Poveste Trista

[hotprom]

E o zi mohorata de toamna. O ploaie marunta si rece imi uda blanita mea subtire ca o lanita si labutele imi ingheata pe asfaltul ud.
Sunt intr-un loc necunoscut mie si nu prea inteleg ce caut eu pe o asa vreme atat de departe de casa , dar ma linistesc pentru ca sunt cu stapana mea si ea stie intodeauna cum sa ne intoarcem acasa.
Suntem intr-un parc , un parc frumos cu un lac plin de rate salbatice si cu un covor moale de frunze. Imi da drumul din lesa , alerg , ma joc si sunt fericita , nu uit insa uneori de stapana mea si ma mai duc din cand in cand la ea sa ma mangaie , eu o pup. Ea ma mangaie , se joaca cu mine , dar la un moment dat imi desface zgarda ma mangaie usor pe cap se ridica se intoarce cu spatele si pleaca. La inceput nu inteleg dau din codita , sar , ma tin dupa ea , ma bucur mergem acas. Ma tin dupa ea dar se intoarce si ma loveste , ma doare un scancet usor nu face decat sa o enerveze si mai tare , fuge.
Ploaia se inteteste si parca e mai frig ca niciodata , raman pret de cateva minute pe alee nedumerita uitandu-ma la stapana mea care se indeparteaza fara sa se uite inapoi. Nu se mai vede , o astept cu siguranta se va intoarce . Nu e nimeni in parc , cate un macanit se mai aude din cand in cand si ploaia. E seara deja sunt uda si flamanda sunt singura , stapana mea nu s- a mai intors . Din cand in cand cate un om mai trece pe acolo ma duc bucuroasa spre el poate imi arata drumul pre casa sau poate are ceva mancare la el la el si imi da si mie . Mancare mai primesc uneori dar cel mai mult imi lipsesc mangaierile si jocurile cu stapana mea. Nici zgarda nu mai am ea e demnitatea orcarui catel cu stapan , probabil a vrut sa o aiba amntire de la mine.
Parcul mi-e prieten acum , frunzele ma incalzesc , o banca ma apara de alti caini . Ziua trece usor , oamenii , copii , cateii se joaca cu mine , ma mangaie , ma hranesc , dar seara toti se indreapta spre casele lor . Ma duc o bucata de drum cu ei , dar dupa o vreme ma gonesc , ma intorc trista la banca mea la culcusul meu din frunze. Si sufletul unui catel e trist , ma ascund in frunze si plang.
Timpul trece zi dupa zi , noapte dupa noapte , e din ce in ce mai frig , dar stiati ca noaptea se petrece ceva magic in parc, banca imi vorbeste iar frunzele ma iau in brate si ma alinta ma incalzesc si imi alina suferinta.
E grea viata in parc, nu toti sunt prietenosi unii ma mai lovesc cu piciorul , eu as putea sa-l musc cu coltii mei dar eu am ales sa nu fac asta, alti caini m-au muscat, blanita mea neagra nu mai e asa frumoasa ca altadata, ochii mei sunt din ce in ce mai tristi .
Drumul spre casa nu-l mai caut demult cat despre stapana mea inca mai sper daca o vedeti spune-ti-i ca tot acolo sunt.

Daca ii puteti oferi un camin catelusei, sunati la 683.63.55 / 0723.536.446 (Anca)

[pure_sugar]

nu ai voie sa pui o poveste asa de trista aici
imi pare rau dar eu nu pot sa-i ofer un camin desi as vrea mai mult decat orice
acuma stau si plang dupa ce-am citit ce-ai scris
tu stii ca-s asa de multi catei care nu au casa,si de cate ori vad unul pe strada imi vine sa-l iau acasa dar nu pot...si plang din motivu asta
imi pare rau ca ce am scris e cam offtopic,dar...e foarte trista povestea
sper ca cineva o sa poata s-o ia pe catelusa acasa

by k@tzy: subiect inchis