o regateanca in banat

[older]

http://80.69.83.61/digibook/

username: digibook
pass: cartionline

enjoy!

[older]

Se pare ca circulam intr o lume de broaste care nu se transforma niciodata in printi pe cai albi. Nici macar in cai gri fara printul insotitor... Nu mi se mai pare nimic ciudat, ceea ce iar este destul de grav daca privesti la rece.

e prea tarziu ca sa continui, poate o sa mai revin cu completari

[older]

Anul viitor se implinesc 10 ani de cand am terminat liceul. Imi vine si nu-mi vine sa cred ca a trecut atata timp de atunci. Pe de-o parte amintirile sunt inca foarte prezente, pe de alta s-au intamplat atat de multe lucruri cu mine, cu noi toti, incat cei 10 ani par mult mai multi.

Am ajuns la "I.N." mai mult urmand turma de colegi din scoala generala, desi, undeva in mine, mi-as fi dorit sa ma inscriu la Caragiale. Pana la urma asa-zisa teama de necunoscut a invins in mine: de fapt, de ce sa nu recunoastem, I.N. era mult mai aproape de casa, cotat la fel de bine, plus ca [,] colcaia de persoane cunoscute (nu, prietenul meu din generala nu a dat la acelasi liceu cu mine...).

Nu am nici un fel de amintire despre prima zi, de fapt nu prea am amintiri despre primul trimestru. Dar, incepand din trimestrul doi, a inceput cu adevarat viata mea de licean. Deja ne stiam destul de bine intre noi, deja fumasem primele tigari impreuna, in fata liceului, deja aveam impreuna primele antecedente de chiul, deja - noi, fetele - ne indragostisem de cei din a 12-a (Sasha, Gabi, Adi, Silviu, cate unul pentru fiecare).

Nu-mi dau seama daca eram intr-adevar eram o clasa atat de unita cum ni se parea sau doar asa se vedea de la noi. Privind acum in urma, de multe ori eram sadici cu profesorii, uneori rautaciosi, alteori rai de-a dreptul (e antologic intre noi episodul in care, in clasa a noua, profesoara de biologie a plecat plangand din clasa pentru ca nu mai putea sa ne tina sub control... atunci a parut amuzant, acum zambesc trist si compatimitor), dar de cele mai multe ori cand era de invatat se invata fara prea multe comentarii.

Nu spun nici ca eram extraordinari, departe de noi termenul asta, dar nici reciproca nu ni se putea aplica. Din cate stiu eu, eram una dintre clasele bune din generatia noastra.

Bineinteles ca acum imi vin in minte mai mult traznaile pe care le-am facut si, credeti-ma, n-au fost chiar asa putine... Si totusi, nu-mi dau seama cum reuseam in acelasi timp sa facem toate măscările cu putinta si, in acelasi timp, sa nu fim tocmai tufa de venetia (ba unii eram chiar olimpici...).

Ar trebui sa scriu cate un roman pentru fiecare an ca sa pot cuprinde cat de cat viata noastra de atunci, pentru ca pare una dintre cele mai agitate perioade prin care am trecut pana acum. Poate pentru ca liceul a fost perioada "premierelor" (primul fum tras in piept, prima betie - si pentru unii si ultima - prima iubire, primul chiul, prima petrecere, prima excursie la munte, prima data cand am constientizat ca nu suntem numai colegi, ci si prieteni).

Nu am pastrat legatura decat cu cativa dintre ei si despre altii primesc periodic vesti. Unii sunt in tara, altii nu, unii s-au casatorit, altii au deja copii, unii lucreaza la multinationale (doar e ultimul trend in materie de joburi...), altii se multumesc cu joburi mai putin pompoase, toti iubim, toti am avut perioade foarte bune sau mai putin bune, toti traim, toti avem cu aproape 10 ani mai mult.

[older]

Localizare temporală: azi dimineaţă
Loc de desfaşurare: unul din tramvaiele bucureştene
Personaje: trei sau patru controlori ratb, călătorii matinali cu ochii lipiţi de somn, călătorii matinali cu chef de comentarii (nelipsiţi de la nici un fel de astfel de eveniment) si cetăţeanul turbulent [şi eu, care mă prefaceam că citesc a.c., dar in realitate trăgeam cu urechea].
Acţiunea: "Biletul dumneavostră, vă rog"... nici o reacţie... incă o dată: "Biletul vă rog"... din nou pauză (viitorul cetăţean turbulent se uita lung pe fereastră ca şi cum ar fi fost surdo-mut). Controlorul incearcă să-l facă atent bătandu-l pe umăr... Nici o reacţie... íŽl mai atinge o dată şi, greşeală mare, incă o dată... Cetăţeanul explodează: "CUM íŽŢI PERMIŢI SĂ MĂ ATINGI!? NU íŽŢI PREZINT NIMIC PENTRU CA M-AI ATINS DE TREI ORI!!!..." şi continuă pe un ton din ce in ce mai arţăgos pană cand e sigur că a atras atenţia intregului auditoriu. Lumea incepe să comenteze din ce in ce mai tare - in favoarea nefericitului de controlor (pentru că sunt sigură că in momentul ăla incepuse să-şi blesteme ziua) - colegii se grupează incet-incet in jurul lui, uşor amuzaţi de proporţiile disproporţionate ale decibelilor... Personajul o dădea inainte cu problema lui: DE CE M-AI ATINS DE TREI ORI?! Evident, scandalul este o incercare de a abate atenţia de la faptul că biletul/abonamentul erau perfect valabile, dar complet inexistente.
Ce nu m-a surprins: Reacţia călătorilor matinali. Clar, trei categorii (binecunoscutele categorii): cei care comentează, se bagă in discuţie, fraternizează sau acuză; cei care privesc incidentul, dar nu reacţionează şi cei ca mine, care se prefec că au orice altă preocupare, dar, de fapt, participă inactiv şi foarte prezent la intamplare.
Ce m-a surprins: Reacţia controlorului apostrofat. Foarte calm, cu un ton de afacerist in mijlocul unei negocieri importante, cu un zambet, aş zice, oarecum arogant, dar perfect adecvat situaţiei in care s-a trezit. Nicidecum nu a ridicat tonul, nu s-a enervat, nu a părut că cere ajutorul colegilor, nici măcar din priviri.
Ce m-a enervat: Acelaşi controlor, in urmă cu ceva vreme, m-a amendat pe mine (da, sunt una dintre acele persoane care scoate buletinul atunci cand nu are biletul) şi nu a arătat deloc inţelegere atunci cand am abordat cea mai nenorocită şi demnă de milă faţă pe care pot să mi-o compun ad hoc.

[older]

Intotdeauna mi-au plăcut caietele noi. Felul in care miros atunci cand le deschizi, mirosul de hartie nouă, virgină, fără personalitate. íŽmi plac colile care aşteaptă să fie umplute cu cuvinte scrise ordonat pe fiecare rand. íŽmi plac caietele noi şi pentru că au colţurile paginilor drepte, pentru că marginile paginilor sunt curate, pentru că, oriunde le-aş deschide, nu se vede relieful cuvintelor de pe contrapagină.
............................

La un moment dat, cineva, o profă de romană, mi-a spus că am un scris prea ordonat, prea egal, cu litere "prea" perfecte şi că, de aia, scrisul meu oboseşte; că nu poate urmări sensul cuvintelor din cauza scrisului şi să fac bine să scriu mai urat (?!) Adică cum vine asta?! lasă că nu scriu nici pe departe atat de ordonat, dar de cand un scris lizibil este un obstacol in lecturarea unui text? E clar că afrmaţia cu pricina m-a marcat, adică m-a lasat cu gura căscată şi cu un zambet tamp pe faţă şi, am senzaţia, că de atunci incoace, scrisul meu de mană s-a modificat. I mean, de foarte multe ori, atunci cand mă găsesc in faţa unei coli albe sau a unui caiet nou, undeva, intr-un colţ al minţii, piticul nebun care mă guvernează, şopteşte: "ai grijă cum scrii, să nu faci literele prea egale, să nu plictiseşti". Incredibil cat de sucită poate fi mintea asta. Altceva nu am fost in stare să reţin decat o afirmaţie atat de aberantă şi, culmea!, să mă şi ghidez după ea.
.......................

Revenind la caiete.
íŽmi plac caietele de matematică mult mai mult ca cele dictando (de cand n-am mai folosit cuvantul ăsta!) ... Singura explicaţie pe care o am este aceea că scrisul meu mărunt se vede mult mai bine pe caietele astea, pare mai caligrafic (in ciuda celor relatate mai sus, mie imi plac literele caligrafice).
íŽmi plac mai mult caietele "studenţeşti", poate pentru că toată şcoala generală am tanjit după ele tocmai pentru că nu ne dădeau voie cu ele (incă mă intreb de ce oare? poate imi explică şi mie cineva...)
íŽmi plac caietele pe spirală, iar spirala să nu fie pe latura lungă, ci pe cea scurtă a colilor.
íŽmi plac caietele cu coperţi cat mai simple, deşi sunt din ce in ce mai greu de găsit - sau poate doar mi se pare mie.
íŽmi plac caietele cu pagini fine, din acelea care te mangaie pe obraz, dar nu lucioase pentru ca se mazgălesc uşor.

íŽmi plac caietele... şi broaştele... Am I a freak of nature?! NU răspunde... e retorică

[older]

M-am intors din Vamă după un week-end prelungit.

Sí‚MBĂTĂ
Am plecat sămbătă puţin inainte de pranz din Bucureşti (nu intreba de ce... chestii legate de cafele şi crănţănele). Drumul relativ ok şi pe autostrada mult blamată şi intre Constanţa şi punctul terminus, VV. Şocul l-am trăit in momentul in care ne.am dat jos din maşină şi am privit lung in zare... Mult mai corect ar fi să spun: am incercat să privim lung in zare, pentru că zarea nu se vedea de puzderia de corturi mai mari sau mai mici de pe plajă, de langă plajă, de pe mal, de pe porţiunea de iarbă de la bulgari. Sute şi sute de corturi inghesuite, sute şi sute de oameni aşezaţi mai comprimat ca sardelele dintr-o conservă pe plaja din ce in ce mai mică din Vamă. Mii de oameni care foşgăiau dintr-o parte in alta a Vămii ca teleghidaţi, fără scop, fără cauză şi foarte grav, fără chef.

Buuun. Am plantat cortul pe un petic de iarbă, unicul rămas liber, de la graniţa cu bulgarii (pe plajă am fi putut să-l montăm fie in apă, fie peste un alt cort) şi, ţup-ţup, cu prosoapele la spinare fuguţa pe plajă să prindem ce a mai rămas din ziua de bălăceală. Nu ştiu cum am reuşit, dar am făcut-o, şi ne-am intins langă o familie: mama, tata, bunicul, bunica şi una bucată copchil. Nimic grav pană aici. DAR! la cinci minute după ce ne-am aşezat tot familionul s-a apucat să ronţăie seminţe. Şi cranţ in stanga, cranţ in dreapta, ptiu cu ele de nisip, că deh... unde să le arunce in altă parte... simţeam cum incet incet imi creşte adrenalina şi mă apucă toţi dracii iadului, dar, ca un roman adevărat, am tăcut, am scraşnit din dinţi şi m-am uitat in altă parte...

In fine, cam la vreo oră, sau poate mai puţin, ne-am trezit cu un bun amic langă noi care venise special să ne pescuiască, să ne unească cu restul grupului. Şi am pornit cătinel pe plajă, pe malul mării, spre corturile lor care erau hăt in capătul celălalt de vamă. Jur că ce mi-a fost dat să văd m-a ingrozit. De la Expirat pană după Stuf/Ovidiu pe plajă se găsesc următoarele: şezlonguri, umbreluţe, bărci pneumatice de inchiriat, colaci, băiatul cu porumbul fiert in găleată, grase, graşi, lanţuri de aur in cantităţi care ar inegri de invidie banca naţională, copii care urlă neincetat, mame isterice care-şi pocnesc copiii care urlă, taţi cu burţi in pragul exploziei, boxe din care se aude shakira, enrique şi alţii ca ei şi, cum aş putea să le uit, domniţe cu sau fără tanga (dar in orice caz cu ceva), cu sau fără implanturi, cu nelipsitele brăţări şi lanţuri de aur. INCREDIBIL! Nu-mi putea inchide gura de uimire, iar mintea mea nu reuşea sub nici o formă să facă legătura dintre aceste personaje şi locul in care mă aflam...

Noroc că (deşi incă nu-mi vine să cred că spun chestia asta cu norocul...) de la El Comandante spre cherhana lucrurile stau aproximativ cum le ştiam: corturile erau la locul lor, nudiştii - deşi mult mai puţini ca de obicei - incă pe baricade, lumea era cat de cat relaxată... am inceput să recunosc Vama.

Trec peste momentul petrecut cu amicii cu pricina, foarte plăcut de altfel, şi ajung la drumul prin Vamă către cort (se lăsase seara, imi era frig, trebuia să mă imbrac şi să mănanc totuşi ceva). Dacă vreţi să vedeţi ultimile apariţii in materie de maşini, nu ocoliţi Vama Veche in week-end! In uichend, la VV, e paradă de maşini care merg incet - sau nu... - cu şoferi care se uită urat la tine dacă nu te dai prompt din faţa lor... ce să mai spun, o nebunie, un deliciu... sau un supliciu?!

Am mancat la Corsaru. Foarte bună alegerea. Mancare bună, servire fără cusur (foarte rapidă şi cu zambetul pe buze, fapt pentru care n-am mancat decat acolo in scurta şedere), priveliştea incantătoare, muzica ok... veri nais, dacă ne este permisă exprimarea.

Seara m-am străduit pe cat cu putinţă să nu văd tocurile, maşinile, lanţurile şi restul arsenalului care nu avea ce să caute acolo şi am petrecut o seara super faină in compania unor oameni minunaţi, care m-au făcut să uit odioşeniile văzute peste zi. Am dormit in vizită la ei - şi bine am făcut! De ce? Pentru că, am aflat asta a doua zi dimineaţa, langă cortul nostru, peste noapte a fost o petrecere in stil... nu ştiu ce stil... cu muzică (ub40) ascultată cu volumul boxelor de la dacie la maxim, grătare, focuri de tabără (aţi reţinut că asta se intampla pe tăpşanul de iarbă de la bulgari, intre corturi?! Şi aţi reţinut şi că, practic, intre corturi nu era loc nici de un ac, darămite de un foc?!) şi altele de genul asta...

DUMINICĂ
O să scurtez povestirea foarte mult de aici incolo, pentru că duminică, pentru mine a fost o zi petrecută cu persoane aparte aşa că nu am mai vazut in jur prea multe.

Trebuie să spun, in schimb, că duminică pe la 3 după amiaza, mi-am dat seama că Vama a redevenit Vama Veche, cea pe care o ştiam eu. Dispăruseră intruşii, maşinile, lanţurile, tocurile, copiii, mamele şi taţii burtoşi şi ramăseseră vamaioţii despre care nu pot să spun decat că li se citea uşurarea pe faţă.


Sunt sigură că nu am redat intocmai oroarea pe care am trăit-o sambătă şi cu atat mai puţin uşurarea pe care am simţit-o duminică şi luni, dar ascultă-mă cand spun: nu te du in vv dacă e uichend şi nu rămai mai mult... vei dărama un mit... cam aşa cum a făcut MT, deşi nu cred că asta şi-a dorit.

Si totuşi imi voi petrece o mare parte din concediu aici... old habbits die hard.

[older]

O prietena, povestindu-mi aventurile ei din vv, dupa ce am plecat eu. Discutia este despre niste capsunari, proaspat aterizati din Spania direct in vv

[13:37] Ea: intr-o zi ma dusam...si o aud pe fii sa unei capsunarese
[13:37] Ea: cand ajung acasa ma tund
[13:37] Ea: ma sa zice..cum adica?
[13:38]Eu: vai mi e rau!!!!!!!!!!!

[13:38] Ea: ca fata asta zice ea aratand la mine
[13:38] Eu: vai mi e rauuuuuuuuuuuuuu
[13:38] Eu: )
[13:38] Ea: ma sa zice..fah, astea e din buc....
[13:38] Ea: la moroiesti o sa zica babele ca te-a adus ma ta la mare si a-i facut paduchi
[13:38] Ea: ))
[13:38] Ea: geee
[13:39] Eu: incredibiiiiiiiil ) )
[13:39] Eu: genial!

[13:39] Ea: dap...
[13:39] Ea: umor negru

Ce va ziceam de vv mai devreme?!

[older]

1. Raul (parau de fapt) Porumbacel văzut de pe podul care desparte satul in jumătate
2. Apus vazut din privarul casei, după o zi ploioasă
3. Acelaşi apus un sfert de oră mai tarziu
4. Trebuia neapărat să fotografiez tăbliţa asta: este localizată in curtea unei case, foarte aproape de Piata Mare din Sibiu
5. Cei doi mesteceni ai mamei

[older]

Aventura incepe in mare trombă in 15 octombrie 2006, dată memorabilă, cu faptul că noi am uitat că trebuie să depunem actele la primărie cu 10 zile inainte de eveniment, aşa că ne-am trezit luni dimineaţa, adică cu 5 zile inainte, că nu am depus actele. Am inceput căutarea unei "pile" cat de cat cu influenţă in randul rudelor de diverse grade. S-a descoperit pană la urmă un personaj care lucrase in primaria Sectorului 1 şi care a pretins că nu-i nici o problemă, aşa că ne-am prezentat ca două flori la 9 dimineaţa la porţile sus numitei instituţii... Bineinţeles ca "pila" nu a funcţionat şi incepuse să ne spună că numai pe 28 octombrie, dar nici atunci nu-i foarte sigur... Ne-a căzut faţa la amandoi... Pană la urma ni s-a sugerat să ne mergem să vorbim cu directorul compartimentului de căsătorii - cred că aşa se cheamă - poate ne rezolva el.

Şi ne-am dus... In primă fază, ne-a spus clar că nu se poate, că şi aşa e prea aglomerat, că de ce nu ne-am gandit mai devreme, că aia, că ailaltă... Deja ne descurajasem de tot, dar, cand dădeam să ieşim de la el din birou cu coada intre picioare, convinşi că trebuie să amanăm incă o săptămană, ne-a intrebat cand avem datate analizele prenupţiale (că şi cu alea e o intreaga poveste...am aflat cu oareşcare stupoare de pe la lumea avizată că suntem dintre puţinii care şi le-au făcut pe bune). Norocul nostru a fost că medicul, probabil in temă cu tot ce se poate intampla, nu ne-a datat analizele. Dăi, fugi la policlinica unde au fost astea făcute, datează-le, cumpară o sticla de tărie şi intoarce-te in pas alergător la primarie... In fine, după ce ne-a mai certat un pic, că suntem căscaţi (nu ştiu dacă a folosit exact termenul ăsta, dar asta era esenţa) şi imprăştiaţi (mulţumim, ştiam şi noi!) ne-a programat in ziua in care vroiam noi, la 8.30 dimineaţa... Ce să mai comentezi, n-am mai comentat nimic, am zis mersi că s-a putut.

Buuun, şi vine ziua de sambătă... Ne trezim la 6, bem cafeaua, ne imbrăcăm şi plecăm la primarie. Ajungem la primărie pe la 8 şi un sfert, vine grefierul sau cum l-o chema pe ajutorul ofiţerului de căsătorii, să ne ceară buletinele: mie, lui şi al martorilor. Martorii erau sor-mea, şi cel mai bun prieten al lui D. Sis se uita la mine cum se uită un nou născut la lume şi-mi spune foarte candidă că ea şi-a uitat buletinul acasă... Moment prelung de tăcere in public... Noroc că stăm aproape şi nu a fost prea mare nenorocirea, dar momentul a fost marcat profund.

Ceremonia a fost scurtă şi la obiect... nu cred ca a durat mai mult de 10 minute. Ca să fiu foarte sinceră, s-a intamplat atat de repede incat am vagi amintiri despre ce s-a intamplat acolo... Am intrat, nici n-am apucat să respirăm (de fapt nu mai respiram de mult nici unul din noi) că ne-am trezit că spunem "Da!". Hai semnaţi, hai pupaţi-vă, hai următorii... Cred că ăsta a fost singurul lucru care m-a cam deranjat: personalul este prea rodat că să vadă că oamenii din faţa lor abia se ţin pe picioare de emoţii.

Seara pentrecere scurtă, dar foarte plăcută... sper pentru toată lumea prezentă. Pentru noi cu siguranţă.

Asta se intampla sambătă... iar duminică am plecat la munte, de unde nu am prea multe de povestit, decat că a fost perfect: de la vreme (cald pentru octombrie şi soare... muuult soare) pană la faptul că m-am cocoţat pe creste, for the first time in my life. Acum inţeleg eu de ce a insistat D. atat să-mi cumpăr bocanci de nu ştiu care, sac de dormit şi rucsac profi... Domnul acesta vrea să facă din mine alpinistă (şi cred că-i şi reuşeşte fiţa, dar să nu anticipăm )

Venim de la munte, duminică altă aventură: cununia religioasă.
Aici altă poveste... Am dat peste un preot cam sărit. Nimic de zis, foarte simpatic, unii spun că are şi har, dar sărit, clar! Am avut cor (foarte frumos, de altfel...), numai că preotul vroia şi el să cante... şi nu avea voce...da' deloc!!! E, imaginează-ţi ... cum naiba să stai serios şi pătruns de moment cand ăla se strofoca langă noi şi urla din toţi rărunchii... Asta pe langă faptul că avea doi diaconi ca ajutoare pe care i-a tot certat (poate n-aţi inţeles, noi ne căsătoream şi ăsta işi certa diaconii că nu-ştiu-ce nu faceau bine... diaconi care şi ei radeau cu lacrimi de vocalizele lui). Iar cand ne-a dat să bem vin (că se dă) pe mine m-a imbătat... m-a pus să beau jumătate de păhăroi de vin roşu, iar eu nu mancasem nimic pană la ora aia...

A, da! era să uit... cand mi-a pus coroana pe cap (nu-mi vine să cred că ne-am supus la toate rigorile bisericii, noi... doi necredincioşi in biserică cel puţin) a potrivit-o aiurea şi in loc să-mi stea pe cap, mi-a picat pană pe nas. Alte hihăieli, altă distracţie...

Mda, cam asta a fost... Dacă ar fi să rezum ce s-a petrecut aş putea s-o fac prin foarte puţine cuvinte: a fost exact aşa cum mi-am imaginat că va fi...

Na, cam asta fu nunta noastra...

[older]

Lucrez "la stat"...

Asta va trebui să fie explicaţia logică pentru ceea ce urmează să povestesc...

Ţineţi minte că anul ăsta a avut 4 anotimpuri, da? Sau, in fine, se presupune că anul are patru anotimpuri. 12 luni şi 365 de zile... Bun.

Anul ăsta a mai avut şi o vacanţă de vară care s-a lungit pe aproape 2 luni, perioadă in care clădirea in care munceşte subsemnata putea fi reconstruită din temelie. Ei bine, nu!!!

Prin octombrie a venit pe la mine prin birou un zvon că se va instala o centrală termică. Zvonul a căpătat incet, incet contururi reale şi, iată!, pe la jumătatea lunii au venit muncitorii şi au inceput să bocăne, să ciocăne, să spargă ziduri, tavane, să instaleze ţevi, calorifere, să sudeze, să facă praf (trec peste momentul in care au spart cu chesti aia de găurit asfaltul la mine in birou, cu mine la masă, muncind ca un angajat model, şi trec şi peste momentul cand a inceput să cadă tencuiala de pe tavan...), zgomot infernal şi tot ce implică instalarea unei centrale termice care să incălzească o clădire veche, pe două niveluri... Noi, angajaţii model ai acestei instituţii, ne incălzim care cum poate (clădirea fiind veche şi de cărămidă păstrază frigul mai ceva ca un congelator ultimul răgnet): unii cu aeroterme, unii cu reşouri de pe vremea bunicii (cazul meu), unii cu aerul condiţionat (directorul şi adjunctul adică ).

Astăzi trebuia să fie mare zi... ziua in care fac proba centralei să o pună in funcţiune... n-a fost să fie, poate maine.

Şi, lovitura de graţie a acestei zile - care, trebuie s-o spun, a atins culmea frigului din clădirea asta - a fost următorul mesaj, primit pe chatul intern:

SECRETARIAT către SUBSEMNATA: va rugam sa opriti radiatoarele si sa va imbracati
nu mai tine reteaua

urmat de:

SECRETARIAT către SUBSEMNATA: va rugam orpiti si aerele conditionate cei care aveti
greselile apartin emitatorului

Mai pot să spun ceva?!

[older]

Trebuie neapărat să fac o continuare la celălalt post muncitoresc. Aventurile trăite aici intrec cu mult forţa imaginaţiei şi e păcat să se piardă intre pereţii instituţiei mele. Aşa stand lucrurile iată urmarea:

Vineri
Frig. Frig, frig, frig.
Ştiu că majoritatea nu-şi aminteşte ziua de vineri ca fiind una prea friguroasă, dar credeţi-mă pe cuvant, la noi in birou crăpau pietrele de frig. Intr-un moment de respiro, l-am prins pe administrator şi l-am luat la intrebări să ne lamurim dacă mai are sens sa venim anul ăsta la muncă sau ne putem muta in parc, macar era mai cald. Omul, cat se poate de binevoitor, ne-a spus ca el vine şi sambătă doar, doar vin ăia de la gaze să pună centrala in funcţiune şi luni, să avem căldura. Ura!!!

Luni
Odihniţi şi, mai ales, incălziţi venim la birou cu speranţa că in sfarşit, după milenii de chin, care au durat o lună şi ceva (dacă stau bine să mă gandesc, chiar două ) nu vom mai face frigul. Nu numai că era frig... ne dureau degetele pe tastatură de frig, iar in birou mirosea infiorător a gaze. Pe la 10 mirosul de gaze s-a transformat in miros de gudron (cel puţin aşa ni s-a explicat intr-un mod absolut ştiinţific), iar noi eram anesteziaţi de frig şi drogaţi de duhoare. La 2 am plecat fără mustrări de conştiinţă.

Azi, marţi adică
In acelaşi spirit voios, venim la muncă. Trebuie să recunosc că au dat drumul la calorifere şi e mai cald, chiar plăcut. Dar!!!
Caloriferul biroului de deasupra mea a curs toată noaptea, in dracii ăia mari. Legătura dintre biroul meu şi cel de sus, pe lăngă tavanul găurit de muncitori (a se vedea povestea precedentă pe aceaşi temă ), este o fostă ţeavă de evacuare a unei... a unei, scuzaţi expresia, bude. Acum că aveţi intreaga imagine de ansamblu, imaginaţi-vă că o noapte intreagă pe acea ţeavă a curs, pic, pic, o cascadă de apă. Apă care s-a aşezat comod in mocheta de la noi, in parchet, pe un taburet, pe o bibliotecă şi cam atat. In aceste momente de graţie, curge in continuare, pic, pic, intr-o găleată (imi susură in urechi izvorul nemuririi acestei clădiri, mai exact). Dar e cald, nu? Cald şi parfumat.

Concluzia: lucrez intr-o fostă budă, imi curge apa in cap, pană ieri plecam cu ţurţuri, am cameră de luat vederi in birou (pe asta n-o ştiaţi...), sunt din ce in ce mai convinsă că masochismul meu nu are limite.