Roma Antica

[bhuttu]

Ok, vad ca nu exista, consider ca se impune, hai sa fac subiect.
Roma Antica. Cel mai bine organizat stat din istoria omenirii, in umila opinie a lu' I and I.

Scurt istoric: 753 i.Ch., anul legendar al infiitarii Romei. 753-549 i.Ch., perioada celor sapte regi, dintre care 3 de origine etrusca; 549-82 i.Ch. perioada republicii. Incepand cu dictatura de un an a lui Cornelius Sylla institutiile republicii incep sa aiba o existenta mai mult formala, iar odata cu batalia de la Pharsalos, care ii da castig de cauza lui Caius Iulius Caesar asupra celorlalti doi parteneri din primul triumvirat(Crassus, mort undeva in Asia si Pompei, omorat de oamenii lui Caesar in exil) se instituie Imperiul, care isi va intra deplin in drepturi odata cu Octavian Augustus(33 i.Ch. - 14 d.Ch.). Declinul Imperiului Roman incepe in secolul II al erei noastre, principalele evenimente fiind: despartirea Imperiului in doua parti, Imperiul Roman de Apus cu capitala la Ravenna si Imperiul Roman de Rasarit cu capitala la Constantinopol; legalizarea crestinismului pe teritoriul Imperiului prin edictul de la Milano(313) al Imparatului Constantin cel Mare; caderea Imperiului Roman de Apus in anul 476 d.Ch., cand regele ostrogot Odoacru il detroneaza pe Imparatul Romulus Augustus in varsta de numai 13 ani; caderea Constantinopolelui in mainile sultanului otoman Mahomed al II-lea Cuceritorul in anul 1453. 1453 marcheaza intrarea definitiva in istorie a gloriei romane pastrata in Bizant mai mult de iure decat de facto.

Per il momento ma voi opri aici, dar o sa continui cu istorisiri asupra unor episoade ale istoriei italicilor antici in posturi viitoare.
Povesti, povestiri, impresii, pareri, comentarii, bagari in seama si mesaje off-topic, pentru toate e loc mai jos. Bine, nimeni nu e obligat sa citeasca.

[Klutzu]

am admirat tot timpul Roma antica , mai ales organizarea , ierarhiile lor sociale , arhitectura si nu in ultimul rand modul lor de viata.
ceea ce mi s-a parut sa fie cel mai ambiguu lucru in Roma antica este cruzimea populatiei , indiferenta lor fata de cei nevoiasi si totusi politica populara a conducatorilor ei.
erau organizate sarbatori la care se servea mancare si bautura gratis populatiei , atragand astfel simpatia lor.
totusi oricare ar fi fost rangul social , totzi manifestau aceeasi cruzime in arene.
povestea care ma surprins cel mai mult e a doua grupuri de gladiatori puse fata in fata in arena pentru a se lupta. la sfarsitul luptei unul din grupuri a reusit sa omoare mai mult de jumatate din ceilaltzi gladiatori si sa-i raneasca pe ceilaltzi. patronul sarbatorii a aratat cu degetul in jos pentru ca ranitzii sa fie omoratzi. unul dintre ranitzi s-a ridicat , a luat o sabie si i-a omorat pe totzi ceilaltzi din grupul invingator.
cum a reactionat audienta?
tuturor li s-a parut gestul gladiatorui a fi o crima sangeroasa iar fapta sa ca neavand margini in cruzime.

[Evgheni Ostrov]

Klutzu arata cruzimea romanilor, ilustrand-o cu luptele de gladiatori; eu dau exemplul “expuneriiâ€Â

[Evgheni Ostrov]

Dar ce e cu Licinius-cel-mic??, veti intreba voi acum; cu cel proaspat uns Cezar; pai ce sa fie, â€Â

[Evgheni Ostrov]

‘Daca Constantin ar fi fost infrant pe malurile Tibrului sau pe campiile Adrianopolelui, o astfel de imagine a sa ar fi ramas pentru posteritate, doar cu mici exceptii. Insa finalul domniei sale (conform aprecierilor moderate si in fapt blande ale unui scriitor din timpul sau) l-au facut sa decada de la statutul obtinut de "unul dintre cei mai merituosi printi ai Romei". In viata lui Augustus, admiram tiranul Republicii, convertit printr-o evolutie imperceptibila, intr-un tata al tarii sale si al omenirii. In viata lui Constantin, vom comtempla insa un erou care si-a inspirat atata timp supusii cu dragoste iar pe inamici cu teroare, degenerand intr-un monarh crud si destrabalat (dissolute!!!!), stricat de propriul sau noroc . . .’

Mai departe, autorul vorbeste despre situatia sociala si economica dezastruoasa din ultimii sai 16 ani de domnie, subliniand insa si acel fapt pentru care acesta este azi detestat de toti oamenii cu educatie si ratiune: anume ca ODATA CU CONSTANTIN, IMPERIUL A LUAT IN MOD DEFINITIV SI DECISIV FORMA UNEI MONARHII ABSOLUTE DE DREPT DIVIN, PREFIGURAND LUGUBRELE EVURI ALE INTUNERICULUI MOANRHIC de dubla obedienta, seniorala si pontificala. Rolul Senatului Roman, a fost redus la cel de ‘consiliu municipal’, in concurenta cu cel al prafuitului Constantinopol (a carei inaltare reprezinta o urma inconfundabila a paranoiei asiatice in actiune).
Odata cu el deci, se pune punct unui lung proces de decadere a democratiei romane, in timpul lui titlul de Consul devenind pur onorific. Curtea devine astfel centrul Statului. Cancelaria, Consistoriul si marile servicii vor fi "inarmate" cu mari puteri administrative in care reprezentantul suveranului detine toate parghiile statului. Intr-o societate din ce in ce mai ierarhizata, in 323, colonii vor fi legati finalmente de pamant. Atat de democraticele functii publice romane, ca cea de responsabil municipal, devin ereditare, intr-o reflexie morbida in adancime a absolutismului monarhic. Evident, ca un corolar etern al etatizarii crescande, fiscalitatea devine din ce in ce mai inrobitoare, participand si ea alaturi de alti factori la decadere. Astfel, C. creaza obligat-fortat "solidusul", moneda de aur succedand "aureusului", ros intre timp de inflatie. Revenind la cartea lui Gibbon, doar cateva pagini mai incolo, acesta evident povesteste acuzator si uciderea fiului Crispus de catre paranoicul sau tata.

* Timp de peste 600 ani (intre sec. 9 - 15) biserica crestina s-a servit de documentul falsificat "Donatio Constantini" (Dania Imparatului Constantin cel Mare) spre a-si justifica pretentia de rol conducator in lume. Sustinea acesta, ca drept recunostinta pentru faptul ca Papa Silvestru l-ar fi vindecat pe C. de lepra, acesta ar fi acordat printr-un document scris in anul 315 A.D., dreptul de domnie a Papei Silvestru (si a viitorilor papi) asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. DANIA AR FI RECUNOSCUT TOTODATA SI PRIMATUL SPIRITUAL AL SFí‚NTULUI SCAUN ASUPRA TUTUROR BISERICILOR LUMII. Donatio Constantini (cuprinzand cca. 3000 cuvinte) a fost mentionat insa pentru prima data in secolul 9, constituind o arma redutabila in cadrul aprinselor dispute pentru intaietate dintre Biserica de vest (Roma) si cea est (Constantinopol). Controversa a culminat cu Marea Schisma din anul 1054, dupa care cele doua mari biserici (Catolica si Ortodoxa) s-au despartit. Multi papi s-au bazat pe acel act, a carei autenticitate nu a fost pusa la indoiala timp de peste 600 ani. Nikolaus von Kues (1401 - 1464), o somitate istorica a vremii sale, a observat pentru prima data, ca actul Donatio Constantini nu a fost amintit niciodata in lucrarile istorice ale episcopului Eusebius, contemporanul si biograful imparatului Constantin cel Mare. Cercetarile ulterioare au confirmat faptul ca Donatio Constantini este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760 A.D. spre a sustine primatul papal.

Capitolul 21, Persecutia ereziei, statul bisericii’ - primele randuri: "Aplauzele indatorate ale clerului au consacrat o memorie a unui print care le-a iertat patimile si le-a promovat interesele. C. le-a dat siguranta, bogatie, onoare si razbunare; si sprijinul ortodoxiei (aici cu sensul de sectiune/interpretare majoritara a Bisericii Crestine a timpului) a fost considerata ca cea mai sfanta si cea mai importanta sarcina a unui magistrat civil. Edictul de la Milano, aceasta mare Carta a tolerantei, a confirmat fiecarui cetetean al lumii romane priviliegiul de a alege si a-si profesa propria religie. Insa acest privilegiu inestimabil a fost in curand violat; in cunostinta de cauza, Imparatul a umplut preceptele de persecutie; si sectele care nu erau de acord cu Biserica Catolica, au fost lovite si oprimate de triumful Crestinismului. Viziunea adoptata de C. cu mare usurinta, era ca "ereticii" care indrazneau sa-i dispute opiniile sau sa se opuna ordinelor sale, erau vinovati de cea mai absurda si criminala incapatanare. Si ca o aplicare potrivita a unei severitati moderate poate mantui acesti nefericiti, de pericolul pedepsei vesnice. El s-a grabit sa excluda ministrii si profesorii de alte confesiuni separate de orice rasplata si imunitati pe care insa acesta, ca Imparat, le-a acordat atat de usuratic clerului ortodox.’

‘Aceleasi pasiuni s-au perpetuat intr-o oarecare masura generatiilor care au urmat, iar Constantin este considerat chiar si azi un obiect fie de satira, fie de osanale colective (‘panegiric’). Prin cuplarea impartiala a acelor defecte reliefate de admiratorii sai cei mai infocati si a acelor virtuti recunoscute de catre inamicii sai implacabili, am putea spera sa conturam un portret corect al acestui om extraordinar, pe care adevarul si sinceritatea istoriei ar trebui sa-l adopte (portretul) fara teama de a rosi. Insa repede vom constata ca, inercarea inutila de a amesteca astfel de culori discordante si a reconcilia aceste calitati incompatibile, vor produce o figura mai mult monstruasa decat umana, in masura in care nu este analizata corespunzator, separand diferitele perioade ale domniei lui Constantin.’

E. Ostrov