Ciuhandru scrie:Din diverse motive pe care le putem discuta, daca vrei, dar dintre care niciunul nu i se poate imputa lui Enescu personal.
Iar interesul fata de Mahler e crescut poate in raport cu cel care exista in anii '20 ai secolului trecut, pentru ca altfel nu cred ca din 1990 pana astazi cota lui Mahler a crescut semnificativ.
logic că nu i se poate imputa lui enescu că mahler a fost mai cu moţ. insuccesul lui enescu i se datorează tocmai influenţelor bramsiene pe care le-a adoptat. de fapt se poate ierta şi acest fapt. vremea naţionalismului muzical trecuse, grieg şi sibelius deja-şi spuseseră cuvantul, enescu nu mai putea veni cu şcoala naţională cand asta deja se fumase dămult. şi, ca să nu-i bată obrazu cum că veni şi reformatoru lu peşte din cuca măcăii cu ideile lui proprii, a inceput, diplomatic vorbind, să nu se pună rău nici cu retrograzii bramsieni, dar nici cu progresiştii wagnerişti . ş-a ieşit o struţocămilă desigur.
adică s-avem pardon, simfonia a 2-a e o lăbăreală interminabilă, care accentuează totuşi saltul valoric făcut in simf 3. şi care iese din canoanele şubertianismului de tip bramsian.
din păcate, enescu s-a intins in prea multe direcţii, dacă rămanea ca mahler, axat pe lied şi simfonie putea să facă o figură mult mai frumoasă aşa. pentru că amandoi au stat destul de prost la inspiraţie. nu că n-au avut, dar au avut-o intensă şi de scurtă durată.
lucru care nu se poate compara cu muzica la kil semnată moţart sau brams. desigur, şi ştrauss a mai semnat asemenea realizări, şi nici şostakovici nu s-a lăsat mai prejos, stau mărturie garla de suite jazzistice, baletistice şi filmistice. unele dintre ele chiar foarte faine totuşi.