Eu in 2125 - povestire SF - proba a II-a - 7 lucrari

[gaga]

Legea eternitatii. Amendamentul 2125.
de EU

- Trezeste-te!
Am sarit din somn buimac, fara sa-nteleg cine ma striga si ce se-ntampla... cand am vazut ceata: cenusie, compacta, prevestitoare de nimic bun, invelindu-mi uniform cupola transparenta. Apoi l-am vazut, privindu-ma cu ochii aceia de inger natang, de la care nu stii niciodata la ce sa te-astepti... si-am incercat sa protestez.
- Macar in ultima sambata din an... la multi ani! credeai ca... am uitat eu vreodata? cat e ceasul?... si ce-i cu ceata asta?
- S-a topit zapada – a zis abia tinandu-si rasul – si-au inflorit toate fara soare, brandusele cu zarzarii, narcisele cu ciresii, bujorii... de ziua mea!
- Pai cum? dar intunericul...
- ... numai patru minute pana la urmatorul... pe cronometru, obisnuieste-te!
Si-a trecut pe ras: cronometrul meu e calutul de bataie. Macar timpul diurn sa-l bifam pe ceas, zic eu, acum de cand, relativizat dincoace de limite crezute intangibile, timpul intra la apa, cristalizeaza, sublimeaza... si sambata s-a facut ziua tuturor surprizelor, pentru ca Marele Programator nu doreste sa interfereze nici cu saptamana de lucru, nici cu ziua de odihna, unele lucruri nu se schimba.
Acest copil al meu mai are, de azi, un an pana la micul majorat, cand va pleca pe drumul sau, lasandu-ma in urma. Desi se mai masoara pe tocul usii, e mult de cand a pus rabojul timpului in cui... sau, cine stie! vrea, poate, sa ma traga dupa el in casa zilei de maine, fortandu-ma sa sar peste umbra mea, sa-nteleg iluzia cea mare. Intre timp am uitat daca mai vreau sa intru intr-o lume unde trecutul si viitorul cuibaresc in sanul prezentului intermitent iar el incearca sa ma zgaltaie, doar doar mi-oi aminti.
- Urmatorul... ce? am intrebat, sa ma scutur de somn.
- Intuneric, am calculat pe grila ta... te-am trezit sa vorbim.
Se luminase iar... si-un fel de soare anemic salta prin habitaclu, ca o portocala de pasla azvarlita intre oglinzile hexagonale ce placau soclul inalt al cupolei.
A urmat un dialog halucinant in care imi marturisea trecerea sa prin initiere spontana. Ca din eroare, cum se petrecuse si prima decorporalizare, fara legatura – se zice – cu faptul ca are un lob in plus cum au altii o cocoasa. Era nevinovat: pilotul meu il privise in ochi. Pilotul din simulatorul pe care i-l construisem cu exact un an in urma – la doisprezece ani conventionali poate incepe cursul de zbor – se activase.
- Doar un pic am intrat in program, am ridicat miza la bonusuri, am fluidizat transferurile, am accelerat un pic reactia... S-a blocat, s-a intors cu fata la mine si...
- ... si-a pronuntat primul sau NU!
- Nu... chiar... m-a-ntrebat cat e ceasul (pauza, pe urma iar ras in cascada) iarta-ma,
nu ma pot abtine.
Ii simteam incordarea sub ras. I-am spus conciliant ca nu era nici primul nici ultimul dintre precoci, sigur isi mai asteptau si altii randul la intrarea-n scena. Grav era ca se situase in afara legii, eram obligat sa-l raportez, chiar in termenii de elasticitate cei mai permisivi un an inainte de micul majorat era prea mult. Dar nu ma auzea, nu ajunsese inca la capatul marturisirii! Senzatie de verigo pe déjí  vu – nu am timp sa povestesc, nici nu mai tin minte – desi e greu de uitat – cate lucruri din astea face, din prima sa zi pe lumea asta.
- M-am raportat singur... am completat si-o cerere, am gasit un formular in alb...
pentru reintrare in legalitate si...
Se-ntuneca iar si nu-ntelegeam fenomenul. O gheara rece mi s-a pus pe inima. Am incercat sa fiu rational. Sa destind atmosfera i-am promis o vizita in cinci minute, maximum zece. A zambit si mi-a confiscat, in gluma, cronometrul.
Cinci minute de-ale mele pentru rutina diminetii, de la dus la-mbumbatul salopetei cu senzorii activati de lucru si protectiile ca pentru expeditie, nu se stie niciodata. Cinci minute nominale, atunci cand timpul deja polariza, cum precipita uneori corpusculii luminii sa lase deplin spatiu liber de joc undelor. Viata asta intensiva, intre sambetele tuturor posibilitatilor garantate de Marele Programator prin scenariu deschis... era batalion disciplinar, pentru mine... dar aventura in legea jocurilor pentru fiul meu cel racordat, cu firescul respiratiei, la scurtaturile temporale.
Am stat o clipa lunga la geam. Cerul se chinuia sa razbata prin fuioarele de ceatia. Cotcodaceau gainile, ametite sub un soare de platina, imi amintesc ca m-am intrebat daca sa ies sa strang ouale, ori sa le las in cuibar pana la cina.
Mi-am croit anevoie drum pana la bordul de control din camera fiului meu – in casa asta, a zilei de azi, numai eu imi fac timp de gospodarie. De pe display pilotul ma privea cu fixitatea imaginii inghetate... cu intensitatea, mai bine zis, fiindca-n jurul lui toate curgeau firesc, ocolindu-l ca pe-un obstacol temporar. Intors cu spatele spre lumea sa, parea absorbit de verdele parcului in mijlocul caruia locuiam noi. Soarele batea acum in alama si, cu toata negura, inflorisera salcamii, impreuna cu castanii si cu teii, cine sa se mai mire?
- Cine l-a creat, tu? Marele Programator? eu? el insusi?
- Ce-ar fi sa zic DA?
Trageam de timp. Era prea tanar sa paseasca pe taramul plin de capcane, de energii usor declansabile, dificil controlabile... al asumarii responsabilitatii pentru creatie. Intrase intr-o dilema, trebuia sa gasesc undeva, in fisiere, o solutie standard. Imi simteam mintea zbarnaind... in fine, i-am indus un incerput de sentiment de culpa pentru activarea unei entitati un absenta programului de implementare secventiala a noului soft, sugerandu-i sa traga de timp, lipsea timpul fizic necesar asimilarii ameliorarilor sale...
- ... dar din pacate tu nu poti opera cu secvente temporale...
- ... tocmai ca eu pot gandi si asa... dar el, pilotul, nu are orizont temporal!
Rapaitul pe cupola ii acoperea cuvintele: vantul ne scutura castanii si nucii.
- Am nevoie sa-nteleg ce i se-ntampla, pilotului, in afara circumspatiului sau temporal... daca uit sa-l activez, daca se sterg memoriile, daca dispare simulatorul... Ce poti face cand se-ntampla inevitabilul? Am formulat o ruga fierbinte entitatilor lumii virtuale sa-mi inteleaga decizia fara cale de-ntoarcere. Ca tata eram, fireste, chiar mandru... mandru strict de hard, daca vreti, pentru ca oricum el nu seamana nimanui, venit cum e, cu pluta, dintr-o alta galaxie! I-am spus tot ce stiam.
- Ramane prins in arhive ... virtual. Arhivele se activeaza si dezactiveaza, dar nu se
sterg... se aduc la zi din mers. La ce te-ai gandit?
- La niste structuri de programare... simple, 2D, i le trimit sa-si mai mute gandurile.
Ceata condensa, rece, pe meduza cupolei, trasand paraiase tremurate ca o retea de capilare anemice. Decizia cheie, iata punctul relativ zero. O stare de urgenta, o declansare din eroare a unor secvente ignorate, un joc 2D care inainte sa stie ce i se-ntampla va fi 3D... in timp ce privitorul ca la teatru scruteaza, fara speranta, intunericul, de dincolo de cupola si de dincoace.
Mi-am fixat privirea pe display. Pilotul meu, al nostru, zambea calm... unei cutiute pe care deja butona zorit, dar nu ma mir, de ce n-ar fi in logica lucrurilor ca, odata abolite secventele, o propunere sa fie deja operationala in clipa formularii ei?
De cate ori nu s-o fi jucat comedia asta inainte, cu variante? Marele Programator trebuie sa stie cat de slabe imi erau mijloacele de temporizare a celor ce vin la petrecere ori prea devreme ori prea tarziu. Ce se cuvine sa fac, sa pot fi un pas inaintea situatiei? Sa ma relaxez, sa fiu rational.
- Razi? Ce-i de ras?
- Ziua asta aiurita, ca tine... cu magnolii si castane dulci intre doua ninsori!
Privea nemiscat locul unde ar fi trebuit sa fie cerul... cu fixitatea, nu, intensitatea, celui care cauta, dincolo de sticla, un raspuns, pe care-l banuieste a fi dincolo de inca o sticla, limita la un alt circumspatiu, atemporal, crede el... Iata ce se-ntampla cu copiii care nu se joaca destul!
- Crezi... ca ar fi posibil... sa intru in legalitate... pana la noapte? Sa fie oare setarea asta, pe revolutii de patru minuti de cronometru, cel mai scurt an? Oare chiar imi raspunde Marele Programator in timp real, virtual, totuna, inca prea lent! cum sa pornim in marea calatorie daca titirezul asta lenes de planeta batrana nu-ncepe...
Nu-l mai ascultam, nu-l mai auzeam. Nici macar un astfel de soc nu ma poate convinge... scamatoria ne costa ce-mi venea mai drag atunci, un an impreuna. Adevarul trebuia sa fie undeva la mijloc, probabil se raspunsese unei cereri de generatie, n-ar fi fost pentru prima oara. Am inteles, ultimul, ca de obicei... nu, nu eram pregatit, ma sugruma frustrarea.
Asa s-a dus din casa noastra – pe apa sambetei, de pomana, ca un vis, inainte sa fi avut o sansa sa-l gandim, cumva – anul 2125, amendament la Legea eternitatii.
Am povestit doar fiindca am gasit un mesaj pe Agora, posibil sa mai fie relatarea utila cuiva.

[gaga]

Pagina unui jurnal furios
de Kriogenia


A fost o prostie din partea mea sa apelez la kriogenie. In 2005 cand am inceput sa ma gandesc la planul asta nu mi-a trecut prin cap ca ma voi trezi in plina era glaciara!

Am reusit cu greu, pe vremea aia, sa conving specialistii ca inghetarea mea e doar un experiment stiintific. Acum ca am iesit din experimentul meu inghetat am intrat direct in experimentele kriogenice ale Mamei Natura. Urata treaba!

Practic, in momentul de fata, 18 mai 2125, trei sferturi din cele doua emisfere sunt acoperite de gheturi de zeci de metri grosime. Era oarecum previzibil ca ne indreptam spre asta, dar geologii, meteorologii si toti cei din tagma lor nu prevedeau aceste schimbari de clima decat in 250-300 d ani. Se pare ca, oricat de siguri am fi pe calculele noastre, natura inca are surprize pentru noi.

Din cate am inteles este imposibil sa ma intorc in Romania - am uitat sa spun ca aproape toata populatia globului , aia care a mai rams, s-a mutat intre tropice - pentru ca a fost rasa de pe fata pamantului. Intai abandonata, ca toate tarile din zona si apoi devenita soseaua ghetarilor. Deprimant!

Sunt "treaza" de aproape o luna, dar atat eu cat si restul populatiei suntem intr-o letargie constanta. Am decis rekriogenizarea in terment de cateva luni - specialistii m-au sfatuit sa aman cat pot de mult recongelarea (cica afecteaza sistemul nervos; nimic nu afecteaza nervii mei mai mult decat ce vad in jur!)

Inca stau in cumpana daca sa cer programarea decongelarii peste alti 120 d ani sau niciodata. Ma plictisesc formalitatile astea ingrozitor; ce-si imagineaza? Ca ma bag inCa ma bag in frigider de bine ce-mi e afara?!

[gaga]

Cele doua variante (marturisiri)
de DebajoDeEstadoParado

Ceea ce am visat:

“Cand am stat prima oara in acest loc aveam probabil vreo 10 ani sau mai putin.
Tin minte cum ma lua mama de la scoala si cum luam metroul catre casa, ani de zile la fel, aceleasi actiuni devenite reflex.
Poate ca datorita traditionalismului in care am fost crescut (“invata bineâ€Â

[gaga]

Macrosfera 4
de virgula

Amenintarea ce pluteste asupra macrosferei 4 (cea mai armonioasa din toate cele 18 ale pamantului), a creat o mare agitatie in randul populatiei, iar COM4 (consiliul de organizare al macrosferei 4) nu pare a avea solutia optima pentru rezolvarea problemei.

Al IX - lea Sor, cel in jurul caruia graviteaza ceilalti 17 ce inconjoara macrosfera, si-a marit brusc energia, existand riscul de a exploda. Asta ar insemna distrugerea macrosferei, inevitabil. Oare cum era in secolul XX cand toata lumea traia pe Pamant si avea energia unui Soare natural? Nu exista pericolul defectarii Sorilor si nici marea primejdie ce s-a abatut asupra acestui habitat. Cineva trebuie sa se ocupe de problema aceasta; de ce n-ash fi eu acela? Anul 2150 nu poate fi sfarsitul macrosferei 4!

Din cauza defectarii Sorului, energia necesara functionalitatii transportului intre nivele a fost intrerupta, ceea ce m-a facut sa ma indrept catre muzeul masinilor de propulsare al carui comandor era bunul meu amic Fred.

- Fred, batrane, cum savurezi ultimele clipe de liniste ale micului nostru Rai? Fred ma privi ingandurat si bucuros ca ma vede in acelasi timp si nu ezita sa imi spuna:
- Jeff, stii cat de mult te respect, dar sa stii ca daca ai in gand sa faci ceea ce cred eu, atunci sa stii ca fara un fost explorator al Galaxiei ca mine nu o sa reusesti!
- Ei bine, atunci spune-mi cam ce ne-ar trebui pentru calatoria noastra in jurul Sorului?
- Deja am pregatit-o! Un explorator Docrytan din secolul XX .Unul din exemplare a esuat pe Pamant, pe cand omenirea abia trimisese prima racheta in spatiu catre satelitul pamantului Luna, care a fost distrus in urma impactului cu un meteorit,pierzandu-se astfel o mare parte din resursele Pamantului.Oamenii de atunci ii spuneau "Farfurie Zburatoare" sau "OZN". Rezista la temperaturi de peste 200 000 de Sarconi ( 1 sarcon = 1000 grade C) si presiuni de peste 150 000 de Olpi (un olp = 1 000 bari), ceea ce ne este mai mult decat suficient in preajma sorului cat si in interiorul lui. Invelisul protector de trixant ne permite acest lucru. Are doua locuri la pupitru si unul pentru controale auxiliare, computer din generatia wilx ce ne permite accesul la date prin intermediul retelei galaxiei, laborator si o gramada de aparate de masura ce pornesc din scuturile navei.

- Amice, deja m-ai bagat in ceata, de aceea nici macar nu contest ceea ce spui. Dupa cum te cunosc, presupun ca ne putem urca si porni la treaba nu?
- Exact!Hai sa reparam Sorul!


In jurul sorului era o temperatura de 80 000 de sarconi, iar in interiorul lui peste 150 000 , ceea ce ma facea sa ma simt un pic in nesiguranta. Odata ajunsi in centrul Sorului, va trebui sa schimbam functionarea surselor de fuziune intre ele, lucru deloc usor, avand in vedere ca exploratorul docrytan nu indeplinea chiar toata tehnologia necesara care se impunea. Insa aveam toata increderea in recomandarea si priceperea bunului meu amic Fred.

Interfata exploratorului se transformase in centrul sorului din cauza caldurii (suportabile in interior). Tocmai reusisem sa facem fuziunea intre doua surse, cand am observat ca microcontrolerul nu mai poate fi manevrat pentru mult timp. Mai ramasesera inca 4. Ceea ce uitase Fred sa-mi spuna era ca exploratorul docrytan functiona pe baza de energie atomica, iar reactorul era aproape pe sfarsit. Asta m-a determinat sa transform principiul de functionare al navei de la energie atomica la energie fortila (pe baza magnetica), ce permitea o trecere mult mai usoara la functionalitatea cu energie solara, pe care o puteam dobandi prin repunerea in functiune al celui de-al IX - lea Sor al macrosferei. Urmatoarele 3 fuziuni au decurs conform planului. Mai ramasese o singura fuziune de facut, iar energia fortila era pe terminate.Daca faceam si ultima fuziune, atunci sorul ar fi pornit si noi am fi prinsi in centrul Sorului, daca ceva nu ar fi mers cum trebuie la trecerea de la energie fortila la energie solara.

Am reusit pana la urma, si ne-am intors pe macrosfera unde totul isi revenise la normal.

[gaga]

Elie... dar inca nu.
de X.


Sistemul de securitate ma scaneaza atent, imi ureaza cu voce suava: “Bine ai venit, Agent Elie M. Anuuilhâ€Â

[gaga]

Scaunul, de Borboroth

Mi-e cald!

Ceatza verzuie se ridicí£ lingand bordurile trotuarelor, cladirile adormite si cainii vagabonzi. Imi clocotesc venele in uniforma de piele.

Aparent, o zi ca oricare alta. Desi, intr-un mod discret, diferita. Am impresia ca realitatea a fost intr-un fel fracturata. Poate aseara, cand stateam in „camera de gazareâ€Â

[gaga]

Inchid ochii si incep sa simt cum nichelul imi intra in sange, urca in vene...mi-e cald si ma sufoc si in vene imi curge bere si sange si nichel. Uneori nu-mi amintesc ce visez. Cand ma trezesc, in vene nu mai am decat sange. Transpir. Cateodata simt broboanele de nichel cum mi se scurg de pe ceafa pe spate. Uneori mi-e frica ca nichelul o sa imi ramana in sange si n-o sa ma trezesc. Dar berea lui Bobo il elimina de fiecare data, uneori lasandu-ma parca golit de maruntaie.

Si revin. Pe Scaun. Imi place sa visez. Imi place sa imi amintesc ce am visat. Si imi place cand ma trezesc singur, si nu mai stiu unde s-a terminat visul si unde a inceput realitatea.

Ma ridic de pe Scaun si ies. Vreau sa ma imbat in vaporii orasului de dincolo de mine. vaporii orashului plin de neoane.

La coltz, bazarul flotant, plin de oameni care se tocmesc pentru Dumnezeu stie ce, se tocmesc pentru viatza lor searbada si comandata de o mashina. La 3 fara 10 s-au ashezat in Scaun, la 4.20 au ieshit sa-si dezmorteasca ciolanele sufletului, singura revolta impotriva masei de otel si cabluri de care sunt dependenti.

O femeie imbracata in piele neagra, cu o pelerina zdrentzaroasa pe un umar imi atrage privirea. Se apleaca asupra unei Milegente (mini naveta leagan). Are ochi blanzi si mainile cat cheile de la vezicolul lui Sebastian. Fiintza din Milegenta. Femeia are parul blond si maini cu vene ireal de mari. Ii pune creaturii flapande un deget pe buze. Sunt la doi kilashtri de Milegenta, dar totushi vad atat de clar cum copilul ii zambeshte, un sir de dintzisori albi si marunti. O scap o clipa din priviri, si cand ma intorc a disparut.

Ceva e in neregula, copilul din Milegenta nu se mai mishca. O caut din priviri de femeia blonda, dar tot ce vad e imbulzeala de oameni care isi targuiesc sufletele. Apoi, o pelerina zdrentzaroasa aruncata neglijent pe un umar, doi ochi ca o vezica biliara si o pestera hada si puturoasa ma inlemnesc. Schimonoseala unui zambet, schimonoseala unei pedepse. 4 degete scheletice ma apuca de mana si ma trag in jos. Imi fac sangele sa-mi inghetze, de parca as avea inca nichel in vene. Dar nu e posibil, sunt in mijlcul orasului.

Degetele imi dau drumul si dau la o parte doua fire de calti. Au acoperit cateva clipe haurile vinetii in care stau cele doua margele galbicioase – singura lui comoara.

„Vezi, ti-am zis eu ca stii tu, am stiut ca tu stii cine e Simalrut, recunoaste ca stii.â€Â

[gaga]

Un nou inceput
de Icarush


Niciodata nu am simtit mai tare ca timpul nu avea rabdare cu mine. Chiar daca stiam ca pot ramane la aceeasi varsta cat timp vroiam eu, mi-am dat seama ca ceva nu este in regula. In 2012 am fost de acord sa imi implanteze acele dracii pentru a nu imbatrani, dar ceva nu e bine, pana si atunci parca timpul trecea intr-un mod mai respectabil. Nu mai este asa. Totul s-a schimbat de atunci. Incepand cu cladirile si masinile, si terminand cu pompa artificiala care imi tine loc de inima. Dar m-am saturat de asta. Fiind de acord cu schimbarile, mi i-am pierdut pe toti cei dragi. Ei nu au fost de acord cu schimbarile acestea, si au pierit, cu timpul, acum multi ani.

Acum, lumea avea drept ingrijitor un computer, Helios. El controla mai tot, el se asigura ca totul sa aiba o buna desfasurare, incepand cu programul marilor companii si terminand cu uscatoarele din baie. Cei care l-au creat s-au gandit ca numai asa puteam sa evitam razboaiele, crimele, si tot ceea ce ne facea rau. Helios a fost prezentat ca un sistem infailibil si a trecut testul. Acum ne conduce.

Din biroul meu puteam vedea masinile zburand care incotro. Inca nu a sosit ora aglomerarii. Atunci e cel mai naspa, si mai periculos. Avand un birou atat de aproape de locul in care pot circula masinile, ma pot trezi cu vreun apucat care vireaza drept prin fereastra mea. L-am dat in judecata, dar nu am avut pana acum procesul. Asta s-a intamplat acum doi ani. Cred ca pentru a capata macar un raspuns, ar mai trebui sa astept vreo cincizeci.

Imi aranjez ultimile pliante electronice ramase pe birou si ma pregatesc sa ies in pauza de masa. Nu stiu de ce lumea o mai numeste asa. Nu fac decat sa iau niste amarate de pastile: una verde, una rosie si una transparenta, plus un pahar cu apa. Galbene nu iau, ca sunt la cura. Iesind din cladire, incep sa aud niste clickuri ciudate, venind parca din interior.

-Nu, nu poate fi asta...

Ma indepartez pe cat posibil si cat mai repede, de atat mai eram in stare. Nu stiam cum sa anunt pe ceilalti, nu aveam cum. Dintr’o data, totul este acoperit de o lumina albastra, ca de neon, apoi in urechi imi tiuie un sunet electric. Daca nu as fi avut aparatele acelea in urechi as fi surzit in mod cert.

Era ceea ce credeam ca era. O bomba cu Ribaniu. Ribaniul fusese descoperit acum 50 de ani, iar bombele facute din aceasta substanta erau pe atat de primejdioase pe cat de greu de depistat. Fara sa ma mai gandesc prea mult, imi pun masca de oxigen si ma indrept catre masina, unde aveam pistolul. La o explozie cu asa o bomba, tot ceea ce reprezinta o masina, la o raza de 3 kilometri, nu mai functzioneaza. In portbagaj, pe langa pistol, aveam totusi o placa ciudata, plutitoare. Un fel de skateboard fara roti, plutitor. Alt mijloc de deplasare nu mai aveam, si de zburat nu prea stiam cum.

Deplasandu-ma printre masini puteam vedea oamenii lesinati, daca nu ucisi de emisiile acelei substante. Nu imi venea sa cred. Cine ar putea face asta? Eram ingrijorata, infricosata, indurerata. In ciuda biomodurile pe care le aveam instalate, tot om sunt. Tot oameni erau si ei. Incepand cu explozia asta, lucrurile o vor lua razna. Vor aparea clanurile rebele, vor incerca sa distruga ceea ce vor avea in cale. Helios a esuat.

Auzind sunetu unei placi asemanatoare cu a mea, ma indrept cu pistolul spre tinta: un tip de vreo 25 de ani.
-Stai, nu trage!
-Ce te face sa crezi ca nu as face-o?
-Nu vreau decat sa fug si eu de chestia asta.
-Care chestie?
-Helios
-Cum adica?
-El este responsabil pentru explozie. (Imi arata pe o banda virtuala tot ceea ce imi trebuie pentru a ma convinge ca are dreptate. Helios avea de gand sa distruga rasa umana. A inceput cu acea cladire pentru ca acolo erau creatorii sai, singurii care poate, aveau o mica idee cum sa ii opreasca)
-Bine, nu trag. Dar ce facem?
-Trebuie sa il oprim.
-(Incerand sa-mi stapanesc rasul) Si cum crezi ca am putea face asta?
-Am codurile de autodistrugere. Nu trebuie decat sa le inregistrez, si computerul se va autodistruge.
-Si cam cum propui sa ajungem la el?
-Prin sistemul vechi de canalizare, altfel nu avem cum.


Si uite asa ne-am indreptat catre sistemul vechi de canalizare. Intr-un mod bizar, asa puteam ajunge acolo. In mod normal acesta era pazit, dar explozia a ucis gardienii, in mod cert. O singura intrebare ma chinuia: Cum de a scapat tipul asta?

Ajungand acolo, ma ajuta sa cobor, si inaintam prin tunelele intunecoase si pline de noroi. In curand trebuia sa folosesc masca din nou. Ne apropiam de locul in care era computerul, acesta fiind pazit de gaze radioactive. Masca mea nu mai avea multe resurse de oxigen, nu stiam cum voi scapa, dar alta alternativa nu aveam.

Deodata am simtit un cutremur. Stiam ca daca nu se va linisti curand,vom muri. Auzeam din nou acele clickuri. Cand ma pregateam sa cred ca voi muri, cutremurul se opreste. Sunteul dubios insa continua. Ori era o alta bomba, ori ne apropiam de computer. Din fericire, era a doua varianta. Reusind sa ajung la calculator, i-am inserat codurile. Insa, din nefericire pentru ceilalti, era prea tarziu. In timp ce noi eram ascunsi in canalizare, alte explozii avusesera loc pe mai multe parti ale Pamantului. Din cate arata pe monitor, toti murisera.

Sistemul s-a autodistrus, si, odata cu el, cam tot ce a fost creat de el. Nu aveam decat un nou inceput in fata. O noua era a omenirii, asa cum ajunsese ea. Doi oameni. Un singur destin. Timpul avea, din nou, rabdare cu mine.

[baixinho©]

da' nerabdatori mai sunteti.

[baixinho©]

rezultatele finale.

[baixinho©]

varianta finala (si corecta, sper eu).

[eyewitness]

anunt pe cat de merlucian pe atat de inportant

incepand cu azi 25/5 functia de organizator , ramasa vacanta dupa retragerea nesuferitei , va fi preluata de Oribilul Mosh

rog concurentii care nu au trimis inca lucrarile probei 3, poezia cu ploaia si torentele, sa le trimita direct lui miraculosu pe pemeu. cele trimise deja lui danone se vor trimite de catre danone miraculosului