5.07.2004
Ce se petrece in mintea mea in timpul somnului, in lumea mea interioara? Multe, chiar mai multe decat se petrec in viata reala, in starea de veghe. De exemplu, azi-noapte am trecut printr-o aventura foarte interesanta.
Se facea ca m-am dus in vizita la niste cunostinte care stateau intr-un castel. Acesta avea doua corpuri: corpul nou, casa lor propriu-zisa, frumos impodobita, si corpul vechi, nelocuit. Despre acesta din urma se spunea ca este bantuit de fantome si de aceea nimeni nu a mai intrat acolo demult. Se spunea ca acolo a trait cu vreo 500 de ani in urma, un vrajitor savant cu baiatul sau si inca un asistent.
Aici, eu eram cea curajoasa si curioasa. Asadar, mi-am cerut voie sa ies sa vad gradina. Si plimbandu-ma, asa am ajuns in fata intrarii in aripa cea veche a castelului. Era o cladire imensa, intunecata si sumbra. Parca si soarele refuza sa bata deasupra ei. Am incercat sa intru si usa era descuiata, asa ca am intrat.

Era o bezna inauntru... Nu vedeam aproape nimic. Totusi, noroc ca aveam la mine o bricheta si am descoperit niste torte carora le-am dat foc si s-a facut lumina, cat de cat. Scarile erau putrede si rupte, iar deasupra erau cete de lilieci negri si urati care atarnau ghemuiti cu capul in jos, uscati si nodurosi, ca niste mumii. Am reusit sa urc, cu greu si cu multa grija sa nu se rupa de tot scarile cu mine si in cele din urma am ajuns in varf. Acolo era o usa, spre o incapere, dar de data aceasta era incuiata. Am cautat cheia peste tot, m-am uitat prin toate vechiturile de-acolo si am gasit-o cu greu, in ultimul loc unde as putea s-o caut: in spatele unui tablou era o usita peste o gaura din perete. Acolo era si cheita. Am descuiat si am intrat in camera. Era ceva lumina, dat fiind ca era o fereastra. Camera era o biblioteca veche, cu tot felul de carti vrajitoresti si de fizica. La un moment dat, am iesit la geam sa mai respir aerul curat, dar aud din spate niste voci. Ma intorc si observ trei personaje care pareau cat de cat reale. Erau un vrajitor si inca doi barbati ceva mai tineri. Vrajitorul era imbracat in alb, avea plete lungi si carunte, iar pe ochi avea niste ochelari ciudati, ca un binoclu, cilindrici. Unul dintre barbati avea si el ochelari. Purtau haine antice.
- Locuiti aici? intreb eu.
- Da, locuim aici de 600 de ani. spune vrajitorul
- 600 de ani?
- Da, si am fost blestemati sa nu mai iesim niciodata din acest castel si sa nu ne mai bucuram niciodata de bunatatea oamenilor, spune vrajitorul.
- De aceea, toti se sperie de noi pentru ca suntem morti, doar niste spirite, continua unul dintre barbati.
- Mie nu mi-e frica de voi. Pareti reali, le spun eu.
- Noi am murit acum mai bine de 500 de ani. Am fost incuiati aici de catre oamenii din sat, din cauza vrajilor si blestemelor, pe care le-am aruncat.
- Sigur? Voi chiar pareti oameni reali!
- Incearca sa ne atingi si te vei convinge.
Ce-i drept am incercat sa-i ating, dar mana mea a trecut prin ei, ca printr-o iluzie.
- Eu cred ca n-ati fost pe-atat de rai pe cat v-au crezut cei care v-au ucis.
- Chiar crezi? intreaba vrajitorul.
- Da... cred asta.
Atunci castelul a devenit brusc luminos, uratii lilieci s-au trezit si au zburat departe, praful si panzele de paianjen au disparut subit. Totul parca s-a trezit dintr-o vraja si a revenit la viata, la
normal.
- Multumim! au strigat cele trei fantome. Ai rupt blestemul. Nu te-ai speriat de noi si ai fost draguta. Atat a trebuit... Dupa 500 de ani, in sfarsit ne putem odihni in pace...
Cei trei au disparut treptat, ca o ceata. Toti aveau un zambet pe buze. Erau multumiti. Si eu eram multumita.
M-am trezit la realitate. N-am fost deloc speriata, dar figurile celor trei mi le amintesc pana si acum. De obicei visele se uita si fetele personajelor din ele de asemenea. Acum a fost un caz aparte.
