fain contrastul dintre Intermission (care e de fapt copilaria)(si Jimmy (care e deja perioada de adult) Aici iarasi avem de a face cu o alta piesa intunecata si misterioasa. Interpretarea pentru Jimmy e lunga si trista. Ce ar trebui tinut minte voi spune in randurile urmatoare. Jimmy vine de la James, numele de botez a lui Maynard fiind James Herbert Keenan. Jimmy pare sa fie uniunea dintre un om si copilaria sa. De aceea pe tot parcursul cuvantului il auzim pe Maynard rostind "eleven", referindu'se la varsta sa de atunci. Contrar articolelor din Rolling Stone, mama lui Keenan nu a murit, desi versurile din piesa se pot referi usor la un copil care si-a pierdut mama : "Eleven and she was gone/Eleven is when we waved goodbye" In orice caz, probabil copilul despre care e vorba in melodie a ramas traumatizat, speriat si singur, neintelegand ce se petrece cu el, si incapabil sa treaca in nivelul urmator. Ajuns intr-un final adult, isi da seama ca nu e complet, ca ceva ii lipseste, si vrea sa se intoarca sa se salveze pe sine insusi, in copilarie. Pas cu pas se indreapta spre uniunea finala, incredibil ilustrata de Maynard prin versuri : " I'll move to heal, As soon as pain allows so we can, Reunite and both move on together. Hold your light, Eleven. Lead me through each gentle step by step. By inch by loaded memory 'till one and one are one, eleven, So glow, child, glow. I'm heading back home. " Exeptional. 10+/10

Die eier von Satan. The Balls Of Satan. Coaiele lui Satan. Mesajul Tool pentru ascultatori a fost in mare parte acesta : "think for yourself. question aythority/everything". Si morala din spatele acestui interludiu ar fi ca nu intotdeauna lucrurile sunt ceea ce par a fi. Piesa in sine are un feeling mega industrial, cu 2 nemti care vorbesc, si nu cu Maynard cum ar fi de asteptat. Si versurile, in germana evident, sunt o reteta de prajitura. Daca stiti germana, cautati versurile si cititi ce iese. Daca nu stiti, eu o sa va zic, dar nu acuma. In orice caz o sa aveti o surpriza. Si ar fi si mai fain sa si mancati ce iese. Serios ca merita, trust me.

Pushit e o piesa foarte lunga, si foarte melodica, care ne vorbeste despre natura paradoxala a unei relatii abuzive. Totul e ciclic in aceasta melodie, un nesfarsit sir de intrebari si raspunsuri. "rest your trigger on my finger". Nu stiu ce sa mai zic despre piesa asta. Titlul era initial Push it in Me, apoi Shit on me, si totul s-a transformat in Pushit.

Nu copilul lui Maynard plange la inceputul de la Cesaro Summbility. Piesa e penultimul interludiu, si are un feeling foarte intunecat din nou, ascultatorul putand sa vizualizeze nenumarate imagini corelate cu suntele de motor si tipetele de bebelus. Cesaro Summbility e o teorema matematica care descrie o metoda de adaugare a unor serii infinite. Nu se stie ce rost are pe cd piesa aceasta, si probabil nici nu o sa se afle.

í†nema e o alta capodopera, o piesa de aproape 7 minute, cu niste versuri despre, ei bine, despre Los Angeles scufundandu'se in Pacific, ca rezultat al unui cutremur devastator. Practic totul e o continuare a unui stand up comedy act facut de Bill Hicks, intitulat Arizona Bay, in care acesta compara LA'ul cu Sodoma si Gomora, datorita decadentei morale, si sugereaza ca totul ar trebui distrus. Live piesa e deseori prezentata ca fiind despre : "better living through irrigation". Si finalul e perfect, cu Maynard cantand : "Time to bring it down again. Don't just call me pessimist. Try and read between the lines. I can't imagine why you wouldn't, Welcome any change, my friend. I wanna see it all come down.suck it down. flush it down " Fain, nu ? ..... 10+/10

Ultimul interludiu de pe album e (-)Ions . Tot ce auzim timp de 4 minute e zgomotul produs de un instrument, numit Jakob's Ladder. Pe scurt, acesta consta din 2 tevi de metal, cu un arc de electricitate intre ele. Si titlul/piesa in sine se refera la ... dar mai bine dau un citat care va va lamuri total : "They are supposed to be 'good' ions. They are found in high doses near waterfalls, streams, forests, etc. Negative ions have (reportedly) beneficial effects on humans ... increased metabolism, higher resistance to ailments and a generally more happy attitude. Positive ions, on the other hand, are 'bad' ... they can be found in mass quantities in cities, airports, garbage dumps, etc. Also, computer monitors output a large amount of positive ions. And, of course, positive ions are supposed to have the opposite effects on humans: depression, weight gain, sickness, etc." 10/10

Si asa am ajuns la finalul unui album fenonemal. Third Eye incheie totul. Piesa in sine incepe cu niste samples din diverse showuri ale lui Bill Hicks, toate referitoare la droguri, si anume The War On Drugs" (de pe cd`ul sau "Dangerous") si "Drugs Have Done Good Things" (de pe "Relentless"). Ca tot veni vorba, pe cd`ul sau Rant in E Minor, Hicks ne spune ca dozele puternice de halucinogene au puterea sa "squeegee my third eye." Si da, organismul uman are intr-adevar al treilea ochi, o glanda a creierului denumita astfel, banuita sa fie foarte sensibila la lumina, si fiind principala cauza pentru afectiunile sezoniere. Versurile lui Maynard sunt din nou exeptionale, tot felul de referiri, de la mitologia indienilor americani, care consumau peyote (cactus cu efecte narcotice) pana la soarele albastru din aceeasi mitologie (vom vedea mai pe larg la Lateralus) Finalul e genial, cu Keenan urland din rasputeri : "PRY - ING OPEN MY THIRD EYE" O piesa fenomanala de incheiere a unui album fenomenal. 10+/10

Si uite ca am ajuns si la final de recenzie. Cum sa termin ? .... in tool we trust. Un album exeptional de la o trupa exeptionala. 10/10 fara nici o indoiala.
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Mar Ian 24, 2006 11:43 pm

The Offspring - The Offspring (1989) Punk

Componenta :

Dexter Holland - voce
Noodles - chitara
Greg K - chitara bass
Ron Welty - tobe


Cum sunt sanse mari sa nu stiti asta, Offspring exista deja de vreo 21 de ani, adica de prin 1985. SI totul a inceput se pare la o petrecere unde Dexter si cu Greg (colegi de liceu, colegi in grupul de cross al liceului de fapt) au decis ca ar fi cazul sa se apuce de cantat, impartasint pasiunea comuna pentru punk. Si culmea sau nu, cei 2 nici macar nu erau fanatici punk de cand erau kinderi, ci pur si simplu pusesera mana pe ceva casete cu Dead Kennedys, cu Bad Religion, si le-au placut prea mult. Zis si facut, se putea repeta la Greg acasa (care intrebat fiind de ce a ales chitara bass, a raspuns sec : "it was more easy then an electric guitar. Besides, it has only 4 strings" ). Dexter canta si el la chitara, plus voce, dar tot mai aveau nevoie de un chitarist. Noodles era ingrijitor la liceul unde invatau cei 2, si doar datorita faptului ca avea deja 21 de ani, si putea aproviziona grupul cu bere, a fost acceptat in trupa. Ron la vremea respectiva avea vreo 13 ani, dar atata l-a batut la cap pe Dexter sa faca si el parte din nou nascutul Offspring, incat dupa ceva vreme Holland a acceptat. Si asa s-au nascut The Offspring.

Albumul lor de debut a putut sa fie lansat doar in 1989, adica la 4 ani dupa infiintarea trupei, si doar pe vinil. In plus, la vremea respectiva nici nu a avut mare succes. Dar dupa ce Smash a fost lansat pe piata, bootlegerii au inceput sa faca mii de copii cu cd`uri cu primul album, astfel incat Dexter a decis sa scoata ei albumul pe disc, la casa sa de discuri, si anume Nitro.


Tracklist:

1. Jennifer Lost The War
2. Elders
3. Out On Patrol
4. Crossroads
5. Demons
6. Beheaded
7. Tehran
8. A Thousand Days
9. Blackball
10. I'll Be Waiting
11. Kill The President

"Jennifer lost the war today you'll find her burned and raped... through it all she must have wondered : what have i done ? , but no one really cares today, the world's a busy place." Si daca te gandesti ca Jennifer despre care e vorba avea 6 ani percepi altcumva piesa, precum si nivelul de compozitie a celor din Offspring in prima lor perioada. Soundul piesei in sine e foarte brut, foarte necizelat, chitare zdranganitoare, un solo rapid si intens de punk dupa prima strofa deja!, bass evident cu penel, si tobe clasice de punk din nou, cu super mult fus si cinel. 8/10

Elders continua mesajele Offspring, precum si tema politica a primului lor album, cu o piesa care ne vorbeste cum e sa fim mintiti de catre cei care sunt mai in varsta, si care ar trebui sa ne indrume asa cum trebuie. Piesa in sine e clasica de punk, ultra rapida, si scurta, sustinuta de ritmul lui Ron. 7/10

Out On Patrol incepe cu o tema de chitara unplugged, care insa rapid se tranforma dupa cateva secunde in asaltul punk cu care trebuie sa va obisnuiti pe discul acesta. O sa aveti o senzatie de deja-vu dupa ce ascultati albumul si reascultati piesa in sine. Si versurile sunt iarasi despre soldati, lasitate si armata americana. 7/10

Aici avem o piesa mai complexa, plina de riffuri, de vocea dogita a lui Dexter, de mici interludii cu bassul si tobele, cu un intro perfect de bass chitara si tobe. In Crossroads avem din nou solo de chitara, scurt desigur, nimic special din punct de vedere tehnic, dar care se potriveste perfect in cadrul piesei. 8/10

Alt intro perfect marcheaza Demons, din nou cu Ron si cu Greg in prim plan. Incet incet intra si Noodles, si iarasi avem de a face cu punk furios, si cu ritmuri pe cinel si pe fus. Piesa e printre preferatele mele de pe disc, versurile sunt ... brrr : "your soul transcends the centuries of pain, your misery in life, is your ecstasy in death" Da, da sunt The Offspring. Piesa continua rapid si furios pana inspre final, unde avem o portiune de bridge mai calma si melodica, unde Dexter urla din nou de sacrificii si sange, pentru ca intr-un final perfect sa reia refrenul. 9/10

Beheaded e cea mai sadica piesa de pe disc de departe si probabil cea mai "sick" melodie compusa vreodata de Offspring. Avem de a face cu ceva asemanator cu piesa aia cu Maxwell's Silver Hammer de la Beatles, dar la un cu totul alt nivel, aici Dexter ne descrie clar cum isi ucide prietena, cum ii vede sangele tasnind din jugulara, cum isi ucide parintii, totul sustinut de un ritm genial a lui Ron, si de aceleasi chitare zgomotoase, pentru ca dintr-un interludiu unde stralucesc din nou Ron si Dexter (care ne povesteste despre cum a inceput mania decapitarilor pentru el) sa izbucneasca acelasi solist urland cat il tin plamanii : "off with her head !!!" Beheaded ! Bloody mess all over my clothes ! Printre cele mai bune piese de pe album. 9/10

Un bass ultra rapid si un ritm deja trademark pentru Ron, ne conduce la inca o piesa despre razboi, si anume Theran care initial fusese numita Baghdad. Si in ea e vorba, ei bine despre razboaiele ce se duc in lumea orientala, si despre cum ar fi daca ascultatorul ar fi nevoit sa lupte acolo. Piesa in sine are versuri bine, si instrumental foarte heavy metal, la inceputul ei cel putin. In rest, nimic special. 7/10

A Thousand Days imi place mult. E scurta, rapida, furioasa (daca ar fi fost cu un minut mai lunga, ziceam ca e monotona). E pur si simplu o piesa caracteristica pentru disc. 8/10

Si aici am ajuns la atractia albumului, o piesa foarte foarte lucrata, foarte iubita de fanii offspring (in special, de celebrul Jason "Blackball" -> cel care zice 'you gotta keep'em separated' pe Come Out And Play, care la fiecare concert urla la trupa sa cante BlackBall, chiar daca piesa nu mai era in set listul lor de ani de zile) Muzical vorbind, avem parti melodice de chitara, bass rapid peste tot, ritmuri iarasi axate pe cinele, si versuri foarte foarte bune ale lui Dexter, in special dupa interludiul aflat inspre finalul piesie : "Blackball The new disease, Blackball, The new disease, Blackball, Your evil ways, Have found their way inside me ! 9/10

Un intro neasteptat de blues like si de calm ne conduce la inca o piesa cu mesaj politic, cu versuri gen : "once i had a plan, once i had a dream" care deja devin agasante. I'll be Waiting are aarasi mega mult fus, si cu toate astea, un interludiu genial cu bassul si tobele salveaza aproape tot. 7/10

Kill The President nu a fost inclusa pe varianta din 95 a albumului, poate datorita mesajului mult prea direct la adresa sefului statului. Din nou avem un intro foarte fain si foarte bine lucrat, care suna a orice, dar nu a Offspring. Melodia in sine e ritmata, rapida, si refrenul e atractia ei, cu versurile lui Dexter : "in a world without leaders, who would start up the wars". Avem si un solo foarte rapid, cu tapping , si din nou portiunea de intro repetate, cu Dexter actionand ca si un orator, care practic isi scuipa discursul cu dispret. "America, all your enemies come from within" Un final perfect al unei piese bune de tot. 8/10

Din pacate productia albumului lasa de dorit in ultimul hal, e adevarat, trupa a vrut un sound brut, dar e cam prea de tot ce a iesit. Piesele sunt toate originale insa, si dupa cum zicea si Dexter, ei tot timpul au preferat asa ceva decat sa faca niste : "fucking Metallica covers" Daca abia ati auzit de Offspring, sau daca ati ascultat doar Americana sau Smash, o sa fiti foarte surprinsi de albumul acesta. Care mie unul imi place mult. Si ii dau nota 7.5/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Sâm Ian 28, 2006 9:44 pm

Faith No More - Phoenix Rising (1993) Alternative Metal


Componenta

Mike Patton - voce
Jim Martin - chitare
Billy Gould - bass
Roddy Bottum - keyboards/samplers
Mike Bordin - tobe


Tracklist

1. Intro (The Final Countdown)
2. Caffeine
3. Be Aggressive
4. As the Worm Turns
5. The Crab Song
6. Midlife Crisis
7. RV
8. Land of Sunshine
9. We Care A Lot
10. Chinese Arithmetic
11. A Small Victory
12. Edge of the World
13. Falling To Pieces
14. Surprise! You're Dead!
15. Woodpecker From Mars
16. Jizzlobber
17. Zombie Eaters
18. 16 Tons/Let's Lynch the Landlord
19. Easy
20. Introduce Yourself
21. Mark Bowen
22. Epic


In mod normal nu as face recenzii la albume live, mai ales la albume foarte greu de gasit. Dar cazul acesta e o exeptie, pentru simplul motiv ca Phoenix Rising, sau Live in the USA, asa cum scria pe bookletul de la disc, este cel mai bun concert Faith No More pe care l-am auzit vreodata, mult peste nivelul Lisabona 98, Hamburg 1992, Chile 1995, si chiar peste celebrul Brixton Academy din 1991. Sincer, as da absolut orice sa pot sa vad showul acesta pe video, cred ca e ceva absolut fantastic acolo.

Deci sa recapitulam. In timpul turneului prin SUA, cand Faith No More au cantat in Stratford Upon Avon, niste oameni binevoitori carora le multumesc aici, au inregistrat tot concertul, si apoi hotarati sa faca un ban, l-au impachetat frumos is l-au scos pe piata in 2 versiuni. Phoenix Rising e una dintre ele, unde pe langa cele 22 (!!!) de melodii cantate mai apar inca 7 altele, care fac parte de fapt din cu totul alte concerte, care au avut loc cu ani in urma, prin 1990. A doua varianta, care o am si eu, este intitulata Live in the USA, si are pusa ca data pe ambalaj anul 1994. Ceea ce ne duce la o situatie comica, pentru ca pe disc apare Jim Martin, dar in 1994 el deja parasise trupa. Si totusi, ce poate sa fie asa de special la acest Phoenix Rising ?

Ei bine, foarte foarte multe lucruri. Roddy inca nu era walking zombie, Billy si cu Puffy colaborau perfect, Jim treaca mearga, inca se intelegea cu restul, iar Patton ... deci doamne fereste, ce face omul cu vocea sa in concertul asta. Pe langa faptul ca toate piesele sunt cantate absolut perrfect, scoate din el niste urlete inumane, si tot felul de sunete care iarasi, numai la om nu te duc cu gandul, asa cum o sa relatez pe parcurs. Totul incepe cu o parodiere a celebrei piese Europe, adica The Final Countdown, pusa de fnm pe ritm de aerobic. Caffeine incepe cu niste urlete si rasete fenomenale, incredibil de malefice, totul culminand cu partea magistrala cu "i'm warning you, i'm fucking you" urlata intr-un mod fenomenal. Jim Martin straluceste peste toti in Be Aggressive unde chitara lui e peste tot. Urmeaza o piesa de pe primul lor album, si anume As The Worm Turns, care intotdeauna a fost printre preferatele fanilor. Pe langa tema de clapa superba a lui Roddy si instrumentalul furios, Patton e de neoprit aici. Live, piesa se tranforma intr-o nebunie totala. Originalul e cu monotonul Chuck Mosely, si daca stam sa comparam variante de studio, cu varianta live ... Patton canta perfect, urla incredibil, avem pasaje black metal pe fata aici (da black care suna meser) ce mai .... uluitor.

"This song is dedicated to G.G.Allin .... let's have a moment of silence for G.G.Allin, who unfortunetly passed away on the toilet this morning. Jim, silence ... just for a second ... ok ... go ahead" Adica The Crab Song in cea mai buna varianta ce am auzit-o vreodata. Clapa lui Roddy cu niste efecte mega faine, si vocea splendida a lui Patton ridica piesa mult peste varianta de studio. Midlife Crisis, cu toate samples-urile din ea, si cu partea geniala din mijloc, unde trebuia sa vina partea lui Roddy, si in schimb Patton ii lasa pe fani sa cante, si in timp ce aceia canta celebrele : "you're perfect, yes it's true", Patton intervine peste ei, rostind mega peltic : "silly ... silly silly, oh, stop it silly, stop it ! singing and dancing, you silly people ... silly, silly". Ritmul de waltz si naratiunea din R.V. suna perfect, facand o introducere pentru Land Of Sunshine, unde pe langa faptul ca piesa suna identic ca pe disc, in portiunile de sa zicem bridge, avem din nou rasete malefice, si urlete, marca Patton, ajutat un pic si de Roddy. Si urmeaza inca o genialitate. Deci doamne fereste, ce deosebire de la piesa We Care A Lot de pe primele 2 albume, si acest We Care A Lot, unde avem deja niste samples-uri si niste scratchuri pentru un sound cat mai hip hop, care merge de minune cu piesa care era rap metal din start.

Urmeaza tema din Twin Peaks. Adica de fapt Chinese Arithmetic. O alta piesa geniala Faith No More, transformata live in ultimul hal, avand din nou urlete grotesti, pasaje de black metal, dar si pasaje melodice semanand pe Burt Bacharach, pana la grohaieli de death metal, toate suprapuse pe riffurile de thrash ale lui Jim. Si pe urma .... "everybody's quiting, it's all over ! it feels great ! i admit it ! " Adica A Small Victory o alta atractie a showului. Urmata de 2 piese de pe The Real Thing, si anume Edge Of The World si Falling To Pieces. La prima mi-au placut enorm fazele de la final, cand Patton doar canta "nanananana" si publicul se ia dupa el, exact ca si la Brixton, iar la a doua m-au socat din nou pasajele de black. Si ca sa fie in contrast simpatic, avem din nou black metal, si death metal la greu, in Surprise! You're Dead!. Si inca voce de black care l-ar face pe Dani Filth sa isi scrasneasca dintii de ciuda. Ritmul oriental si pasajele de clape cu "aroma" arabica sunt caracteristice pentru instrumentalul care urmeaza, adica Woodpecker From Mars.

Si urmeaza cele mai geniale piese din tot concertul. Patton o ia razna in ultimul hal la Jizzlobber. "It's all for me ... it's all for me ! IT'S ALL FOR ME !!!" Un intro pentru o piesa sadica si bolnava, plina din nou ! (a cata oare) de tipete de black si growluri de death. Si tot aici avem o parte un pic dupa mijlocul melodiei care mie imi ridica parul maciuca, totul e incredibil de inspaimantator, cu chitara luand cateva riffuri ultra heavy, iar Patton urland in ultimul hal, dar urland in asa fel incat totul pare sa fie un plans de om disperat, pentru ca imediat dupa, sa intre in melodie orga de biserica a lui Roddy, si Patton sa urle din nou : "i am what i've done ! i'm sorry !" Si piesa in sine ne vorbeste despre un om cu fantezii sexuale bolnave (care nici nu le redau aici, pentru ca ar face ca scatofilia sa para 0 pe langa ele). Zombie Eaters trebuia sa fie un fel de balada. Si este, pana pe la minutul 2 si un pic, condusa de clapa lui Roddy si vocea perfecta a lui Mike. Si pe la 2:25 incepe nebunia. Patton geme, grohaie, maraie, si intr-un final apoteotic scoate un urlet incredibil, care deja nu mai are nimic uman in el.
.
16 Tons/Let's Lynch The Landlord sunt 2 coveruri faine, de la Tennessee Ernie Ford, respectiv Dead Kennedys, impinse amandoua de la spate de tema de bass fluenta si curgatoare a lui Billy. Mega hitul Easy suna perfect si de data asta, iar Introduce Yourself a fost transformata intr-o piesa isterica, inspre death metal din nou, acelasi lucru putand fi spus si despre Mark Bowen. Si ce modalitate mai buna de a inchide un concert, decat celebra piesa Epic ? Un final perfect, pentru un concert fara doar si poate de nota 10
Nu aveţi permisiunea de a vizualiza fişierele ataşate acestui mesaj.
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Joi Feb 02, 2006 10:53 pm

Dissecting Table - Human Breeding (1996) Industrial

Ichiro Tsuji - vocal effects, samplers, guitars (i think)


Tracklist :

1. Least Mean Square Algorithm for Personality Alteration
2. Man in The Black Box
3. Behind the Ethereal Thorns
4. Human Breeding Market

Dissecting Table is a huge name in the whole industrial/noise genre and also the brainchild of Ichiro Tsuji,who is believed to be head of the small UPD-Organization label. Dissecting Table stands out as the most rhythmically oriented of famous noisemakers out of Japan.

This is the fourth full-length release from this highly-revered Japanese artist. Recorded at UPD studio in 1996, Human Breeding has longer and more involved pieces that go on for as much as 10-15 minutes on a stretch

Definitely yet another great Dissecting Table album filled with metalic percussion, growling death-metal style vocals, lots of awesome pounding sequencing and pure noise.


Least Mean Square Algorithm for Personality Alteration starts off the record, and imo is the best track on the whole LP. What we get in the beggining is the sound of breaking glass, somewhat distorted by synthesizers, and a weird and disturbing organ part. The we get a bit softer part, with the first part of the song repeating and Tsuji doing some growls in the background, while some guitar riffs can be slightly heard. But we quickly pass this, and the interlude brings us some noises and squeeks that prepare us for the best part on the whole disc. Around the 5 minute mark Ichiro brings some rhythmic keyboards and an awesome drum rhythm to go along with them, brining an amazing industrial feel. This goes for almost a minute, and after the guitar riff comes in, and the chaos starts. Tsuji delivers a death metal growl, then releases a full noise attack, and believe it or not makes the guitars and drums almost impossible to hear. And above everything stand out the death metal growls that go all allong with the noise. Another small and almost melodic interlude arrives, making room for the second wave of death metal and noise attack, that goes on until the 9'th minute mark. From there we have again some parts from the intro of the song, that quickly are covered by yet another awesome part of noises and distorted guitars. And as this would not be enough, towards the end of the 12 minute song Tsuji deliveres again that perfect combination of guitar distortion and noise, that gives a very brutal ending to a perfect track. 10/10


Man in the Black Box is the longest track on the record, being almost 15 minutes in length. In the beginning you will have to turn up the volume in order to hear what's going in there. It all seems as Ichiro went out on the street and recorded all the sounds you get there. We have people talking (although what we get are just whispers) noises made by a clock, some strange music in the background, and as we aproach the 2 minute mark the surrounding noise starts to fade out as we get a few keyboard notes repeating, and some interesting distortions that go along. That is until we reach the 4'th minute, where the real song starts. For about 2 minutes and a half we have a very creepy sounding organ and a repetative buzz in the background. Basically besides for a small period of pure industrial beats and ear piercing noises the whole song is pretty light (if i can use that term) We have things here more similar to dark ambient, but still with that industrial feel (after all, Dissecting Table is an industrial artist). The climax of the songs starts off with Tsuji whispering some word i cant really understand while a distorted guitar riff accompanies him. Then we get a 4/4 time signature, and the noise attack starts, and in the background Ichiro growls a bit lighter then on the previous track. The rhythmical part is again outstanding, provided by the keyboard and drum machine, and after the keyboard sort of solo, we get a great ending with Tsuji screaming his lungs out while the noise are used in moderation, thus being able to get a great sound from the keyboards. What we get after that is just a fading of the spectrum of noises used above. 10/10


Behind the Ethereal Thorns starts off with the keyboard keeping just one note, and Tsuji distorting some sounds in the background, for a really metalic feel. The weird combination of keyboard and loud noise makes me think about a fast train that is using it's breaks to avoid a collision. After the intro we get some mellow ambient parts, with more distorted keyboards, ringings, telephone noises (at least that's what i hear there), and even birds singing. Then the rhythm comes back, quickly covered by the loud noises, and that is what we get almost until the end, where the song has an almost melodic ending, due to the keyboard effects. This is the shortest and surely the weakest track on the record. 7/10

Human Breeding Market is another masterpiece. Directly from the beginning we hear Ichiro playing the piano for a John Cage'esque feeling, combined with Emerson Lake and Palmer on acid. The somewhat atonal notes sound simply amazing, while in the background you get sounds i cannot really identity (something like barn animal sounds, from cows to sheeps) The piano part finnishes around the 2'nd minute mark, and then we get a real beauty. Slown, dark and powerful druming. A distorted guitar keeping just one riff, and the keyboard keeping up with some great effects. And above all stands Tsuji, like a god looking down towards his people, and growling at them. Then as the same god, really angry at this time, Ichiro speeds up the tempo, and we get even angrier death metal growls, an increased rhythm, disturbing noises and keyboards. And the noises grow constantly in intensity, and as a result after 2-3 more minutes, we get nothing but pure and brutal noise. Simply amazing. And we also get a fabulous ending for a great track. Another interesting rhythm starts things again, accompanied by the distorted guitar, and surprising for anyone who might have expected a break and some chaos, what we get is the beginning part of the piano and the animal sounds. An amazing finnish for an amazing cd. 10/10


Human Breeding gets 9.5/10
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Joi Mai 11, 2006 10:36 am

Red Hot Chili Peppers - Stadium Arcadium (2006) Pop Rock

Componenta

Anthony Kiedis - voce
Flea - bass
John Frusciante - chitara
Chad Smith - tobe

Tracklist :

disc 1 - Jupiter

01. Red Hot Chili Peppers - Dani California (4:40)
02. Red Hot Chili Peppers - Snow (Hey Oh) (5:34)
03. Red Hot Chili Peppers - Charlie (4:37)
04. Red Hot Chili Peppers - Stadium Arcadium (5:15)
05. Red Hot Chili Peppers - Hump De Bump (3:33)
06. Red Hot Chili Peppers - She's Only 18 (3:25)
07. Red Hot Chili Peppers - Slow Cheetah (5:20)
08. Red Hot Chili Peppers - Torture Me (3:44)
09. Red Hot Chili Peppers - Strip My Mind (4:19)
10. Red Hot Chili Peppers - Especially In Michigan (4:01)
11. Red Hot Chili Peppers - Warlocks (3:25)
12. Red Hot Chili Peppers - C'mon Girl (3:48)
13. Red Hot Chili Peppers - Wet Sand (5:09)
14. Red Hot Chili Peppers - Hey (5:39)

disc 2 - Mars

15. Red Hot Chili Peppers - Desecration Smile (5:02)
16. Red Hot Chili Peppers - Tell Me Baby (4:07)
17. Red Hot Chili Peppers - Hard to Concentrate (4:02)
18. Red Hot Chili Peppers - 21st Century (4:22)
19. Red Hot Chili Peppers - She Looks To Me (4:06)
20. Red Hot Chili Peppers - Readymade (4:30)
21. Red Hot Chili Peppers - If (2:52)
22. Red Hot Chili Peppers - Make You Feel Better (3:51)
23. Red Hot Chili Peppers - Animal Bar (5:25)
24. Red Hot Chili Peppers - So Much I (3:44)
25. Red Hot Chili Peppers - Storm In A Teacup (3:45)
26. Red Hot Chili Peppers - We Believe (3:36)
27. Red Hot Chili Peppers - Turn It Again (6:06)
28. Red Hot Chili Peppers - Death of a Martian (4:24)


Inca nu stiu ce sa zic despre albumul asta. La prima auditie am zis ca e execrabil, apoi am zis ca e slab de tot, acuma imi pare acceptabil. O sa il mai acult oricum, si probabil iarasi o sa gandesc altceva. Am asteptat ENORM momentul in care albumul avea sa iasa pe piata, si tot asa de entuziasmat l-am si bagat in playlist, si iata cateva concluzii, care eu cred ca nu se vor schimba prea curand, chiar daca albumul o sa imi placa mai mult.

Bile albe :

- Nu e chiar asa de slab ca si By The Way
- Chiar sunt cateva piese destul de funk, care suna bine
- Chad se aude din nou, si pe cateva piese are ritmuri faine
- Hump de Bump e super.
- C'mon Girl la fel.
- Flea si Frusciante sunt din nou la inaltime

Bile negre :

- Kiedis nu mai stie nici rap
- Partile melodice suna ingrozitor (si asta din punctul meu de vedere e valabil pentru mai multe piese RHCP, nu neaparat cele de pe Stadium Arcadium)
- La anumite piese care suna fain, trebe sa intre Kiedis si Frusciante cu vocea si cu un refren mega melodic si curgator,in genul pieselor de pe By The Way, care fute tot.
- Pentru un dublu album sunt prea putine piese bune.
- Sunt multe intro-uri faine, dar evident, trebe sa se strice in continuare
- Baladele sunt slabe de tot (niciodata nu o sa mai iasa un alt Transcending baieti, degeaba ... =/ )
- Vocea lui Kiedis a inceput sa ma enerveze deja. A ajuns fada si lalaita, lipsita de acea atitudine si putere din albumele precedente.


Inca nu e pierdut totul. Albumul e fara indoiala mai reusit decat By The Way, si dupa un dezastru ca si zee 2002 piece of shit, era greu de scos un material mai fain (in linii mari in acelasi stil ca si precedentul) Concluzia finala ar fi asta. Incet incet Red Hot Chili Peppers parca isi revin, ar trebui sa renunte la fazele mega melodice, ca nu le sta bine asa. Kiedis sa reinceapa sa o dea pe rap (ma rog, macar cam ca si pe Californication pentru ca sunt constient ca un Uplift Mofo nu mai iese in veci) si o sa fie mai ok. Stadium Arcadium primeste nota 6.5

Old Red Hot Chili Peppers au murit oricum, fara doar si poate. R.I.P. acuma sunt convins ca pot sa salut nasterea unei alte trupe, cu acelasi nume. Ciudat, nu ?

.........
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Mesajde whatever » Dum Aug 20, 2006 9:42 am

Family Values Tour 2006 Nu Metal/Metalcore

candva prin 99-2000, nu mai stiu eu prea bine am ascultat o caseta "Family Values Tour". Coperta e cu un bebelus imens care plange in mijlocul unor cladiri daca mai tin eu bine minte ..... si printre formatiile care canta la turneul din anul respectiv se numara Korn, Primus, Crystal Method, Limp Bizkit si mai cateva ... Un pic mai tarziu am aflat ca turneul e organizat de Korn, ca replica la Lola lu' Perry din Jane.

Nu visam sa ajung vreodata la Family Values Tour. Si totusi, alaltaieri am ajuns la editia din 2006, si am vazut Korn si Deftones Restul trupelor le-am ratat ca am fost la lucru, dar sincer nici nu prea ma interesau, poate mai putin Stone Sour.

Nu am cuvinte sa descriu cum a fost. Am stat la vreo 30 de metri de scena, si implicit de trupe. Am vazut 2 din trupele mele preferate live una dupa alta, si am auzit piesele care doream sa le aud. Am stat intr-o multime de cateva zeci de mii de oameni. Am fost la turneul celor din Korn .... Am auzit Twist, Freak on a Leash, Got the Life, Right Now, ADIDAS, BLIND BLIND BLIND si restul de piese fenomenale. Am auzit Change si Head Up printre altele de la Deftones. L-am vazut pe Chino cantand cu Davis geniala Wicked .... Am fost stropit cu apa de catre Davis. Am cantat toate versurile impreuna cu toti din jurul meu. Piesele au sunat perfect .... in special Got The Life.

Berea era 8 dolari .... si cam totul era extrem de scump acolo .... Organizarea a fost perfecta, poate un pic exagerata ....

Si totusi nu a fost perfect, pentru ca lipseau de langa mine Vladi, Gheorghe si iubita mea Meropi ....

Habar nu am ce sa va mai zic .... A fost experienta muzicala a vietii mele de pana acum, si inca nu imi vine sa cred ca am fost acolo ! Am fost la Family Values Tour 2006 ...
Avatar utilizator
whatever
 
Mesaje: 2848
Membru din: Dum Feb 15, 2004 12:00 am

Anterior

Înapoi la Recenzii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 0 vizitatori

cron