In loc de blog(-ul clasic)

[COSS+min]

Ascultam o lecţie de limba franceza pe Radio Romania Cultural (zilnic, după ştirile de la 18 – o recomand din toata inima!). In scop pedagogic (probabil), realizatorii au făcut o comparaţie bilingva intre lumea lui Shakespeare si cea de azi. Foarte interesant este ca atunci dilema era “a fi sau a nu fi”, dar acum?... acum problema este de a avea sau a nu avea.
Foarte interesant… si foarte adevărat.
Ei se mai intrebau daca nu cumva a avea este pentru a fi. Nu cred. Poţi sa ai dar sa fii un nimic sau poţi sa n-ai si sa fii (sa reprezinţi o valoare, un sistem, o cauza, un suflet, o amintire).
Nu vreau insa sa filozofez prea mult. Mai zic doar ca a fi sau a nu fi este un concept mult mai just decat a avea sau a nu avea – care inspira numai rapacitate, perfidie sau venalitate.
In final, Je veux etre et avoir mais plutot etre qu’avoir! Cel puţin aşa-mi place sa cred.

[COSS+min]

Maitryi este poate, inainte de toate, romanul unor importante frustrări. In viziunea cititorului, povestea de dragoste (pe care si-ar fi dorit-o implinita) nu trebuia sa se termine. După ce am incheiat ultima pagina a romanului am rămas surprinşi – oare s-au desprins foi din carte? – căci tensiunea inca era extrema, acţiunea vibranta, scenariile deschise. Nimic nu prevestea sfarsitul tragic, amplificat de intensitatea paroxistica care ne-a insotit pana la ultimul cuvant.
Neputinţa cititorului de a intelege acel straniu mecanism interior al dragostei dar si al personajelor principale, da naştere la numeroase intrebări:
1. Cum a cucerit-o de fapt Allan pe Maitreyi?
Atat de brusca a fost schimbarea fetei, de la acel refuz total (i-a pretins lui Allan la un moment dat chiar sa plece din casa!) la abandonul complet incat unele semne de intrebare sunt indreptatite. Doar in cateva ore, poate cineva (Maitreyi) sa treacă de la sentimente de amiciţie la cele de profunda dragoste?
Am citit de mai mute ori scena primului abandon a lui Maitreyi… De fapt schimbarea se realizează in doar cateva minute! Ce s-a intamplat in timpul sărutului pe braţ dat de Allan – scena ce leagă practic acea imposibila metamorfoza a sentimentelor ( de la „ – Incearcă orice poţi cu el, săruta-l, mangaie-l; ai sa vezi ca nu simt nimic ” pana la „buzele ei se deschideau ca sa mă soarba, dinţii ei incercau sa mă străbată, inclestarea nu mai era nici impotrivire, nici abandonare, ci coincidenta cu dorul meu, cu sangele meu” ) ?
Maitreyi si-a abandonat imediat idolul (pe Tagore) si a părut ca are brusc o revelaţie. Cinci minute de sărut pasional pe braţ (?) au fost de ajuns pentru a-i răsturna tinerei indience atat sentimente cat si principii sau valori morale! Dragoste pur adolescentina – am putea zice- dar pana in final ne vom lamuri ca nu a fost doar atat. (Poate ca asta e marele merit al romanului – reuseste sa ne convingă de adevărul dragostei lor – constituindu-se si intr-o teza, o demonstraţie foarte reuşita).
Scena sărutului pe braţ este poate punctul cheie al romanului. De aici dragostea lor se va dezvolta, dar atenţie – nu va creste! -, ci se va extinde, pe orizontala, adică capatand noi valenţe, simboluri, semnificaţii. Punctul de intensitate maxima a iubirii a fost atins inca din primul moment si se va menţine pana după sfarsitul romanului (pentru ca deşi povestea este sugerata a fi terminata, tensiunea nu este estompata, misterul nu este curmat, iar romanul continua – dar numai in mintea cititorului).
Dar de fapt nu Allan a cucerit-o pe Maitreyi, ci invers s-a desfasurat jocul seducţiei. Sa nu uitam ca momentul cheie descris mai sus apare abia in capitolul noua, din cele paisprezece ale romanului!… Iubirea lor se declanseaza tarziu. Dar pana atunci ce se intampla? In relaţia lor, nimic. Doar un lung proces de autoiluzionare si de autosugestionare al lui Allan. El se indragosteste (sau mai degrabă devine atras) de Maitreyi treptat, iar uimirea la cuvintele dure ale fetei – care n-avea nicio idee despre ce se petrece in sufletul lui – o are doar cititorul. Căci Allan, cu o impetuozitate total necaracteristica, actioneaza ca si cum fata i-ar fi făcut o declaraţie dedragoste (se indreaptă spre ea si o săruta pasional). De ce? Si cum i-a reuşit ? – se intreabă adolescenţii respinşi, atat de dur, de fete.
Allan nu iubea nici el inainte de momentul cheie. Magia lor poate consta in faptul ca dragostea s-a declanşat la amandoi, exact in acelaşi timp – in imbratisarea ce a urmat sărutului pe braţ („O nemaipomenita beatitudine mă invada atunci pe toate porţile sufletului si ale trupului ” ) . Cand s-a stins? Asta cititorii sunt liberi sa presupună căci romanul se termina inainte de acel moment – daca exista -.
2. Cine sunt de fapt cele doua personaje principale? O indianca care apare atat de prostuţa, cu replici copilăroase si jocuri stupide – dar premiata pentru poezie si cu importante idei filozofice. Tine la tradiţie, cinsteşte obiceiurile, zeii, idolii – dar le nesocoteşte pe toate cand accepta dragostea lui Allan. O suma de contradicţii care sfarsesc prin a ne indepărta de ea si e ne pune intrebarea: Ce este pana la urma atat de fermecător la Maitreyi? Trebuie sa recitesc pasaje din roman pentru a incerca un răspuns (e clar ca , daca Allan s-a indrăgostit de ea, cititorii nu-i impartasesc sentimentul). Poate exotismul fetei? Misterul acelei tari concentrate intr-o singura persoana. Allan, descoperind-o pe Maitrey, descoperea de fapt India. Dar e ceva mai mult de atat căci ar fi greşit sa afirmam ca el iubea de fapt India si nu pe Mitreyi (repet, demonstraţia dragostei totale este completa, fara echivoc). Poate si atracţia sexuala, el fiind surprins de Maitreyi care părea o experta in aceste taine. Deşi este un roman, cititorii nu-si cunosc pe deplin personajele. De aceea farmecul indiencei este, in cele din urma, unul din misterele cartii.
Cine este Allan? Un tanar inteligent, ambiţios, care pare sa fie predestinat pentru o cariera de succes in India. Integrat in viata englezilor de acolo, reuseste sa obtina admiraţia dl. Sen. oarecum prin pur noroc. Timp de noua capitole il urmărim nesigur pe sentimente, făurindu-si scenarii si analizand obsedant detaliile. Este un personaj pozitiv, cu bune intenţii, la care ajungem sa ţinem. Victima a prejudecatiillor, a tradiţiilor rigide, nu-si implineste o dragoste ce se conturez in ultimele capitole ca fiind mult mai mare decat se credea. Allan este singurul personaj căruia cititorul ii ia cu adevărat partea (poate si lui Chabu - dar acolo este vorba de simpatie nevinovata ) si striga, la final, dezamăgit: De ce nu te-ai dus la ea din nou? Sa baţi la uşa dl. Sen, sa te vadă si ea! Cine ştie ce s-ar fi intamplat!
3.De ce pana la urma parintii s-au opus atat de categoric?
Cititorii nu au niciun un indiciu ca tradiţiile in India sunt atat de rigide, ca parintii lui Maitreyi sunt atat de riguroşi! Si-au urmărit o fiica murind!… Pe cealaltă dandu-se unui vanzător de fructe!…Cu toate acestea dl. Sen „mai bine o omoară cu mana lui, decat s-o dea afara”. Si ce om părea inainte!
Tatăl lui Maitreyi are o evoluţie dramatica, de la un personaj pozitiv la principalul vinovat in despartirea celor doi. Mentalitatea indiana este peste puterile de intelegere ale lui Allan, ale noastre, chiar si ale lui Maitreyi.

O suma de mistere, multe intrebări, puţine răspunsuri. O poveste fascinanta. O tensiune formidabila data de autenticitatea textului. Un sfarsit frustrant, care ne va revolta si ne va pune pe ganduri. O poveste de dragoste convingătoare, tulburătoare, - frumoasa, trista.

[COSS+min]

Marile diferente intre tari sunt ilustrate cel mai bine de oamenii de rand. Cifrele, clădirile spun mai puţin decat atitudine, mentalitatea maselor.

Povestirea ilustrativa incepe cu mine, la inceputul verii. Eram in ştrandul Titan (sau trei ligheane) intr-o zi călduroasa. Insetat, mă apropii de un butic (copertina din panza, lada cu inghetatele in fata, vitrinele cu suc in spate). Nu vedeam preţul la cola… fata nu mă baga in seama… am mai făcut un pas sa mă holbez mai bine…nimic. Intreb aşadar cat costa. Fata se uita mirata la mine si imi zice, uşor plictisita: “N-ai voie sa intri aici”. Mă uit curios in jur. Eram pe latura laterala a lăzii cu inghetata, ceilalţi clienţi fiind in fata ei. Mă revolt (in sinea mea) dar totuşi mi-e sete. Nu merita, imi zic si fac un pas inapoi, repetand ironic intrebarea. O fetita de langă mine incepuse sa rada. Am zambit si eu, doar m-am obişnuit de atata vreme.
Ghinionul a făcut ca in aceeaşi zi, seara, sa mă duc la festivalul (in aer liber) Mozart, din piaţa operei. Frumos concertul, frumoasa si ploaia pe care am infruntat-o cu stoicism stand nemişcat pe scaun. Concertul s-a terminat pana la urma, dar ploaia nu. Aşa ca m-am adăpostit sub o copertina, chiar acolo, in piaţa. Treceau mulţi oameni pe langă mine, unii cu beri in mana, alţii cu mici, alţii cu bani (?). Am realizat in scurt timp ingrozit (traumatizat de experienţa anterioara), ca de fapt acolo era locul de unde se servea pentru terasa din fata. Eram in spatele vanzătorilor, chiar langă vitrina cu băuturi. A venit o doamna la noi care ne-a atenţionat, dar chiar atunci un domn foarte volubil a intervenit făcand semne ca putem sta. A mai poftit chiar inca 2 tipi (udaţi pana la piele) sa stea tot acolo. L-am auzit mai apoi vorbind in germana. Era bine-nţeles, străin. Mi-a plăcut atmosfera: am luat o bere (chiar daca era 45 de mii), pe care am comandat-o fiind in spatele vanzătoarei; am ras; am discutat cu un american de langă mine care era ingrijitor acolo (?). Dar mi-am amintit ofticat de scena de dimineaţa.

Diferenţa dintre cel care m-a poftit la el in prăvălie si cea care mi-a amintit maliţioasa ca eram cu juma’ de metru mai in fata este chiar diferenţa dintre Romania si Germania. Dar poate ca aşa suntem noi… si gata.

[COSS+min]

Modul in care Slavici si-a scris nuvelele este mai degrabă greoi. Ritmul – molcom; vocabularul – plin de regionalisme si arhaisme; acţiunea – avansez greu, cu incetinitorul; nici personajele nu sunt mai active sau mai plina de viata. Toate acestea creaza un peisaj cenuşiu, cufundat intr-o ceata adanca ce pare ca incetineste pana si timpul.
Dar afundandu-te in lectura, trăind viata aceea, intelegand personajele, te opreşti la un moment dat, plăcut surprins: oamenii aceia sunt chiar taranii, cei de toate zilele, cei veşnici; ritmul este chiar cel pastoral; lumea acelor povestiri este chiar lumea satului romanesc. Asta a reuşit sa redea Slavici, in asta consta măiestria lui. Acolo, nimic nu merge mai repede decat trebui, nimeni nu e prea grăbit, nimeni prea nervos. Pasiunile se nasc incet si se consuma greu. La sate, timpul insusi pare prins in contemplarea pamatului, a holdelor. Lumea aceea se schimba greu, la fel si oamenii. Iar Slavici a inteles asta mai bine decat toţi si a reuşit sa ne facă sa trăim timpul pastoral, sa intram in mediul bucolic unde viata este altfel. Ce bine ne prinde, noua, orasenilor, sa aflam ca exista si astfel de locuri, unde soarele nu se grabeste sa apună si dimineaţa este aşteptata cu nerăbdare de toata lumea.

[COSS+min]

In parcul (nou si modern făcut de primăria sectorului 3) din fata blocului, se jucau intr-o dimineaţa, doi băietei (nu aveau mai mult de 7 ani). Unul dinte ei, insufletit probabil de succesele recente ale Stelei, a inceput sa strige infocat: „ Am avut si vom avea mereeeu, boala pe tigaaani…”. La nici 3 metri de ei, 2 ingrijitoare (cu tenul sensibil mai inchis decat cei 2 copii) maturau impasibile. Am pufnit instantaneu in ras, moment in care femeile mi-au aruncat nişte priviri dusmanoase… Normal, copiii se joaca, ele muncesc, numai eu n-am ce face p-acolo…

[COSS+min]

Traversam deunăzi Dambovita, pe la Piaţa Unirii, printre vanzătorii ambulanţi de ciorapi, dresuri si tricouri second-hand. “Poftim, baiatu’” – mi s-a adresat, plina de speranţa, o femeie. Acest glas mi-a amintit de un altul, “ Bonjour monsieur”, adresat tot mie, si tot pe malul unui mare fluviu. Eram in Paris, pe malul Senei, dar poate cea mai mare diferenţa era ca acel domn vindea carti – formand, impreuna cu mulţi alţii ca el, celebrele buticuri de pe malul vestitului rau. De la chiloţi si ciorapi de dama pana la carti e o distanta cam de la Dambovita pan’ la Sena, iar daca ar fi sa comparam Parisul cu un roman de Victor Hugo, atunci Bucurestiul ar trebui sa fie asemuit cu nişte izmene ca acelea din Piaţa Uniri, sau, de ce nu?, cu nişte papuci sintetici, marca Mike.

[COSS+min]

Parcul din fata blocului nu mai e! A avut o viata scurta dar spectaculoasa. A fost ca un om sclipitor care a ştiut sa se facă iubit pe timpul vieţii si care a dus o viata imbelsugata, plina de succes. Dar după moartea timpurie, nimeni nu l-a mai plans. Toţi s-au resemnat, acceptand parca ca era un bine prea mare pentru ei. De parc vorbesc. Da, a fost frumos. Si cei mai ursuzi trecători se opreau si zambeau uşor cand vedeau explozia de bucurie, de culori si de glasuri cristaline. Faima parcului s-a extins indirect si asupra blocului. Oameni din colturi indepărtate veneau, se minunau si intrebau: “ Dar ce bloc e asta, din fata parcului?”. Ajunsesem blocul din fata parcului; nimeni nu mai zicea parcul din fata blocului. A fost ca un miracol de-al lui Dumnezeu, iar cum El nu realizează nimic direct, mijlocitorul a fost de aceasta data, Primăria Sectorului 3.
Iar acum nu mai e. Au dispărut intr-o zi toate leagănele. Fara urma. Ca si cum o tornada puternica s-ar fi abătut numai in acel loc. Puţin ştiau adevărul, aşa ca legendele au inceput sa circule, tulburand micuţa comunitate. Unii spuneau ca au văzut intr-o noapte cum zece carute de ţigani au oprit langă parculet si au incărcat toate leagănele. Alţii, ca un mare baron local, afland de miracol, a vrut sa aibă parcul pentru el. Aşa ca l-a luat cu totul si acum poate fi văzut intr-o mare vila din Snagov. Cei mai evlavioşi spunea chiar ca Dumnezeu insusi l-a luat, pentru gradina lui din rai. S-a propus aducerea inaltului cler pentru omologarea minunii. S-a vorbit de chemarea televiziunilor, de pelerinaje. Sedintele de bloc se ţineau in fiecare zi. Mulţi au inceput sa viseze: daca blocul va deveni un punct de atracţie celebru, un loc sfant, cu siguranţa si preturile la apartamente vor exploda. Din ce in ce mai mulţi se vedeau deja in vile cu grădini uriaşe, invartind sume fabuloase. E lesne de inteles ca nimeni n-a mai vrut sa audă de ţigani sau de baronul local. Toţi susţineau cu tărie intervenţia divina asupra parculetului.

Voi reveni...

[COSS+min]

Am revenit...

Cartierul nostru este unul mare dar, chiar s-aşa, oamenii se cunosc intre ei. De aceea a fost de ajuns sa le povestim si vecinilor noştri de vizavi, ca misterul s-a si spulberat. Adevărul a venit ca un fulger: nemilos si hotărator. Am căzut cu toţii brusc la vechiul statut, de simpli locuitori la bloc. Cei care se visau in vile cu piscine au fost cei mai dezamagiti. Si doamnele care se gandeau cum o sa impartă colive sau povesti pelerinilor, erau triste. Resemnarea si dezamăgirea pluteau pe locurile unde altădată găseai zeci de fete zambitoare si tot atatea rasete cristaline.
Ce se intamplase, mi-a zis si mie o vecina intr-o dimineaţa trista de august. Cei de vizavi au fost ingrijorati cand vedeau cum seara, pe băncile parculetului se strang golanii sa bea. Ingrijorarea s-a transformat in manie atunci cand maşinile din jur au avut de suferit. Vreo 2 parbrize sparte si o roata dezumflata au fost de ajuns ca oamenii sa meargă cu reclamaţiile pana-n panzele albe, respectiv – se pare – chiar la Liviu Negoita. Primăria s-a conformat iar acum parcul nu mai e.
Mai corect ar fi insa sa spun ca leagănele nu mai sunt. Pe acel loc a rămas numai nisipul dar si … băncile! Acelea atat de controversate. Vecinii mi-au impartasit nedumerirea. Golanii oare au plecat? Sa fi fost de fapt leagănele ce-i atrăgeau in acel loc - si pe ei ca si pe toţi copiii, bătranii si atatia alţi oameni? Puterea mistica a acelor instrumente de distracţie si fi fost chiar atat de mare, peste putinţa mea de intelegere?
Nu ştiu, dar ce ştiu este ca parcul nostru a pierit degeaba. Sunt mahnit dar si furios. Vreau sa mă răzbun. Trebuie sa mă răzbun. Si o s-o fac chiar in seara asta. Am sunat pe toata lumea. Bere o sa avem pe saturate. Muzica se va auzi pana dimineaţa, băutura va curge in valuri. Va fi o chermesa adevărata! Si o vom tine aşa in fiecare seara. Bineinţeles, totul pe băncile si in fostul nostru parculeţ.

[COSS+min]

Johannes Brahms in Simfonia 1 spune povestea a doi oameni care se iubesc, apoi se cearta, si iarasi se iubesc – intr-un vartej nebun. Descrie războiul; imaginează bucuria; ne plimba prin taigaua rusa sau prin jungle africana; dar mai mult decat toate, ne spune ca e bine sa traiesti.
Daca viata nu poate fi descrisa de nimeni, Brahms a reuşit sa facă mai mult de atat. Căci viata insasi nu e mai complexa si mai diversa ca Simfonia 1 de Johannes Brahms.

[COSS+min]

Overheard in Bucharest
(faza absolut reala; i s-a intamplat unei cunostinte )

La examenul auto (tocmai treceau pe langă o scoală generala):
Poliţistul: Ce semn e ala ?
Tipul: Incetiniti, trec copiii.
P: Bun… si tu de ce accelerezi?
T: Pai acu’ suntem in vacanta!
P: Bine… atunci si tu iţi iei carnetul cand incepe şcoala.!

[COSS+min]

Mi-a plăcut la Open Romania. Mai ales pentru ca:

- Atmosfera era una de sărbătoare. In afara de terenuri, mai erau restaurante, barulete, patiserii si un Mc Donald’s. In plus si 2 locuri unde puteai juca darts si reprezentantele sponsorilor cu obişnuitele fete frumoase. Lumea era multa si toţi zambeau. Toata organizarea aducea puţin cu SIAB, numai ca aici mai exista si tenisul. Aerul acela, aproape de carnaval, nu l-am mai intalnit pana acum in Bucureşti.

- Tribunele au fost pline, tipul de langă noi – haios ( la un moment dat a strănutat si tot stadionul a ras; a cerut de 2 ori o şapca, si a reuşit sa-l deranjeze pe Andrei Pavel), oamenii pasionaţi (un puşti din spate m-a surzit cand a ţipat la o minge castigate de “cneaz” ) si s-au dat şepci gratis. (Totuşi ar fi fost distractive ca tipii cu furtunele cu apa sa ne ude si pe noi – după modelul turneelor de volei pe plaja)

- Si in tribune si afara era plin de fete frumoase (poate ca tenisul are ceva). Chiar am schimbat cateva cuvinte (in engleza!) cu 2 dintre acestea (erau din Grecia, cică, si au venit special pentru turneu!?). Mi-am dat “autograful” pe tenisii lor si m-am simţit si eu cateva secunde o vedeta.

- Meciul a fost frumos deşi Pavel a pierdut. In următorul, Tursunov cu un alt spaniol s-a jucat parca mai tare. Am văzut un pic si dintr-un meci la dublu de pe terenul 2 – si acela foarte spectaculos.

- Fratemiu a făcut o poza cu Victor Hanescu, un jandarm ne-a gonit de la loje, un clovn ne-a distrat in metrou, si am ratat de 3 ori complet ţinta la Darts.

Duceţi-va la BCR OPEN ROMANIA !

[COSS+min]

Majoritatea ii spun Titanel. Eu ii spun Titanii – după cum am fost invatat cand eram mic si m-a plimbam cu tata in acest parculet. Deşi este foarte mic are 3 terenuri de tenis, 3 de baschet, unul de volei, cateva mese de ping-pong, 3 terenuri de joaca si 2 fantani arteziene. Acest parculet multifuncţional, recent renovat, atrage ca un magnet, zi de zi, toate categoriile de varsta formand un amalgam, unic cred, in Bucureşti.
La tenis, terenurile sunt ocupate de dimineaţa pana seara de copii, tineri, bătrani (ce bine ar fi sa existe numai astea trei varste!). Leagănele sunt de asemenea pline mai mereu. Terenurile de baschet sunt ocupate dimineaţa de copii iar după-amiaza lucrurile se stratifica: cei mari au coşul lor bine stabilit, urmează un alt cos, tot al celor mari dar nu aşa de buni. Cei şmecheri, cu fentele lor de efect ( circarii) au locul bine stabilit. Copiii la fel. La volei am văzut oameni de toate varstele dar pe nimeni ştiind sa joace ( )
Aleile sunt populate dimineaţa de mame, copii, bunici. După-amiaza apar adolescenţii– ffff mulţi dar se păstrează si bunicii, mamele, copiii. Daca ai 13-14-15-16 chiar si 17 ani atunci acesta este locul de agatat frate. Mai multe puştoaice care abia au inceput sa se fardeze ca aici, cu siguranţa n-ai sa gasesti in alta parte.
Titanii este un parc foarte aglomerat dar in care ai ce face. Incep sa cunosc din ce in ce mai multa lume aici si incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult.

[COSS+min]

Suntem o tara de fotbalişti. Asta mi-a devenit si mai clar cand un domn la patru ace mi-a pasat mingea razand. Am ieşit după mult timp la fotbal si - ca orice fotbalişti care se respecta - suturile, pasele, centrările au inceput inca de pe drumul spre teren. Mingea lovea gardurile, maşinile, intra in grădini – era doar o chestiune de timp pana sa se izbească si de un om. Cand am văzut-o cum se indrepta vijelios către un domn la patru ace (costum, cravata, servieta), nu ne-am simţit deloc bine. Dar surpriza! A făcut o preluare de maestru cu pantofii lui proaspăt lacuiti, si zambind ne-a pasat-o. In parc, cred ca i-am făcut cea mai mare bucurie unui pensionar care a avut ocazia sa ne si centreze.

Toate aceste intamplari le pun in balanţa cu cele in care am mingea de baschet in mana. Cand o bat pe strada, sau o invart pe deget, sau pur si simplu o ţin in mana, oamenii mă privesc incruntat. Parca nu inteleg ce fac, dar nici nu vor sa afle, ştiu doar ca-i deranjez si ca nu mă vor in preajma lor. Ferească Sfantu’ sa scap cumva mingea si aceasta sa atingă pe cineva. Atunci daca am noroc, respectivul o sa se dea din calea ei scarbit, dar de cele mai multe ori mă aleg cu un “Ai grija, băiete!” sau alte variante: “ Vezi cu mingea!”, “Nu te uiţi, băiete!?”. Bineinteles ca trebuie sa-mi cer scuze si sa mă fac cat mai neobservat pana la teren.

Mai vreţi alte dovezi? Ganditi-va ce fac copiii de cele mai multe ori cand vad o sticla goala pe jos? Dau cu piciorul in ea! Sau daca sunt mai mulţi, incing o miuta! Instinctul de fotbalist exista in noi inca de la inceput, apoi este bine cultivat pe maidane si incurajat de roti. Vreţi sa va mai spun cate terenuri de baschet, tenis, volei, am văzut unde se juca fotbal? Sau cu cate mingi de baschet se juca acelaşi sport naţional?

Sa practici alt sport este un lucru complicat. Trebuie sa gasesti un teren, sa te duci la un antrenor, sa afli regulile, tehnicile. La fotbal, regulile, tehnicile, se transmit precum odinioară folclorul – din gura-n gura. Unii nu ştiu care e preşedintele Romaniei, sau care e capitala Frantei, dar toata lumea – va garantez – ştie ca pasa se da cu latul, preluarea se face asemenea, iar şutul nu se da cu varful (cioaca in jargon). Uneori regulile se transmit aproape miraculos. Mă uitam acum cateva zile la copiii din fata blocului care jucau tenis de picior. Ştiau ca serva trebuie sa fie buna, altfel strigau „repeta!”. De unde ştiau asta? De la cineva mai mare, normal. Dar eu nu i-am invatat. Nici prietenii mei. Nimeni nu s-a jucat vreodată cu ei tenis. Poate ca parintii lor. Sau poate ca regulile de tenis, diri-diri, sau respinsea plutesc cumva in aer, fiind destinate sa nu dispară niciodată, aşa cum incep sa dispară hoţii si vardiştii sau cum a dispărut deja „lapte-gros”(Ce e ala? Eu nu l-am jucat niciodată!). Iar odată ce le-ai invatat nu le vei mai uita. Sambăta am ştiut la perfecţie diri-diri, deşi l-am jucat pentru prima oara după 5 ani!!!

Nu ştiu daca e magia, tradiţie sau aşa a fost scris. De asemenea, am inceput sa accept dictatura fotbalului in mass-media (deşi visul meu e sa schimb ceva) sau in viata de zi cu zi. Ce mă intristează e ca in toata istoria noastră fotbalistica nu avem decat un singur trofeu si foarte multe eşecuri – diametral opus pasiunii si intinctului, peste tot prezente.

[COSS+min]

Asta sa fie principala concluzie, ca Lyon este la un catralion de ani distanta de Steaua ca valoare? Nu cred. I-am văzut pe toţi resemnaţi, spasiti, recunoscand ca n-au avut ce face, ca au fost prea buni. Insusi conducătorul oştirii, bravul soldat, neinfricatul din lumea celor cu frica, spunea ca diferenţa a fost prea mare.

In primul rand asta nu este o atitudine normala nici pentru Divizia A si sincer, eu credeam ca la Steaua existao alta mentalitate. Ce inseamnă prea buni?… n-am putut mai mult? Nu cumva rataţii, aceia de cea mai joasa speţa, spun lucrurile astea? Isi cunosc propria valoare? Au fost realişti? Fara sa mai vorbim de atitudinea execrabila (A fost cineva realist in 86? Dar in 89? Dar anul trecut?), adevarul este altul.

In primul rand sa nu uitam ca Lyon a jucat acum relativ modest. N-au avut faze fluviu, cu pase năucitoare, care sa dureze 5-7 min. N-au avut presing sufocant sau sclipiri de geniu (exceptand desigur calcaiul lui Pernambucano). S-a si văzut de altfel din meci, luat ca intreg – unul anost.

Apoi, noi am analizat jocul lui Olimpyque dintr-un unghi poate greşit, adică valoarea lor a insemnat neputinţa noastră! Am ajuns sa ne uitam la Paraschiv cum nu face nimic pe teren si sa exclamam „Formidabili, francezii astia!”

Pana la urma pentru faptul ca am jucat prost, ca n-au mers pasele, ca atacanţii n-au reuşit nimic, chiar sa fie de vina Lyon-ul? Eu am văzut altceva:
Steaua a fost marţi seara o echipa diferita de cea de la Kiev. Acolo văzusem jucători cu ambiţie, curajoşi, care muşcau din gazon si din adversar. In primele 20 de minute ii inebunisem pe Ucraineni. Intram la fiecare minge ca disperaţii ( au fost vreo 2 faulturi de galben doar la inceput), făceam presing cu 10 oameni in jumătatea lor, alergam, puneam osul, ne luptam. Eu mă frecam la ochi – acea era Steaua la potenţial maxim. Si tot asta m-aşteptam sa vad in meciul cu Lyon. Dar in schimb? 11 inşi timoraţi, care jucau cu frica, intrau la adversar cu respect parca, fara curaj, fara ambiţie, multumiti doar cu faptul ca puteau sa schimbe o pase cu mare echipa. Asta am văzut eu marţi seara! Cum vrei sa pui probleme Lyon-ului daca nu te repezi la minge, daca nu intri cu ardoare in jucătorii aia, daca nu alergi sa-ti scuipi plămanii? Puteam mai mult. Afirma acest lucru cand o Romanie intreaga spune contrar. Unde a dispărut presingul sufocant in terenul adversarilor? Poate ca nu ne-ar fi mers, dar noi nici măcar n-am incercat. Frica de-al faulta pe Juninho ne-a costat mai mult. S-a extins la toţi adversarii noştri, si s-a transformat intr-un fel de angoasa amestecata cu plafonare. Pentru ca a fost si asta. După episodul Kiev toata lumea era mulţumita. S-a văzut asta in jocul cu Rapid, a continuat cu Dinamo, si acum am simţit cum jucătorii ne strigau parca: „Ce mai vreţi? Am bătut Kiev-ul cu 4-1 Tot nu sunteţi multumiti?” Se pare ca ne-au convins pe toţi, din moment ce nimeni n-a criticat jocul Stelei.
Uitandu-mă spre viitor mi-e teama ca plafonarea, mulţumirea asta de sine, n-o sa dispară. Asta pentru ca nimeni nu le-a dat in cap, sa le spună „Aţi jucat prost, baaa!!!” In continuare se cred cei mai buni, ei din Champions League, ei la egalitate cu Real-ul, etc. Atenţie! Peste noi vine Ronaldo, Beckham, Raul, Robinho, Reyes, sa mai continui? As putea, Van Nistelrooy, Roberto Carlos, Casillas, Fabio Capello – despre care ştim ce antrenor e. Cei mai in măsura sa schimbe ceva sunt cei ale căror nume le rostesc cu groaza: Meme Stoica, Olaroiu, Gigi Becali.

[COSS+min]

Asta sa fie principala concluzie, ca Lyon este la un catralion de ani distanta de Steaua ca valoare? Nu cred. I-am văzut pe toţi resemnaţi, spasiti, recunoscand ca n-au avut ce face, ca au fost prea buni. Insusi conducătorul oştirii, bravul soldat, neinfricatul din lumea celor cu frica, spunea ca diferenţa a fost prea mare.
In primul rand asta nu este o atitudine normala nici pentru Divizia A si sincer, eu credeam ca la Steaua existao alta mentalitate. Ce inseamnă prea buni?… n-am putut mai mult? Nu cumva rataţii, aceia de cea mai joasa speţa, spun lucrurile astea? Isi cunosc propria valoare? Au fost realişti? Fara sa mai vorbim de atitudinea execrabila (A fost cineva realist in 86? Dar in 89? Dar anul trecut?), adevarul este altul.
In primul rand sa nu uitam ca Lyon a jucat acum relativ modest. N-au avut faze fluviu, cu pase năucitoare, care sa dureze 5-7 min. N-au avut presing sufocant sau sclipiri de geniu (exceptand desigur calcaiul lui Pernambucano). S-a si văzut de altfel din meci, luat ca intreg – unul anost.
Apoi, noi am analizat jocul lui Olimpyque dintr-un unghi poate greşit, adică valoarea lor a insemnat neputinţa noastră! Am ajuns sa ne uitam la Paraschiv cum nu face nimic pe teren si sa exclamam „Formidabili, francezii astia!”
Pana la urma pentru faptul ca am jucat prost, ca n-au mers pasele, ca atacanţii n-au reuşit nimic, chiar sa fie de vina Lyon-ul? Eu am văzut altceva:
Steaua a fost marţi seara o echipa diferita de cea de la Kiev. Acolo văzusem jucători cu ambiţie, curajoşi, care muşcau din gazon si din adversar. In primele 20 de minute ii inebunisem pe Ucraineni. Intram la fiecare minge ca disperaţii ( au fost vreo 2 faulturi de galben doar la inceput), făceam presing cu 10 oameni in jumătatea lor, alergam, puneam osul, ne luptam. Eu mă frecam la ochi – acea era Steaua la potenţial maxim. Si tot asta m-aşteptam sa vad in meciul cu Lyon. Dar in schimb? 11 inşi timoraţi, care jucau cu frica, intrau la adversar cu respect parca, fara curaj, fara ambiţie, multumiti doar cu faptul ca puteau sa schimbe o pase cu mare echipa. Asta am văzut eu marţi seara! Cum vrei sa pui probleme Lyon-ului daca nu te repezi la minge, daca nu intri cu ardoare in jucătorii aia, daca nu alergi sa-ti scuipi plămanii? Puteam mai mult. Afirma acest lucru cand o Romanie intreaga spune contrar. Unde a dispărut presingul sufocant in terenul adversarilor? Poate ca nu ne-ar fi mers, dar noi nici măcar n-am incercat. Frica de-al faulta pe Juninho ne-a costat mai mult. S-a extins la toţi adversarii noştri, si s-a transformat intr-un fel de angoasa amestecata cu plafonare. Pentru ca a fost si asta. După episodul Kiev toata lumea era mulţumita. S-a văzut asta in jocul cu Rapid, a continuat cu Dinamo, si acum am simţit cum jucătorii ne strigau parca: „Ce mai vreţi? Am bătut Kiev-ul cu 4-1 Tot nu sunteţi multumiti?” Se pare ca ne-au convins pe toţi, din moment ce nimeni n-a criticat jocul Stelei.
Uitandu-mă spre viitor mi-e teama ca plafonarea, mulţumirea asta de sine, n-o sa dispară. Asta pentru ca nimeni nu le-a dat in cap, sa le spună „Aţi jucat prost, baaa!!!” In continuare se cred cei mai buni, ei din Champions League, ei la egalitate cu Real-ul, etc. Atenţie! Peste noi vine Ronaldo, Beckham, Raul, Robinho, Reyes, sa mai continui? As putea, Van Nistelrooy, Roberto Carlos, Casillas, Fabio Capello – despre care ştim ce antrenor e. Cei mai in măsura sa schimbe ceva sunt cei ale căror nume le rostesc cu groaza: Meme Stoica, Olaroiu, Gigi Becali.

[COSS+min]

Aţi mai auzit vreodată de un spectacol de anvengura (ţinut la Sala Palatului) in care pe invitaţii ora de incepere sa fie 19:00 iar pe bilete sa scrie 20:00? La casa de bilete sa ti se spună ora 8 iar in ziare sa apară 7? Este vorba de o producţie 100% romaneasca (curios?) numit Romanian Golden Team.
Am fost si eu. Ce-am văzut? In primul rand o ora incerta de inceput (pana la urma a fost 19:30 ), o sala mai mult goala, un show lipsit de strălucire – fara mulţi oameni, puţine elemente, decor aproape inexistent-, dar totuşi un spectacol reuşit. Aste pentru ca l-am văzut pe Marius Urzica inca o data lucrand la cal – incredibil ca intotdeauna, le-am văzut pe Oana Ban, Dana Sofronie si altele, evoluand la barna sau avand diferite figuri spectaculoase. Deşi mai avem mult de munca pana sa ne comparam cu Cirque du Soleil (foarte mult), este un inceput bun. In multe momente performanta gimnaştilor noştri a semănat cu un show de cel mai inalt nivel, principalul meu regret fiind ca a durat prea puţin – fix o ora. Nimeni nu a plecat dezamăgit insa majoritatea cu sentimentul ca se putea mai mult. Pentru ca – stiti voi cum suntem – trebuie sa incepem incet, privind timoraţi către mai sus si asteptand incurajări puternice pe post de vant din pupa. Mereu cand e vorba de romani se rostesc cuvinte de genul promitator, cu viitor, sa-l mai vedem, deocamdată foarte bine, etc. Cam asta a insemnat si spectacolul de aseară. Dar analizand lucid, show-ul are intra-adevăr potenţial iar daca se va dezvolta – asta insemnand in principal bani, apoi mai mulţi artişti, decoruri, idei – ne vom putea prezenta si afara transformand Romanian gymnast intr-un brand de succes.
Pentru mine, partea plăcuta a serii a fost alta. In Piaţa Ateneului a cantat un tip, Jean-Franí§ois Breau din Noul Brunswick (???). Excelent. Superb. N-am cuvinte. Am stat peste o ora vrăjit de muzica lui. De unde a apărut nu ştiu, dar in Romania nu exista aşa ceva. Ceva informaţii despre el pe bfranco.ro. Sa fie toţi artişti de saptamana asta de o aşa valoare – pentru ca in Piaţa Ateneului, in fiecare seara evoluează un alt artist francofon - ? Nu ştiu, dar o sa aflu.
Dar sa nu-l uitam pe Edvin Marton. Abia aştept! Voi reveni!

[COSS+min]

Un prieten: Si cum a fost mă la concertul ala cu Stradivarius?
Un amic de-al prietenului: Ce mă ai fost la ala?... Ai văzut cat e vioara aia, in p__a mea!
Prietenul: 3 milioane de euro.
Eu: 4 milioane!
Amicul prietenului: In p__a mea… Cum naiba, mă?
Eu: … A fost extraordinar, mă. A durat 2 ore… a făcut 3 bisuri!
Prietenul: Aha…
Alt amic al prietenului: Pai daca eram eu o vindeam mă, in p___a mea! Mă umpleam eu de bani, ce-mi pasa de vioara?
Eu: Pai nu-i vioara lui. I-a fost data pana la moarte.
Primul amic al prietenului: Auzi ba, da tu cate beri mai aveai sa-mi dai?

Si aşa s-a terminat scurta discuţie despre concertul lui Edvin Marton – un spectacol incredibil, de calitatea I. Un show adevărat cu artişti adevarati, cum nu prea vezi pe la noi. Bineinteles ca la mine in cartier oamenii nu prea sunt interesaţi de astfel de lucruri. Da, e frustrant ca nu te poţi lauda, nu poţi discuta, nu-i poţi face sa inteleaga. Exista oare cineva care sa aprecieze chestiile astea dar in acelaşi timp sa-i placa si pe stadion si in bodegi?... Normal, in afara de mine…
De aceea am prieteni de Ateneu, prieteni de concert, prieteni de bere, prieteni de meciuri si prieteni de baschet. Sunt unii care pot fi incluşi la mai multe categorii dar ferească Sfantu sa se intalneasca prietenii de baschet cu aia de meciuri sau cei de Ateneu cu aia de bere. Muzica este o arta, pictura – la fel, si sportul poate fi. Dar arta adevărata va fi acel lucru, acea minune, care ii va atrage pe toţi.
La fete pare totul mult mai simplu. Prietena si celelalte – amicele. Ele nu sunt pe categorii. Le plac aceleaşi glume, facem relativ aceleaşi lucruri si sunt impresionate de aceleaşi lucruri. N-am cunoscut vreo fata care sa nu fie incantata de mandolina mea dar la baieti… Unora le-a plăcut, altora nu, dar totuşi s-au prefăcut ca le place, alţii au inceput sa facă mişto, alţii nici nu m-au ascultat ci s-au repezit sa incerce si ei, etc. Sau ceasul meu in forma de pisica – deşi nu l-a văzut nicio fata sunt absolut sigur ca l-ar fi plăcut, fara excepţie. Pe cand prietenilor… deja unul mi-a spus ca e marfa si altul ca e o tampenie.
Bine, normal ca fetele raman cele muuuuult mai complicate, dar măcar din acest unghi par altfel .Pentru ca, cum spunea Jerry Seinfeld: „Ce vor femeile?? Noi ştim ce vrem. Toata lumea ştie ce vrem noi. Vrem femei!! Dar ele?? „

Pot fi si concerte proaste in Piaţa Revoluţiei. Am văzut o formaţie de rock alternativ – mult prea mult zgomot…

[COSS+min]

Am fost azi la BCU. Mi-au dat cheia de la dulapior, plăcuţa cu numarul de la vestiar, şi un ditamai cardul. In plus mai aveam la mine legitimaţia de la cealaltă bibliotecă (de sector), cheile de acasă, cartela de metrou, buletinul, banii, marunţişul, biletele de RATB şi carneţelul de la şcoala de şoferi. Buzunarele imi erau pline. Şi pentru ce toate astea? Eu nu vroiam decat să citesc o carte la o bibliotecă. Nu mai pot ieşi din casă fara sa mă blindez de hartii şi legitimaţii. Nu mai vorbesc de ce aveam in ghiozdan: mapa, coli, xeroxuri, cărţi, cărţi xeroxate, caiete, snacks-urile şi sucul. De ce? Mie imi place atat de mult să merg fără nimic in mană, fără nimic in buzunar – mă simt mai liber, mă simt fără griji. Incă imi mai aduc aminte cum fugeam prin jurul blocului camd eram mic, doar cu hainele pe mine – uneori şi fără o parte din acelea. Puteam să mă arunc in zăpadă fără să umplu strada de mărunţiş, puteam să mă iau la trantă cu prietenii fără să-mi indoi nu ştiu ce legitimaţie. íŽmi mai dădea mama uneori nişte bani dar nu-i băgam in buzunar ci ii fluturam in mană, alergat de ceilalţi copii pan’ la magazin. Acolo scăpam repede de ei şi iaraşi o luam la fugă, fără griji , fără obligaţii, nesimţind niciun fel de constrangeri, doar o pură şi adevărată libertate.
Dacă duci ceva in mană sau in spate este echivalent cu faptul că ai griji sau obligaţii. Gandiţi-va: elevul care işi cară ghiozdanul – grija şcolii, obligaţia invăţăturii; pensionarul cu sacoşa de piaţă – grija cumpăratului de mancare; simplele şi frumoasele flori – obligaţia de a le da sau obligaţiile survenite după ce le-ai primit, doar orice cadou te obliga,nu?; Situaţia este la fel cu lucrurile din buzunar, fiecare reprezintă o sarcină, o problemă, o formalitate.
Şi eu... nici măcar n-am intrat incă in viaţă şi deja am harti peste harti, legitimaţii peste legitimatii, abonamente, cartele, chei şi altele. Nu le mai vreau! Nu mai vreau nici banii! Maine cand o să mă duc la şcoală, n-o să-mi iau nimic la mine. Nimic – nici in mană, nici in spate, nici in buzunar. Mă va opri probabil paznicul de la metrou. Dar poate pană la el voi trăi macar cateva secunde fără griji – artificiale, injectate ca un drog...
Dar asta e tot ce pot face...

[COSS+min]

Cred că aş fi avut o viaţă mult mai fericită dacă aş fi fost rocker. Mereu am ştiut că am unele calităţi indiscutable. De exemplu imi plac rockerii. Majoritatea. Sunt deschişi la dialog, sociabili, au glume bune şi n-au intenţii rele. Pe urmă imi place berea. Şi ăsta este un lucru esenţal in această breaslă. Iar muzica in general este bună.
Dar acum intervin prăpastiile de netrecut intre mine şi ei. Dacă ar fi fost doar una, hai doua, poate că treaba ar fi mers – adică aş fi aderat şi eu la marea familie de dark–people. Dar aşa... am rămas un veşnic outsider, gravitand datorită anturajului pe langă ei, dar niciodată integrat. Rockul a fost pentru mine (şi culmea, incă mai este) ca o fată urată, care mă curtează permanent şi cu care descopăr ca ma simt bine (bineinteles, suntem doar amici). O altă comparaţie: ca o mancare care nu-ti place dar totuşi eşti forţat să guşti permanent din ea pentru că mama numai asta face. Ce am vrut să spun este că am avut şi am mulţi prieteni rockeri, cu care mă inteleg bine şi cu care ma simt excelent in cluburile lor. Dar... sa revenim la prăpastiile de netrecut. Una ar fi că imi place sportul. Mi-a placut de cand m-am născut (fără exagerare – aveam 6 ani cand mă uitam cu tata la meciuri) şi imi va place cu siguranţă pană la sfărşit. Orice, box, baseball, baschet, biliard (ca să le luam doar pe astea cu b). Sigur, ăsta nu e un motiv dar e un obstacol. Cate discuţi s-au purtat in Club A despre etapa din week-end? Sau caţi rockeri aţi văzut la Polivalentă, la handbal? Pasiunea asta nu mi-o pot manifesta printre ei(sau printre voi). Altă prapastie ar fi că, deşi sunt un om tolerant, deschis la idei şi la conceptii noi, nu inteleg de ce muzica pe care o asculţi trebuie sa-ţi dicteze stilul vestimentar. Este o prostie, o copilărie, un teribilism de prost gust. Asta pentru că hainele alea negre, cu scheleţi sau cu fantome sunt, inainte de orice, naşpa. Să te imbraci cu ceva naşpa doar pentru că asculţi Balck Sabath? Ok, atunci eu care ascult muzică de Mozart o să-mi pun perucă din aia albă cu carlionţi şi o să ma imbrac in costum de pinguin – cum au dirijorii. Sigur, voua poate va place. Sigur, există rocker care nu se „produc” prin imbrăcăminte, dar iată un alt obstacol pentru mine. Incă unul: nu pricep de ce cluburile lor trebuie să fie netencuite, intunecoase, cu mese din lemn ciobit şi nemăturate de zile bune. De ce muzica rock nu se poate asculta şi in aer liber, la o terasă civilizată unde, eventual să te servească cineva? De ce trebuie să cobori cat mai adanc (cand am fost prima oară in Underworld credeam c-am intrat intr-un film cu Blade), in grote cat mai intunecoase şi in condiţii cat mai proaste? Nu inţeleg, nimeni nu vrea să-mi explice, lumea pare că trece pe langă mine fără să mă bage in seama, lăsandu-mă ganditor şi neştiutor.

Alt motiv, imi place poezia. Prin asta vreau sa spun că am cunoscut versul adevărat, sublim, subtil şi mirobolant. De aceea nu mă mai poate impresiona niciun vers de la Metallica sau altcineva. íŽmi vine să rad cand ii aud că rockul inseamnă mai mult decat muzică, şi versuri, şi nişte idei sau concepţi. Fraţilor, vreţi idei, vreţi subtilitaţi? Citiţi poezie. Este excelentă şi cea romanească. De exemplu Ion Pillat. Sau Otilia Cazimir. Blaga este şi el mirific dar e bine sa-l luaţi mai tarziu cand deja sunteţi familiarizaţi cu treaba. Deci asta e. Nu pot să văd valoare in versurile lor nici mort. Şi din cate inţeleg, asta e mare chestie in rock. In plus, nu mă pricep la muzica lor. Mea culpa – nu-mi place să studiez albume, sa memorez nume, ani, evenimente, concerte, melodii, videoclipuri. La nici un tip de muzică. Iar asta este sinucidere curată dacă vrei să fii rocker. De fiecare dată cand incepea o discuţie de genu „Cine era basistul la Megadeath cand a plecat nu ştiu cine?”, eu tăceam şi duceam foarte incet şi tacticos berea la gură. Dacă in acele momente făcea cineva greşeala să mă intrebe „Tu ce asculţi?”, lăsam la fel de tacticos berea jos şi răspundeam cu o nedisimulată plăcere:”Eu ascult Britney Spears. Da’ perioada aia 95-96, că mai tarziu s-a cam stricat.” Ideea e că imi place să ascult muzică dar nu să ma interesez cine cantă, cea a mai scos şi care e povestea vieţii lui. Asta fac doar la muzica clasică unde lucrurile mi se par foarte interesante.

Mai am un ghinion: ştiu ce inseamnă muzica bună. Incep să-i inţeleg pe Mozart, Beethoven, Brahms. Aşa că nu-mi spuneţi mie că OCS sună bine sau că Tep Zepi e o formaţie că sunteţi exageraţi. íŽmi plac unele melodi de la Emil, concertul Coma a fost marfa una peste alta, dar să păstrăm măsura. De Metallica puteţi să-mi spuneţi ce vreţi, pe Mercury il puteţi lăuda cat de mult, dar să lăsam la o parte formaţiile romaneşti (şi străine) de kkt.
Aşadar aţi aflat că nu sunt rocker şi nici nu pot deveni. Fenomenul rămane insă interesant. Şi atractiv, din moment ce ataţia ş-ataţia aderă la curent. Despre succesul rockului şi al modului aferent de viaţă, vom mai vorbi.

Note: 1. Rock este denumirea generică dată de mine pentru Metallica, Megadeath, dar şi pentru Emil, OCS sau Coma („ăsta nu-i rock, boule!!!” – ştiu, dar idea, filozofia de viaţă şi fanii sunt aceaşi). Aşadar pentru orice fel de manifestatre underground sau pentru orice tip de muzică care se ascultă in Club A, Fire, Han, Underworld sau acasă, cu băutura langa tine, adus la orgasm de nush ce versuri profunde.
2. Admir fenomenul, dar nu pot face parte din el. Sufăr că nu-mi pot impune propiile valori şi sunt invidios pe valorile rockului care prind atat de uşor. Care sunt acestea? Vom mai vorbi...
3. Nu-mi place lumea impărţită pe genuri muzicale şi sunt mandru că in gaşca mea nu funcţionează acest criteriu.

[COSS+min]

Am discutat mult cu o fată. Despre orice. Era super inteligentă, ştia să analizeze profund fiecare situaţie, fiecare sentiment omenesc, fiecare atitudine. Am ajuns la un nivel al discuţiilor greu de atins cu intre doi oameni. Cam cum realizau Ion Mincu şi Victor Petrini (din „Cel mai iubit dintre pămanteni ” ) o adevarată radiografie a societaţii comuniste, in discuţiile lor la celebra braserie, cam aşa reuşeam şi noi să scanăm toate problemele adolescenţilor, sentimentele, comportamentele şi reacţiile lor. Prin discuţii la acelaşi nivel cu al personajelor lui Marin Preda. Mă simţeam bine, mă simţeam excelent. Am reuşit să mă cunosc pe mine mai bine, pe ea in totalitate. Eram doi filozofi de 19 ani care disecam, ordonam şi limpezeam o lumea obscură in care parcă am fost din totdeauna.
Dar ea acum nu mai e. Este tot pe langă mine, dar nu mai discutăm. A disparut şi discuţiile s-au incheiat. Avea dreptate: intre noi nu exista nicio o atracţie, scanteia nu era de nicio culoare, monotonie din belşug, pedanterie şi frigiditate la greu. Mă simţeam, cum am zis, excelent. Dar ar fi putut fi şi mai bine. Poate că a fost prea mult pentru noi, lucruri prea grele, totul prea adanc...

„íŽl las pe prost!... Pai dă-l in pisici d-aici, nu-mi face mie din astea!”
„Stai fato că era dus atunci. Şi oricum s-au lins doar vreo 5 minute, atata tot”
„Dă-l in pula mea! Păi eu imi bag limba pe unde apuc!? I-am făcut ce-a vrut: l-am futut, i-am supt-o...! Ce pizda măsii mai vrea?”
„Termină fato că se uită oamenii la noi. Lasa-l dracu c-o să vezi tu ce faci!”
„ Mi-a băgat-o şi-n cur, fă !! „
„!!...”
„Păi stai să vezi cand ajung la el, că-l ia mama dracului! Şi pe urmă mi-o trag cu Marcel – că oricum e-n limbă după mine! Să vadă şi el cum e, futu-l in gat să-l fut!”

Sunt momente cand imi dau seama ce uneltă de aur este acest limbaj. Cată sinceritate ascunde, cat de simplu şi clar sunt exprimate sentimentele. Fără metafore, fără analize, fără ocolişuri. Nimic ascuns, nimic sinuos. Filozofii, poeţii, oamenii de litere, ar trebui incuiaţi in academii şi lăsaţi să analizeze de cate ori vor ei lumea asta. Şi nimeni să n-aibă voie să iasă afară pentru a nu descoperi ingrozitorul adevar: lumea este o chestie simplă, făcută pentru oameni simpli.
Cat despre mine... nu voi mai filozofa in niciun caz cu o fată drăguţă... sau mai bine cu nimeni. Doar in acest jurnal... poate... din cand in cand.



Sau mai bine...niciodată...

[COSS+min]

Este la fel in fiecare an. Neschimbat de cand m-am născut. Eu nu mai sunt acelaşi dar Crăciunul a rămas la fel. Asta imi place cel mai mult...
Sărbatorile de iarnă incep odată cu Moş Nicolae. Emoţia a dispărut, la fel şi o bună parte din farmec, dar ghetele tot mi le mai dau cu cremă şi mi le aranjez frumos aliniate pe hol. A doua zi le găsesc pline. Da, incă mă mai bucur aproape ca un copil la dulciurile primite (nu obişnuiesc sa-mi cumpăr ciocolată şi nici bomboane, dar imi plac – aşa că astfel de cadouri sunt binevenite). La şcoală nu mai povestim ce ne-a adus Moşul dar imi place să dau prietenilor din bomboane (din parte lui Moş Nicolae). In ghete mai găsesc şi alte lucruri, mult diferite de perioada copilăriei: anul trecut - un aparat de ras, acum – un webcam.
Următoarea acţiune de sărbători este colindatul. Am mers ani de zile cu fraţii mei. Incepand de pe 19-20 cu „Domn – Domn să-nălţăm”, pe 23 cu „ Moş Ajunul ” , pe 25 cu „Steaua”, cu „Sorcova” şi de Anul Nou cu „Pluguşorul”. Mulţi ne-au injurat, unii chiar ne-au fugărit, dar au fost şi mulţi cărora le-am colindat şi care deja s-au obişnuit cu noi, cei 3 băieţi care venim in fiecare an de vreo 6 ori, la fiecare bloc din cartier. Acum insă am crescut, cheful a trecut şi farmecul a dispărut. Dar colindul n-a murit. S-a mutat doar in casă, la părinţi şi la bunici. Şi incercăm destul de autentic senzaţiile trăite odată. De fapt copilăria poate fi retrăită cel mai autentic acum, in sărbătorile de iarnă. Cand descopăr cadourile sub brad sau in ghete, cand impodobesc bradul sau cand cant colinde – ma simt din nou ca in copilărie, atmosfera revine aproape miraculos la viaţă. Recomand tuturor nostalgicilor (adică tuturor oamenilor) să işi petreacă sărbătorile ca atunci cand erau mici.
Seara de ajun este unul din punctele forte al sărbătorilor de iarnă.

Voi continua...

[COSS+min]

Am avut pană acum destule eşecuri cu fetele. Destule incercări nereuşite dar pline de farmec. O să vi le povestesc pentru că sunt intamplari drăguţe, amuzante şi orginale. Spre deosebire de succese pe care le văd banale. Dragostea este un sentiment pană la urmă foarte banal, comun şi deloc spectaculos pentru alţii in afară de cei 2. Intr-un club de exemplu, dacă mă combin cu cineva – ce e de povestit? Am discutat, am dansat, la un moment dat ne-am sărutat şi am continuat să dansăm şi apoi ne-am ţinut de mană pană la taxiul ei sau pană acasă. Şi aici, dacă se intamplă ceva interesant, tot din eşecuri se intamplă. Cum ar fi că am incercat să urc la ea dar m-a refuzat intr-un mod original. Sau nu-mi găseam prezervativul sau era prea mic patul sau naiba ştie ce un milion de lucruuri s-ar mai putea intampla. Altfel, dacă totul este perfect – şi am condus-o pană la ea acasă, şi m-a invitat sus şi am inceput să ne sărutăm uşor apoi i-am dat jos bluza. Parcă ar fi o poveste porno. Aşadar voi povesti eşecuri – ele merită povestite.

[COSS+min]

Incep in forţă, cu un eşec de zile mari...

Am mers iarna asta in vagonul cuşetă – probabil de la franţuzescul coucher, care inseamnă a (se) culca. Şi intr-adevăr este făcut cu acest scop foarte nobil. Adică intr-un compartiment sunt 4 sau 6 paturi suprapuse (2 cate 2 sau 3 cate 3), suficent de lungi (mai lungi decat patul meu de acasă ) şi destul de late. Mai există şi vagon – lit (lit = pat, in franceză ) şi din cate am inţeles este un fel de clasa 1 a vagoanelor cuşetă – adică sunt doar 2 paturi intr-un compartiment. Pe scurt, condii bune in care poi dormi ca un prunc in legănatul plăcut al trenului şi in zumzetul firav al şinelor (nu sunt ironic şi nici nu e o descriere comunistă de preaslăvire a industriei tării ci chiar aşa mi s-a părut).
Dar să revenim la poveste. Şi anume ce speră un băiat care face un drum de 10 ore cu trenul, singur, intr-un compartiment cu 4 paturi? Noi ştim răspunsul. Şi fetele, in mod sigur. E..., vreau să vă spun că mie chiar mi s-a intamplat asta. Am nimerit in patul de langă mine cu o fată cu un an mai mare ca mine. Drăguţă. Arăta bine. Simpatică. Bine, mai erau in paturile de jos doi pensionari. Dar v-am zis că s-a intamplat ce-am sperat eu. Şi ce ar fi sperat orice bărbat care s-a născut vreodată pe planeta Terra. Adică pensionarii au coborat inainte şi am rămas singur cu ea. Aşadar eu singur, cu o fată marfă, lungiţi amandoi in paturi. Conversaţia se lega. Fără falsităţi. Eram eu şi asta ii plăcea. Avea nişte ochi albaştri superbi, nişte sani mari cum vezi doar o dată la o plimbare pe Magheru. Ca să-i arăt nu ştiu ce la mp3, am profitat şi m-am mutat pe patul ei. Eram unul langă altul. íŽi căutam ochii din ce in ce mai insistent, cu priviri din ce in ce mai adanci. Dar probabil că n-a inţeles mesajul...
Nimic. Ăsta e finalul. De ce? Poate pentru că e o poveste reală cu un personaj de multe ori ireal.


Voi reveni cat mai repede cu 2 esecuri in aceasi noapte - intampări proaspete, din week-end. O sa am si poze!...

[COSS+min]

Genial ce-mi zicea la serviciu un coleg:
In viaţă contează ce bagi in gură şi ce tragi pe pulă!

[COSS+min]

Recomand tuturor să treacă măcar o dată pe la buticul de la Republica. Cum ieşi din staţia de metrou Republica, pe partea unde sunt toate carciumile alea cu scaune afară, chiar pe colţul clădirii, e un mic butic cu mai multe vitrine frigorifice afară. Pe vanzptor o sp-l recunoaşte-ţi imediat: Un tip cam chel cu un defect la un ochi. Dar ce vanzptor - eu rad singur pe stradp, de fiecare datp cand cumppr ceva.
De obicei de la el imi iau o cola la jumate că e mai ieftină decat la magazinele mari. Conversaţia, care s-a repetat identic de vreo 5 ori pană acum, e cam aşa:

- O Cola la jumate cat e?( special il intreb)
- (vorbeste calm, la acelasi nivel dar totusi un pic exaltat - ca un bisniţar care strigă fără chef) Doar 22 de mii, pentru dumneavoastra.
- Vreau si eu una.
- Coca- cola, cea mai buna băutură, cea mai populară. O găsim peste tot
- (deja ma pufneşte rasul si nu mai pot sa zic nimic) Da...
- Cea mai sanatoasă, e bună pentru oricine, face ficatul praf...
il las să vorbească şi eu plec razand singur pe stradă.

Ultima oară am luat ţigări pentru cineva.

- Kent aveţi?
- Avem toate tipurile de ţigări, cele mai bune...
- E 51 de mii, nu?
- Pentru dumneavoastră numai 51 de mii!
- Unul vreau şi eu
- Sigur, cele mai bune, cele mai sănătoase

Ma intorc peste 2 minute...

- Mă scuzaţi, de fapt vroiam Malboro lung. E acelaşi preţ...
- Nu este nicio problemă. Malboro, şi mai bune, şi mai sănătoase...

Genial tipul, vă zic - merită să merge-ţi, să-l vedeţi. La el nu există zile bune, zile proaste - mereu e cu miştoul ăsta.

[COSS+min]

Daca vrei unui copil mic sa-i explici ce inseamna un cocalar, arata-i poza asta! Am găsit-o (nu ştiu cum) pe Hi5. Clasic.

[COSS+min]

Daca vrei unui copil mic sa-i explici ce inseamna un cocalar, arata-i poza asta! Am gasit-o(nu stiu cum) pe Hi5. Clasic.






Poza cu ala - nu merge sa uploadez asa ca a trebuit sa fac asta

[COSS+min]

Locaţia: B52
Oamenii: Eu, un prieten, 2 amice, promisiunea că ne mai intalnim cu incă 3 fete şi un băiat.
Ora de start: 10:15
Ora de finish: „Bă, eu aş vrea să plecăm pe la 1-2, da’ nu vrea să dau bani pe taxi.” – genială
fraza asta.
Starea inainte: „Bă să-mi bag p sunt de dimineaţă plecat. Unde p mea mă mai duc eu ş-acum? Pierd şi meciul de rugby – bă pentru orice trebuie să fac sacrifcii?... Hai, acu dacă am zis ca mă duc, mă duc.”

Starea de după: „Bă a fost o noapte marfă. Am stat pană la 5 şi nu ştiu cum a trecut timpul. Am aflat ceva nou despre femei? Nu. Poate doar că intr-adevăr nu pot să le inţeleg.”

B52 – un club de cel mai mare căcat. Da, pentru că se amestecă toate genurile de muzică, dar nu se amestecă la genu că bagă de toate(au făcut şi asta) ci la genu că aceleaşi melodi au elemente de house, rock şi hip-hop. Iese un melanj (a trois!) ingrozitor. Clar nu poţi să dansezi pe melodiile alea. decat cel mult in ritm de house – pentru că beat-ul acela specific houserilor era cel mai prezent. Dar nuuu..., tipi de acolo (şi aici includ şi fetele) dansau ca şi cum ar fi melodiile alea vechi şi marfă gen karma chameleon sau do wah diddy diddy. Ingrozitor. Eu, care mă duc şi in Club A şi in Twice şi in Underworld şi in Fonzy (ma rog, o bodegă din cartierul meu), nu puteam să dansez pe kkt-urile alea. Pe urmă, băi parcă nu merge să dai şi melodi hip-hop, şi melodii punk şi rock şi metal şi house şi Beyonce. Pe bune, au dat toate astea. Eu m-aşteptam să găsesc muzica marfă care se dă şi in club A, sau in Fire, mai ales că mai fuseem de vreo cateva ori in B52 dar n-am stat toată noaptea. Şi atunci au dat muzică chiar ok. Bine a fost şi muzică ok, am dansat, am dansat chiar foarte mult – dar de multe ori a trebuit să mă autosugestionez (sau autosugerez cum zicea fata care nu mă putea suferi – nici măcar nu există verbul ăsta in dicţionar, dar o femeie n-o să recunoască niciodată.)

Ce s-a intamplat? (evenimentele serii)

1. Pentru prima oară o fată m-a dispreţuit profund, in aşa hal incat le-a spus tuturor să danseze şi să stea cu ea, ca nu cumva să fie nevoită să danseze sau să stea cu mine. Mi s-a părut aşa de ciudată situaţia, era ceva atat de nou pentru mine, incat nu m-am simţit prost in niciun moment. Eram mai degrabă curios, să vad ce se intamplase, să răspund la intrebarea ce dracu i-am facut!? Dar să vă povestesc...
Cele 3 fete cu care urma să ne intalnim au fost intr-adevăr 3. Dar doar una era mai drăguţă – aşa că practic a fost doar una. Ca lucrurile să fie şi mai clare, ale 2 urate (nu erau chiar urate, doar cam naşpa, sau mai degrabă nu ştiau să fie drăguţe pentru că, v-am mai zis, eu nu cred in frumuseţe sau uraţenie, doar in atitudine marfă sau naşpa) au plecat cam după o oră. Aşadar am rămas 3 băieţi şi 3 fete. Unul, pe care l-am cunoscut atunci, era prea pămpălău să facă ceva, prietenul meu credea despre tipa asta că e naşpa, cu cele 2 fete cu care am venit mă cunoşteam de ani buni – nu se punea problema de ceva. Deci printe noi era o tipă drăguţă – am zis de ce nu? Dar dacă m-aţi cunoaşte aţi ştii că nu mi-am pus deloc convins intrebarea. Şi că m-am frămantat o bună perioadă pană să intru in vorbă cu ea. Mă rog, pană la urmă, nu ştiu, pară i-am zis ceva că eu sunt la jurnalism, că ea e la medicină, că şi prietena ei care a plecat e la jurnalism, da la Hyperion. Eu glumesc că sunt mai tare pentru că sunt la Universitate, ea că vai dragă ce bun eşti tu. Am mai stat ceva apoi iarăşi am mai intrebat-o dacă vine des p-aici. Ea cică că da. Eu că nu prea imi place muzica, ea zambeşte. Bine, să nu credeţi că vorbeam ca doi oameni la o cafea. Eram in club, muzica la maxim – nu ne auzeam decat dacă ţipam unul in urechea altuia, stăteam pe nişte scaune unul langă altul inghesuiţi de oamenii care dansau. Ea mă auzea pe mine dar eu de obicei o puneam să repete ce-a zis- nu ştiu, oi fi eu mai fudul. Oricum nu inţelegeam de fiecare dată tot – adică mai şi zambeam sau ziceam da,da ca prostul pentru că n-am inţeles ce-a zis. Mă rog pe urmă am trecut la de ce bea ea vin că mie imi place berea. Tipa părea super incantată că vorbeşte cu mine, discuţia chiar era relaxată. Să mă chinui să reproduc cat mai exact o bucată de dialog – insist atat de mult pentru că practic cu ea n-am făcut decat să port discuţia asta care nici n-a fost prea lungă.

- (după ce gust din vinul ei) Nu-mi place. Bine, mie in general nu prea imi place vinul aşa că...
- (ea cam prea serioasă) Din vinurile care se găsesc in comerţ, majoritatea spun că ăsta este acceptabil.
(o pauza – 2-3 minute)
- Da hai că mai iau un pic din vinul tău. Am zis eu că nu-mi place da...
(eu imi pun in pahar, ea vrea să imi toarne apă minerala)
- Eu beau vinul simplu, niciodată cu apă.
- (zambind) Ascultă-mă pe mine.
(imi toarnă, beau –spun că e ok)

Sau ţin minte că-mi mai zicea ea ceva de cavitatea bucală (vorbeam de băuturi – nu mai ştiu ce), iar eu ca să glumesc: „Aoleu, nu-mi spune de cavitatea bucală că eu mă gandesc la cu totul altceva”. Cred că nu prea a inţeles gluma.
Genul ăsta de discuţii – sper că v-am făcut măcar o idee. Apoi fetele ies la dans. Dar muzica era proastă. Stau pe scaun şi mă gandesc: „Bă, Cosmine – ce faci? Vrei să te bagi pe fata asta sau nu? Doar pentru că muzica e naşpa o să stai pe scaunul ăla, fără să faci nimic? E drăguţă mă prostule, discuţia a mers ok. Fă ceva!” M-am sculat şi eu in cele din urmă să dansez. Dar cum fac eu de obicei – nu m-am dus la fată, ci mă mişcam şi eu p-acolo – dansam cu toate şi cu niciuna. Apoi una din amicele mele m-a luat la dans. Arată bine şi e super drăguţă şi dansează marfă – aşa că am dansat impreună vreo cateva melodii bune. Intre timp, fata in cauză mai dansa singură, mai stătea jos. Eu mă simţeam din ce in ce mai bine (şi băusem vreo 2 beri, vreo 2 gin tonic, vin) şi eram din ce in ce mai aproape să mă conving s-o iau la dans. Dar nu ştiu cum naiba de ea incepe să danseze cu ceilalţi băieţi iar amica mea trăgea de mine sa stau cu ea. Pană la urmă, la toaletă, prietenul meu mă intreabă ce i-am făcut ca asta l-a rugat să danseze cu ea ca să scape de mine. Eu – vă daţi seama, ce naiba să zic? Ce ii făcusem? Habar n-am! Şi habar n-aveam şi atunci. M-am gandit ce să fac. Să mă duc la ea s-o intreb direct ce-i făcusem? – am fost tentat să fac asta da nush, cred c-aş fi părut prea jalnic. Să plec de langă ea – şi unde să stau de unul singur?. Pană la urmă m-am comportat normal, nu m-am mai apropiat de ea in niciun fel, n-am dansat deloc, nici n-am mai vorbit. Spre sfarşit a dansat numai cu unul care a agaţat-o acolo dar n-au făcut nimic.Trist? Poate. Dar in mod sigur ciudat!
Trebuie să mai spun că la inceput, ea impreună cu celelalte două fete au făcut ceva ce eu n-am făcut niciodată – şi-au luat o sticlă de vin in club. Din ăla de supermarket. Cand au plecat alea două, sticla era aproape plină. Pe la jumătatea nopţii, nu mai era deloc sticla. Eu am gustat doar puţin. A băut-o ea pe toată? Habar n-am dar nu părea deloc ameţită. Şi a continuat să bea bere mai incolo.

mai departe, in postul urmator

[COSS+min]

2. Cel de-al doilea eveniment al serii l-a reprezentat o a doua fată. De fapt de asta imi pare mult mai rău. Şi dacă ar fi să fiu trist, din cauza asta aş fi. Dar nu sunt. Cum nici Steaua in 89 cand a mancat bătaie cu 5-1 de la Milan n-a fost.
Povestea incepe spre sfarşitul nopţi. Eu pe scaun, privesc absent ringul de dans. Brusc in peisaj apare o fată care stătea şi ea la o masă şi se uita la mine. Cand vede că ma uit la ea, zambeşte. What a fuck – in mintea mea. Intre noi se interpune cineva. Pierd contactul vizual. Dar apare. Acum zambeşte şi mai marfă. E super drăguţă şi flirtează in draci cu mine. Dar eu credeţi că mă duc la ea? NU. Mă ridic şi mă invart ca prostul pe la mese. Ea e tot cu ochii pe mine. Dar brusc imi aduc aminte. Ea e fata care dansa mai devreme langă mine cu prietenul ei. Ingrozitor. Da, ea e. Face parte din grupul ăla numeros in care toată lumea e cuplată. A incercat mai devreme un tip să vorbescă cu o fatupul ăla şi era să şi-o ia. Incredibil. Da, ea e. Bluza aceea neagră şi sanii – inconfudabili. Apoi mintea incepe să-mi lucreze. Ce parşivă! De ca dracu mi-a mai zambit dacă e cu prietenul aici? Aşa sunt femeile. Le place să se joace. Ce fiinţe. Cum pot face aşa ceva! Intrigat la maxim, m-am dus la ea. Da, totuşi m-am dus la ea. „Auzi, ştiu că ai prieten. Te-am văzut mai devreme. Voi fetele sunteţi foarte parşive. De ce naibii mi-ai zambit?.” „Dar care e problema? Ce a insemnat un zambet. Tu mi-ai zambit, eu ţi-am zambit inapoi. E ceva normal, nu suntem in junglă, să ştii” Ce voce marfă are... şi cat mă enervează! „ Nu, tu mi-ai zambit. Şi pentru orice băiat de pe lumea asta, cand o fată ne zambeşte in felul ăsta, asta insemnă ceva mai mult.” „Să ştii că pentru mine nu inseamnă nimic. N-o să mă culc cu tine. N-o să plec cu tine in seara asta. Nu sunt curvă să ştii!(da, avea ticul ăsta cu să ştii).” „N-am zis că eşti curvă, doar că-ţi place să te joci”. „ Să ştii că eu sunt altfel, de aia sunt singură!” Culmea parşiveniei, mă minte şi in faţă acum. „Ţi-am zis că te-am văzut cu prietenul. Şi am văzut şi ce era să păţească tipul ăla,cand a vorbit cu o fată din grupul tău.” „Eu am venit aici doar cu 3 amici.” „Să ştii că nu te cred” Cam acum cred c-au venit din spate cei 3 tipi şi ea a plecat cu ei. Şi tot cam p-acum au inceput s-apară primele semne de intrebare: Băi dar eu n-am văzut-o sărutandu-se cu nimeni. Doar dansa cu un tip. Şi era langă grupul ăla numeros – poate că nu făcea parte din el. Fuck – ce naiba am facut?

3. Deja ăsta e eveniment secundar dar merită povestit. Mi-am rupt brăţara de argint şi o za a căzut pe parchet. Deci iată-ma pe mine, prietenul meu şi incă doi tipi care erau mangă (i-am cunoscut acolo, pe loc) in patru labe, pe podeaua din B52 cu o brichetă şi 3 mobile căutand o za de brăţară. De obicei eu am simţul penibilului foarte dezvoltat dar acum era vorba de argintul meu. Am găsit-o in sfarşit, mi-am pus-o dar a căzut iar. De data asta doar eu in patru labe, cu bricheta şi... da am găsit-o din nou. Succes!

4. Cand am ieşit, ningea. Ningea marfă, ca-intr-o iarnă. Şi noi eram in Cişmigiu... Am mai fost vreodată cand ningea in Cişmigiu?... Nu-mi amintesc. Oricum, mirific. Pentru mine şi ăsta este un eveniment.


Ce am aflat?
1. Un tip poate sa fie de cel mai mare căcat, asta nu impedică fetele să se bage pe el – nu le inţeleg pe femei.
V-am spus că una din amicele mele a venit cu un tip. Cu care s-a combinat acolo. Ăla era genul care nu zicea nimic, niciodată (bine, mie imi place genul ăsta de băieţi pentru că imi dă mie ocazia să mă remarc – adică cu cat mai prost, cu atat par eu mai deştept, logic) doar zambea ca prostul la glumele noastre. Şi totuşi fata s-a combinat cu el – nu le inţeleg pe femei.

2. Unii oameni chiar sunt anormali. Anormali la genu nebuni şi nebuni nu la genu „hi, hi ,hi, eu sunt un pic cam nebună, fato!” ci la genu că n-ar mai trebui să fie lăsaţi să iasă pe stradă. Acum dacă stau să mă gandesc, cunosc un tip aşa cu care chiar sunt amic şi sunt amic tocmai pentru că e nebun. Dar să vă zic de tipul ăsta din club. Era cel care face fotografiile – ştiţi voi, ăia care fac poze pentru site-ul clubului, care bantuie peste tot cu aparatul lor, ca o stafie, nu dansează, nu rade, doar caută cele mai bune poziţii. Toată seara, toată noaptea – naşpa meserie!
Pe la sfarşit, cand s-a mai golit, tipul asta fotograf a intrat in discuţie cu cealaltă amică a mea – aia necombinată. Fata radea, el la fel – păreau că se inţeleg bine. Tipul mai pleca, mai venea la ea. Eu – ia uite bă, pană şi ăsta se combină in seara asta. Pană la urmă n-au făcut nimic. Şi faa imi povesteşte după ce am ieşit:
- Ăla vroia să fac poze dezbrăcată in baie!
- Ce mă? Serios?
- Da, mă. Spunea să mă duc cu el in baie să-mi facă nişte poze!
- Despre asta aţi vorbit?
- Da
- Păi şi pentru ce?
- N-am mai intrebat, nu ştiu, dă-l naiba.
Concluzia? ... Zice-ţi voi ceva

3. Oamenii care vor să agaţe in club sunt jalnici. Lucrul ăsta il văd de fiecare dată. Se cunosc de la o poştă – dansează neconvingător, mereu cu ochii după fete, Şi apoi – atacul. Doamne, cum dansează ei din ce mai aproape de fată, apoi incearcă cumva să se poziţoneze in faţa ei, să pară măcar că dansează impreună. Fata de obicei incepe să radă şi se retrage. Sau cand intră in vorbă cu fata. Vorba vine aşa că de fapt nu intră in vorbă cu nimeni, doar spun ceva, mereu o glumă, sau o observaţie ironico – amuzantă, pentru ei că fata rade de prostia lor, spune ceva din politeţe dar o vezi cum se retrage.
Dar ce-ai făcut, ai stat să-i urmăreşti? Da. Sau mai e genul beat la agăţat. Sau mai e genul ţigan la agăţat – adică o ia pe fată direct la dans cu un zambet de prost pe faţă şi tipa nu mai ştie cum să scape. Sau genul timid la agăţat – adică nu face nimic toată nopatea, dar ar vrea şi el să se combine cu cineva. Fetelor, de ce naiba ne refuzaţi?

Poze:


De la stanga la drepate: Tipa aia care a fugit de mine, amicul meu, eu si amica care s-a combinat
Amica mea si cu prostul ala cu care s-a combinat
Poza de paparazzi cu tipa care mi-a zambit
In oras ninge, oameni buni!

[COSS+min]

Hronică de club:

Locaţia: Utopia
Oamenii: Eu, trei prieteni dar unul n-a mai intrat pană la urmă, o amică, o cunoştinţă din liceu.
Obiectiv: Concertul marii formaţii Trafka
Ora de start: 21:00
Ora de finish: „Nu ştiu mă, ce tot mă f la cap!” Am stat pană la vreo 2.
Starea inainte: Iarăşi să mă duc la o formaţie de kkt. Cine p mea e Trafka. Dar i-am promis, trebuie să merg. Hai că vine şi Bogdan, ok, merg!

Starea de după: Ma rog, măcar am dansat ceva după concert. Şi pană la urmă, acasă ce-aş fi făcut?

Utopia – Un club ok. N-are muzica din Fire şi nici farmecul din Club A dar ... merge.

Trafka – O formaţie naşpa, cum e şi OCS, nu la fel de marfă ca EMIL. O formaţie pentru adolescenţii care se cred nebuni şi pentru studenţii care au fost nebuni in adolescenţă. Eu n-am fost aşa dar m-am dus pentru că i-am promis unei amice că n-o las singură (mă rog, pană la urmă au mai mers caţiva)

Ce s-a intamplat?
Nimic, Chiar nimic. Am făcut poze cu nişte fete de acolo.., Tot nimc. Vă arăt pozele.

Ce am aflat?
1.Băieţii care incearcă să agaţe in club, sunt penibili. De data aceasta am avut tipul beat la agăţat chiar langă mine.
2. Nu le inţeleg pe femei – aste primele două puncte tind să devină postulate. Exemplul: Amica mea avea un prieten. Şi el mergea la concertul ăsta Trafka. Dar n-o să stea impreună. De ce? Aşa au stabilit ei. Poate doar o să vorbească puţin. Aşă că să nu pomenesc nimic de tipul cu care s-a combinat in club, săptămana trecută.
La plecare: „Bă, l-am văzut acum pe prietenul meu că se lingea cu una la baie! Să-mi bag ceva, iarăşi sunt singură!” Ce p mea e asta? Fetelor?

Poze:
Eu cu 2 tipe de acolo