nu ii pot gasi o definitie

[Ionelia]

ahh cred ca 11 noiembrie , 2006

"Ma simt obosita ori de cate ori nu sunt ocupata si inhamata la treaba , o devastatoare senzatie de pustiu ma napadeste nu stiu de unde . Asa incat accept orice ocupatie care merita efortul . Dintre toate , cea mai convenabila pentru mine este scrisul ." Maitreyi Devi - Dragostea nu moare .
Oricat as fi citit , oricat mi-as fi obosit ochii si creierul , nu as fi gasit o carte care sa ma completeze , si intr-un fel sa ma defineasca mai mult decat aceasta . Fiecare carte citita in plus mareste distanta intre mine si Maitreyi , dar noi doua ramanem neschimbate .Trairile interioare sunt ceea ce sunt , si adevarul salvator trebuie rostit cu voce tare : de accea ea a scris cartea , de accea eu recunosc ca ma confund cu Maitreyi in privinta unei slabiciuni : slabiciunea de a gandi . De a gandi peste limita medie , cu tendinte crancene de valorificare a acestei gandiri . Poate ca tendinta ne animeaza mai mult decat insasi valorificarea .... o astfel de persoana era Maitreyi .
"Cat de slobozi suntem in conditiile celei mai aspre temnite , daca intalnim un om pe masura nevoii noastre de absolut !" Mihai Radulescu - Caidul . Nuvelele adolescentei in temnitele comuniste .
Gandim despre absolut in cele mai precare conditzii ... dar gandim cu bucurie in suflet la el , nu fara o oarecare urma de indoiala ca nu il vom atinge . Asta nu neimpiedica totusi sa gandim la el , si ce e ciudat e faptul ca ne este imposibila definirea acestuia . Care dintre noi a crezut vreodata ca a atins absolutul ? Poate doar intr-un exces de zel ... Absolutul este un termen prea maret pentru rasa umana ... nascuta din greseala ( nu ma refer la creatie , ci la pacatul Evei ) , invatata sa greseasca pentru a supravietui , sortita negresit pieirii . De ce unii oameni au impresia ( sau disperata speranta ) ca sunt demni de a atinge absolutul sau ca sunt aproape de el ? Ce coltisor al gandirii noastre ne face sa credem ca il vom atinge vreodata ? Revin cu expresia "slabiciunea de a gandi" ca motiv al acestor aspiratii absurde ale unor oameni . slabiciunea de a gandi peste medie , cu un oarecare sentiment ca sunte speciali . Poate ca acest sentiment ne motiveaza mai mult decat oricare alta forta interioara .
" ... iti jur ca de multe ori as vrea sa fiu muncitor cu ziua , numai sa pot avea dimineata cand ma scol o nadejde in ziua care incepe , un imbold , o speranta " Johann Wolfgang Goethe - Suferintele tanarului Werther .
Iata un lucru pe care nu-l auzi oriunde : un scriitor , care traieste pentru ca gandeste , si considera ca nu exista viata fara gandire , afirma ca ar dori sa munceasca ... munca fizica ... fara nici o legatura cu acel creier stralucit , care cere si merita o valorificare . Si obosit in acelasi timp ... fapt care cere degajarea lui si practicarea unei munci care sa nu il solicite . Nelinistile si nedreptatile vietii il aduc pe scriitor in punctul in care se simte pierdut ... o neliniste metafizica , atat de intensa , se adauga celor anterioare . Daca ar fi capabil acest om sa nu constientizeze toate acestea , cat de tihnit ar fi !! Poate chiar ar munci cu ziua pentru ca nu are alte abilitati , nu are "slabiciunea de a gandi" . Apoi poate si-ar dori un trai comod ... cum ar if sa stea la masa si sa scrie ... sa nu fie zilnic impovarat si garbovit ... munca , munca si iar munca .
Gandim mereu spre ceva ce nu putem avea sau atinge ... vesnic menultumiti si nefericiti , ne taram calitatile in noroi pentru ca nu avem alte calitati ... visam cu ochii deschisi la absolut , la imposibil , cand propria noastra conditie este atat de fragila si efemera . Putem pieri intr-o secunda , putem muri in orasul natal fara a avea vreo realizare insemnata , ne bucuram la valori materiale si instabile ... apoi visam la absolut . Suntem atat de mici si nevrednici , incat acum "slabicunea de a gandi" capata un alt sens decat cel anterior din text : slabiciunea cemor mari de a gandi spre absolut ii face mai mizerabili decat oamenii simpli si preocupati doar de preturil cartofilor ... de data asta o slabiciune intr-adevar .
"Dealtminteri , nimic nu poate potoli dorintele insatiabile ale omului : natura l-a inzestrat cu facultatea de a voi si de a putea dori totul ; dar soarta nu ii permite sa cuprinda decat un numar mic de obiecte . Din acest fapt rezulta in inima omului o nemultumire continua si un dezgust de lucrurile ce le poseda , care il face sa dezaprobe si sa defaimeze timpul prezent . Sa laude trecutul si sa doreasca viitorul , chiar daca aceste dorinte nu sunt imboldite de nici un motiv rezonabil " Nicollo Machiavelli - Discursuri , l .
Cat de timpuriu a realizat omu ca are putin si poate avea mai mult prin efort si cunostiinte ! Dar de ce nu a realizat ca nu poate avea totul ? Cat de mult il framanta pe om ceea ce nu are ! Dar de ce nu il intereseaza sa pastreze ceea ce are ? Aici " slabiciunea de a gandi " are cu totul alta conotatie de cat ceea anterioara din text : slabiciunea de a gandi inalt spre absolut a omului efemer si plin de lipsuri , il priveaza pe acesta de simtul practic , realism , si de fericirea de a aprecia ceea ce a dobandit cu greu. Astfel omul se afla intr-o fustratie necontenita datorata lipsei sale de a-si aprecia propriile eforturi si succese.

[Ionelia]

ma voi obosi sa explic atat de multe , (oare cu vreun sens ? ) ... sa-mi explic poate chiar mie insami . sa explic lucruri trecute pt ca doar trecutul mi-a ramas . viitorul ma va speria cu fiecare eveniment , asa cum eu ma voi lamuri acum cu fiecare rand in plus .
am idoli ... oameni mari , si astfel nu imi permit sa raman in umbra ... nu mi-as permite o asemenea irosire . ei nu au reusit sa imi arate fericirea cu degetul , nici sa stea la o catedra in fata mea , dar le-am citit randurile .... nu e asta suficient? posteritatea lor ma incurajeaza , pt ca e lucru mare sa te tina minte cineva dupa ce mori . poate asta e un atribut necesar al idolilor mei , nu am nici unul care sa fie in viata ...poate acel om ( la fel de uman ca mine , amandoi prizonieri ai aceleiasi lumi ) este idolul meu pentru ca a trecut peste carcera biologica . n-am sa fiu niciodata idolul nimanui , deoarece nu sunt tenace ... momentan chiar nu am cum sa fiu asa ceva pt ca inca n-am murit . chiar si atunci ... voi fi un spirit atat de liber incat nu voi mai privi la muritorii dintre care am plecat , spre a vedea cine ma tine minte si cine nu . si cum nu exista cale de mijloc , nu va veni nimeni sa ma bata pe umar sa imi spuna ca cel putin un om intreg la minte din trecutul meu se gandeste la mine cu caldura si sinceritate si se emotioneaza la auzul numelui meu . voi mai avea eu nevoie de o asemenea ofranda acolo unde ma duc?
dar de ce am eu o imagine atat de fixa despre acel loc in care se presupune ca ma duc ? nu neaparat pt ca asa mi-as dori , ci pt ca asa ar fi corect ... ca dupa moarte sufletul sa ajunga la pace si destindere totala , avand in vedere probele de foc din timpul sederii pe planeta muritorilor . spiritul sa nu poata comunica cu muritorii , pt ca noi muritorii suntem josnici intr-un anumit punct de vedere is ne facem rau unul altuia ... si ne meritam unul pe altul dar nu meritam nimic in plus . pe cealalta lume , spiritul sa aiba privilegiul de a se debarasa de acel corp care il tinea prizonier in lumea in care toate legile sunt facute sa fie incalcate .
ce ma fac daca nu voi avea unde sa ma odihnesc la sfarsitul acestei calatorii pe planeta muritorilor ?