Lady Spit Stick (recenziile lui whatever)

[whatever]

Acesta este locul unde eu imi voi arunca recenziile. Am planificat sa spun ceva cuvinte despre albumele de la FNM, Bungle, Tomahawk, Fantomas, RHCP, Jane`s Addiction, Tool, Alice In Chains, Pearl Jam, Nirvana, Offspring, etc etc

Dau startul cu discografia Faith No More

[whatever]

Faith No More – We Care a Lot (1985) Rap-Metal


Componenta – Chuck Mosley – voce
Jim Martin – chitara
Billy Gould – bass
Roddy Bottum – clape
Mike Bordin – tobe


E foarte greu iti seama ca aceeasi trupa care a scos genialul album Angel Dust canta si pe We Care a Lot. Albumul a fost scos la o casa de discuri independenta, Mordam Records din San Francisco (orasul de origine al trupei) Eu mi`am cumparat caseta cu ani de zile in urma, si am ramas complet dezamagit cand am ascultat`o, pentru ca ma asteptam la ceva macar asemanator cu Introduce Yourself. Cu greu am gasit cateva melodii bune, chiar daca per ansamblu se disting vag ideeile musicale precum si talentul deosebit apartinand trupei care urma sa schimbe fata rockului.


01. We Care a Lot
02. The Jungle
03. Mark Bowen
04. Jim
05. Why do you Bother
06. Greed
07. Pills For Breakfast
08. As the Worm Turns
09. Arabian Disco
10. New Beginnings


01. We Care a Lot – piesa care da si titlul albumului si printre cele mai usor de recunoscut de la Faith No More. WCAL are o tema de bass foarte simpla a lui Billy, la fel si ca si chitara lui Jim, dar versurile lui Chuck sunt atractia ei. Piesa vorbeste despre muzicienii milionari care au participat in 1985 la “Live Aid Concertâ€Â

[whatever]

Faith No More – Introduce Yourself (1987) Rap-Metal

Componenta : Chuck Mosley – voce
Jim Martin – chitara
Billy Gould – bass
Roddy Bottum – clape
Mike Bordin – tobe


Faith No More semnasera un contract cu Slash records in 1986, iar Introduce Yourself a fost primul lor album lansat de companie. In mod surprinzator poate eu gasesc albumul aproape la fel de bun ca si The Real Thing cu toate ca lipseste Mike Patton de pe el. Dar sa fiu corect, trebuie sa recunosc ca desi Chuck e un vocal slab, pe IY el se potriveste perfect, si se vad progresele facute de la We Care a Lot incoace. Introduce Yourself e un album reusit si consistent, dar din pacate cam subestimat de fanii FNM, iar Billy Gould acapareaza toata atentia albumului cu temele sale superbe de bass.


01. Faster Disco
02. Anne’s Song
03. Introduce Yourself
04. Chinese Arithmetic
05. Death March
06. We Care a Lot
07. R N’R
08. The Crab Song
09. Blood
10. Spirit


01. Faster Disco – piesa de deschidere a albumului, asemanatoare un pic cu Arabian Disco de pe We Care A Lot. Chuk are cea mai slaba prestatie vocala de pe tot albumul aici. 6/10

02. Anne’s Song – superba melodie, cu o tema de bass irezistibila a lui Billy. Piesa urma sa fie preluata si de Mike Patton un an mai tarziu, si sa o fie cantata live ca o bataie de joc la adresa lui Chuck. Anne’s Song are si un videoclip, dar foarte rar mediatizat. 8/10

03. Introduce Yoursef – melodia care da titlul albumului e foarte scurta (abia are 1 minut si 30 de secunde) si e oarecum o autobiografia a lui Chuck in care el adauga si detalii despre trupa si despre Slash Records. 6.5/10

04. Chinese Arithmetic – prima piesa inspre thrash metal compusa de Faith No More. Melodia e absolut geniala, Mike Bordin e in prim plan cu un ritm inconfundabil de tobe la inceputul piesei, iar Roddy il secondeaza perfect cu o tema de clape care live se transforma in anii 90 in theme songul de la Twin Peaks. Printre cele mai reusite interpretari vocale ale lui Chuck, versuri bune iarasi, alternari intre cantat si rap, probabil cea mai buna piesa de pe album si printre cele mai reusite ever compuse de Chuck alaturi de The Crab Song. 9/10

05. Death March – o alta piesa destul de scurta, inspre 3 minute, nimic special, in afara de versuri si de chitara lui Jim. 6/10

06. We Care a Lot – binecunoscuta piesa FNM, cu un videoclip celebru in care Craig Roose de la Slash records a aparut travestit. Piesa este o varianta imbunatatia a celei de pe primul album. 8.5/10

07. R N’R – alta piesa in care Billy e in centrul atentiei cu o tema de bass pe riffuri. De remarcat versurile aproape identice cu o parte din Chinese Arithmetic. 8/10

08. The Crab Song – alaturi de Chinese Arithmetic e cea mai buna piesa de pe album, si in mod cert cea mai subestimata. Piesa e o balada pana inspre minutul 3, de unde se tranforma intr`o piesa metal (asemanatoare in compozitie cu una din viitoarele piese de pe The Real Thing, si anume Zombie Eaters) Billy are din nou niste momente exelente la bass cu niste teme de slap perfect plasate. Versurile lui Chuck sunt de asemeana reusite. Piesa e capodopera perioadei Chuck Mosley 9/10

09. Blood – de data asta Roddy iese in evidenta cu o tema interesanta de clape, secondat de riffurile sacadate ale lui Jim. Billy canta cu penelul toata piesa pentru un sound mai metalic, iar Mike bate in stilul tribal care l`a consacrat inca din anii 80. 8.5/10

10. Spirit - Piesa de inchidere a albumului incepe cu vocea out of tune a lui Chuck, dar piesa se tranforma imediat. Destul de rapida, Spirit beneficiaza de cel mai bun ritm scos de Bordin pe tot albumul si de o tema de bass care mai tarziu in anii 90 avea sa fie “imprumutataâ€Â

[whatever]

Faith No More – The Real Thing (1989) Funk-Metal


Componenta – Mike Patton – voce
Jim Martin – chitara
Billy Gould – bass
Roddy Bottum – clape
Mike Bordin - tobe


Primul album FNM cu Mike Patton la voce, The Real Thing a fost un success commercial in mare parte datorita hitului Epic, intens promovat de MTV. Versurile pentru album au fost scrise de Patton in intervalul a 2-3 saptamani, el fiind ultimul adus in trupa in locul fostului solist Chuck Mosley (concediat din cauza comportamentului, consumului de droguri si alcool precum si datorita capacitatilor sale vocale limitate).
Mike Patton urma sa declare in anii 90 ca s`a saturat de The Real Thing pentru ca ii pare prea “one-dimensionalâ€Â

[whatever]

Faith No More - Angel Dust (1992) Alternative Metal

Componenta trupei : Mike Patton - voce
Jim Martin - chitara
Billy Gould - bass
Roddy Bottum - clape
Mike Bordin - tobe



Practic albumul Angel Dust a fost modalitatea prin care muzicienii au reusit sa demonstreze ca nu sunt o trupa pentru care stilul caracteristic ar fi cel abordat in piesa super mediatizata de MTV - Epic. Toata lumea privea piesa in cauza ca si albumul (The Real Thing) ca fiind apogeul atins de Faith No More. Ei bine, Angel Dust demonstreaza fara dubii ca toata lumea se insela

Desi nu s-a vandut nici pe departe asa de bine ca si The Real Thing, si in mod cert nu e un album usor de digerat, dupa mai multe auditii iti poti da seama ce realizare de exeptie este. Angel Dust este primul album in care Mike Patton isi "da drumul" la voce si la personajele inventate care apar in versuri, iar acest lucru este usor de observat pe album, fiecare piesa vorbind despre altceva, de la o melodie despre sex oral la alta despre un dealer negru de droguri care se crede Hitler.


01. Land Of Sunshine
02. Caffeine
03. Midlife Crisis
04. RV
05. Smaller and Smaller
06. Everything's Ruined
07. Malpractice
08. Kindergarten
09. Be Aggressive
10. A Small Victory
11. Crack Hitler
12. Jizzlobber
13. Midnight Cowboy


01. Land Of Sunshine. Piesa de inceput pentru album are un feeling de muzica de circ. Tema de bass a lui Billy este super catchy, iar ce e de remarcat in piesa ar fi faptul ca nu exista un refren propriu zis. Versurile lui Patton au fost scrise cand urma un experiment ciudat, de "sleep deprivation" Vazand toate programele nocturne de la televizor el s-a hotarat sa le dedice o melodie. Iar resturile de versuri sunt fragmente din celebrele fortune cookies si din biblia scientologica. 8.5/10

02. Caffeine. O piesa mai exploziva, care precum LOS a fost scrisa in perioada experimentului mentionat mai sus. Jim Martin arunca niste riffuri care ar putea concura orice formatie de thrash la inceputul piesei, apoi urmeaza o tema de bass marca Gould si o voce uluitoare a lui Patton, in special cand urla “I`m warning you, I`m warking you, I`m fucking you...â€Â

[whatever]

Faith No More – King for a day ... Fool for a lifetime (1995) Alternative Metal

Componenta : Mike Patton – voce
Trey Spruance – chitara
Billy Gould – bass
Roddy Bottum – clape
Mike Bordin - tobe


Albumul scos pe piata in 1995 urmeaza genialului Angel Dust. Multa lume era de parere ca Faith No More nu vor mai putea scoata asa un album ca si precedentul, si in parte au avut dreptate. KFAD desi foarte bine lucrat parca nu se ridica la nivelul AD. Totusi, sunt multe plusuri pentru KFAD, cum ar fi noul chitarist Trey Spruance, venit chiar de la Mr. Bungle, care din pacate imediat dupa inregistrarea albumului a parasit trupa, diversitatea melodiilor (sunt prezente piese care variaza de la pop la funk jazz, la gospel si la tente de hardcore si metal marca fnm ) si vocea lui Patton care se adapteaza fenomenal la stilurile impuse de instrumentisti. In schimb la minusuri e din pacate Roddy Bottum, care in perioada inregistrarii albumului se zbatea sa scape de dependenta de droguri, si nu a contribuit deloc la scrierea melodiilor. Pentru mine albumul e special, fiind prima caseta cu fnm avuta, eh eh, ce vremuri.


01. Get Out
02. Ricochet
03. Evidence
04. The Gentle Art Of Making Enemies
05. Star AD
06. Cuckoo For Caca
07. Caralho Voador
08. Ugly In The Morning
09. Digging The Grave
10. Take This Bottle
11. King For A Day
12. What A Day
13. The Last To Know
14. Just A Man



01. Get out – Piesa de deschidere a albumului, destul de scurta si rapida, cu influente de punk. Nimic de zis in mod special, e doar o piesa buna, 7/10

02. Ricochet – Una din melodiile ce au beneficiat de un videoclip (cam ignorat de posturile tv de altfel) Foarte multa lume credea ca ricochet e de fapt un tribute adus lui Kurt Cobain, pentru ca melodia a fost scrisa in ziua descoperirii mortii lui Kurt. Patton a negat acest lucru, dar totusi ascultand versurile piesei ne putem indoi de spusele solistului fnm. 7.5/10

03. Evidence – Alta piesa cu videoclip. Incredibil de relaxanta si de frumoasa, evidence imbina funk si soul, beneficiind de o tema de bass foarte “smoothâ€Â

[whatever]

Faith No More – Album Of The Year (1997) Alternative Metal

Componenta : Mike Patton – voce
Jon Hudson – chitara
Billy Gould – bass
Roddy Bottum – clape
Mike Bordin – tobe


Cand sosise vremea sa scoata un nou album, viitorul arata sumbru pentru FNM. Desele schimbari de componenta, proiectele paralele si mutarea lui Patton in Italia pareau sa fie un obstacol greu de trecut de catre restul trupei. Cu toate acestea Bordin si Gould au inregistrat cateva demouri si le`au trimis lui Patton, care a fost complet dezamagit de ele. Dupa cum a declarat si el : "So I came back and said, 'What the hell is this?'. I got stuck into this album more than any other because there was a lot of music on the table that I didn't like; I felt like I had to for us to continue at all. I didn't see myself in those songs: it was just middle of the road and it wasn't balanced enough. Some uglier stuff was necessary from my perspective."
In cele din urma cei 5 au inregistrat separate partile lor din melodii si cum fiecare avea cel putin inca o alta trupa cu care concerta , Billy a ramas sa ocupe rolul de producator al albumului impreuna cu Roli Mosimann.


01. Collision
02. Stripsearch
03. Last cup of Sorrow
04. Naked in front of the Computer
05. Helpless
06. Mouth to Mouth
07. Ashes to Ashes
08. She loves me not
09. Got that Feeling
10. Paths of Glory
11. Home Sick Home
12. Pristina


01. Collision – o piesa exploziva de deschidere a albumului, unde iese in evidenta chitara lui Jon. Refrenul iti ramane intiparit in minte multa vreme dupa ce melodia se termina. 6.5/10

02. Stripsearch – preferata mea de pe album, Stripsearch e o piesa in genul Massive Attack care beneficiaza si de un videoclip reusit. Inspre minutul 4 piesa se schimba total, Mike spunand pentru tot restul melodiei “F...for fakeâ€Â

[whatever]

in continuare urmeaza discografia Red Hot Chili Peppers

[whatever]

Red Hot Chili Peppers – The Red Hot Chili Peppers (1984) Funk/Hip-Hop/Rock


Componenta

Anthony Kiedis – voce
Flea – bass, trompeta
Jack Sherman – chitara
Cliff Martinez – tobe


Desi componenta originala a formatiei ii cuprindea pe Hillel Slovak si pe Jack Irons la chitara respective tobe, in urma unei decizii cei 2 au ramas sa cante cu alta formatie (What Is This?) si cei 2 inlocuitori au fost adusi pentru a putea inregistra un album la EMI Records. E 100% sigur ca un fan al ultimelor albume Peppers nu va putea digera usor primul lor album (si de alftel nici multe din urmatoarele) pentru ca soundul lor era total diferit in anii 80, si chiar pana pe la mijlocul anilor 90. Asta pentru ca ei erau un “party bandâ€Â

[whatever]

Red Hot Chili Peppers – Freaky Styley (1985) Funk


Componenta

Anthony Kiedis – voce
Flea – bass, trompeta
Hillel Slovak – chitara
Cliff Martinez – tobe


Cu Hillel revenit in trupa, cei 4 au inregistrat “Freaky Styleyâ€Â

[whatever]

Red Hot Chili Peppers – The Uplift Mofo Party Plan (1987) Punk/Hip Hop/Funk/Metal

Componenta

Anthony Kiedis – voce
Flea – bass
Hillel Slovak – chitara
Jack Irons – tobe


Pare ciudat ca o formatie sa inregistreze cu componenta sa originala abia pe al treilea album de studio. Dar aici e vorba despre Red Hot Chili Peppers, asa ca nu ar trebui sa mire pe nimeni acest lucru. Uplift e fara doar si poate apogeul carierei lor, si nu neaparat in anii 80 asa cum insista multa lume aducand ca argument Blood Sugar Sex Magik`ul scos in 1991. Eu sunt de parere ca trupa a sunat genial cu Hillel si cu Jack, unde Flea inca facea slap pe majoritatea pieselor, iar Kiedis era perfect ca si rapper. Red Hot Chili Peppers nu au sunat niciodata mai bine ca si pe Uplift, si nici nu o sa sune mai bine vreodata. Albumul imi pare aproape perfect, si in mod cert mult prea subapreciat.



01. Fight Like A Brave
02. Funky Crime
03. Me & My Friends
04. Backwoods
05. Skinny Sweaty Man
06. Behind the Sun
07. Subterranean Homesick Blues
08. Special Secret Song Inside ( I want to party on your pussy)
09. No Chump Love Sucker
10. Walkin’ on down the Road
11. Love Trilogy
12. The Organic Anti-beat Box Band



01. Fight Like A Brave – Albumul incepe poate in mod surprinzator pentru multa lume cu riffuri de metal si cu bassul lui Flea tuned foarte tare. Ritmul lui Jack e clasic pentru o piesa rap-metal, iar Anthony revina la interpretarea vocala stil hip hop, vocea si versurile sale fiind printre punctele de atractie ale albumului. Pe la mijlocul piesei raman doar bassul lui Flea (un solo destul de lent de slap, dar foarte eficient) si Kiedis rapping despre “The Uplift Mofo Party Plan. A plan based on a band, a band based on a planâ€Â

[whatever]

Red Hot Chili Peppers - Mother's Milk (1989) Punk/Funk Metal/Alternative Rock


Componenta

Anthony Kiedis - voce
Flea - bass, trompeta
John Frusciante - chitara
Chad Smith - tobe


Primul album in componenta noua pentru Red Hot Chili Peppers a insemnat oarecum surprinzator si primul lor succes comercial. Dupa moartea lui Hillel, Anthony a inceput sa compuna la un alt nivel, albumul acesta fiind dedicat in intregime fostului chitarist. Coperta interioara a cd`ului infatiseaza o pictura a lui Slovak, iar sub ea se poate citi "dedicated to the memory of Hillel Slovak". Cei 2 noi veniti s-au acomodat foarte bine in cadrul trupei, chiar daca pe acest album Frusciante inca nu arata tot potentialul sau fantastic.


01 - Good Time Boys
02 - Higher Ground
03 - Subway To Venus
04 - Magic Johnson
05 - Nobody Weird Like Me
06 - Knock Me Down
07 - Taste The Pain
08 - Stone Cold Bush
09 - Fire
10 - Pretty Little Ditty
11 - Punk Rock Classic
12 - Sexy Mexican Maid
13 - Johnny, kick a Hole in the Sky


01. Good Time Boys - piesa de deschidere a albumului, ne vorbeste despre trupa in sine. Inca o piesa autobiografica, foarte reusita, cu un solo exelent de chitara a lui Frusciante. Tema de bass a lui Flea e destul de simpla, cu scurte momente de slap. 7/10

02. Higher Ground - primul single de pe album, care a adus mediatizare intensa pe MTV pentru cei 4, este un cover dupa Stevie Wonder. Varianta RHCP suna superb, cu un intro inconfundabil de slap a lui Flea urmat de riffurile lui John. Clipul e foarte amuzant in multe secvente, in special la vederea lui Flea cu niste pantaloni pe care are agatate animalute de plus. La final piesa se tranforma radical, tempul crescand la peste 170 pentru vreo 6 secunde de punk la maxim. 9/10

03. Subway to Venus - printre cele mai bune piese de pe album. Anthony canta piesa cu un timbru pe care nu il vom mai auzi niciodata, Flea incepe direct cu un solo de bass, si continua si cu niste pasaje de trompeta iar John are o tema sperba de chitara. Foarte reusit soloul sau din final. 9.5/10

04. Magic Johnson - melodia este dedicata celebrului baschetbalist, preferatul lui Anthony Kiedis, care e si un mare fan L.A. Lakers. Piesa e foarte rapida, Chad bate absolut genial, imitand parca mingea de baschet cum se izbeste de podea, iar Kiedis revine la un rap rapid asemanator cu primele albume. Alta capodopera de pe album care live suna si mai bine. 9/10

05. Nobody Weird Like Me - Am ajuns aici la probabil cea mai buna tema de bass ever a lui Flea. De imaginat ca toata piesa are un ritm incredibil, undeva pe la 200, iar la soloul de bass Flea urca pe la 250 !!!! Oricum, e un pattern de slap de doar 5 note, dar incredibil de greu de cantat, Flea prinzand o viteza uluitoare. Piesa e punk, foarte rapida, versurile lui Anthony vorbind chiar despre el si tatuajul sau de totem de pe spate Finalul piesei e lent cu un solo superb a lui John. 9.5/10

06. Knock Me Down - o piesa dedicata lui Hillel Slovak, cu versuri foarte bune ale lui Anthony. "If you see me getting mighty, if you see me getting high, knock me down, i'm not bigger then life" Flea are niste pasaje de slap plasate strategic, iar pe parcursul melodiei canta si o negresa (din pacate habar nu am cine e) cu o voce exeptionala. Piesa are si un videoclip, greu de vazut la tv. 9/10

07. Taste The Pain - Al treile videoclip de pe album, unde cei 4 apar la un moment dat vopsiti de parca ar fi 5 Young Cannibals Piesa e buna, cu o tema de bass geniala a lui Flea, cu un tempo tare incalcit, cand pe beat, cand pe offbeat. Anthony canta bine, si Chad se distinge si el in melodie cu cateva breakuri la tobe. In schimb refrenul nu ma incanta deloc, backing vocalsurile lui John nu imi par cine stie ce. 7.5/10

08. Stone Cold Bush - cea mai funk piesa de pe album, cu niste versuri despre o prostituata. Anthony canta bine de tot, John o tema interesanta de chitara, dar bassul e atractia piesei, Flea avand un solo exelent de slap dupa al doilea refren, urmat de un solo de chitara a lui John, acelasi lucru petrecandu-se la finalul melodiei. Live la SNL, piesa a sunat uluitor, mult mai bine ca varianta de studio 8.5/10

09. Fire - un cover dupa celebra piesa a lui Jimi Hendrix, inregistrat cu Hillel si cu Jack inca din perioada Uplift. Exeptional soloul lui Slovak, si iarasi surprinzator foarte bine cantata melodia de catre Anthony. 8.5/10

10. Pretty Little Ditty - un instrumental absolut superb, cu un walking bass line a lui Flea si cu niste pasaje de chitara incredibil de frumoase a lui John care au fost "imprumutate" de Crazy Town pentru piesa lor Butterfly. Flea are si un solo de trompeta la finalul piesei, unde intra si Chad cu ritmul. Probabil cel mai bun instrumental ce l-am auzit vreodata, Pretty Little Ditty e prima piesa la care dau nota maxima. 10/10

11. Punk Rock Classic - o alta piesa punk, cu versurile lui Anthony parodiind trupele care fac orice pentru a ajunge la MTV. Foarte rapida melodia, foarte buna interpretarea vocala a lui Anthony si foarte amuzanta parodia lui John in finalul piesei cand masacreaza in mod intentionat intro`ul lui Slash din Sweet Child of Mine 8.5/10

12. Sexy Mexican Maid - influentele de funk revin puternic aici. Anthony are niste versuri cu tenta erotica mai mult decat evidenta, iar John are un solo genial de chitara. Finalul piesei aminteste de tot albumul Freaky Styley, cu niste teme de bass si chitara de funk si cu un solo de saxofon. 9.5/10

13. Johnny, Kick a hole in the Sky - piesa de inchidere a albumului are si cele mai bune versuri de pe album, Anthony vorbind despre probleme rasiale (el avand origini de indian Apache) Flea are o tema de bass foarte buna, ajutat fiind de ritmul impus de Chad. Foarte interesante vocile feminine prezente pe refrenul melodiei. 8.5/10


Ca nota de final Mother's Milk primeste 8.7/10




Mother's Milk a fost un album foarte reusit de la cei 4, mai ales tinand cont de tragicele evenimente petrecute putin inainte de inregistrari. Flea si Anthony, veteranii formatiei aveau ganduri marete cu noua componenta, si vom vedea cu totii ce a iesit din colaborarea lor cu John si Chad 2 ani mai tarziu, la punctul de cotitura al carierei lor.

[whatever]

Red Hot Chili Peppers – Blood Sugar Sex Magik (1991) Alternative Rock/Funk/Punk


Compomenta

Anthony Kiedis – voce
Flea – bass
John Frusciante – chitara
Chad Smith – tobe



Produs de Rick Rubin, masterizat de Brendan O’Brien si scos la casa de discuri Warner Bros, Blood Sugar Sex Magik a ramas un nume de referinta in istoria muzicii. Din punctul meu de vedere, chiar ca si fan al perioadei old school RHCP, Blood Sugar Sex Magik e totusi un album exelent. Spun asta si pentru ca l-am reascultat foarte atent dimineata asta in urma unei discutii avute ieri noapte cu Offender, si la amintirea a nenumarate discutii cu Vicious Adevarul e ca totusi, are si cateva minusuri, precum lungimea multor piese, care eu sunt de parere ca ar fi sunat mult mai bine cu vreo 2-3 minute mai putin, sau ca si lipsa aproape totala de slap a lui Flea. Se pare ca bassistul se enervase pe cohorta de “Flea copycatsâ€Â

[whatever]

Red Hot Chili Peppers – One Hot Minute (1995) Alternative Rock/Funk/Punk


Componenta

Anthony Kiedis – voce
Flea – bass
Dave Navarro – chitara
Chad Smith – tobe



Odata cu intrarea lui Dave Navarro in trupa a intervenit si o anumita schimbare de look pentru cei 4 peppers. Anthony nu isi mai taiase parul de ani de zile si deja avea coada de peste un metru, plus ca isi mai adaugase cateva tatuaje. Flea isi lasase barba si mustata, iar Chad se vopsise blond. Iar Navarro era in centru atentiei pretutindeni probabil datorita unui look “coolâ€Â

[whatever]

Red Hot Chili Peppers – Californication (1999) Alternative Rock


Compomenta

Anthony Kiedis – voce
Flea – bass
John Frusciante – chitara
Chad Smith – tobe


Dupa ce Dave Navarro a parasit trupa si John s-a reintors, acestea petrecandu-se in 1998, RHCP au inceput lucrul pentru viitorul album. In septembrie 98 Kiedis a socat toti fanii renuntand la parul ultra lung, pentru o tunsoare scurta si parul vopsit blond cu o suvita neagra in fata in timp ce Flea isi vopsise parul roz fluorescent. Adevarul e ca One Hot Minute nu a fost un success commercial, si multi fani RHCP sustin ca prezenta sa pe piata s-a datorat pur si simplu faptului ca fara el, cei 4 nu ar mai fi scos nimic timp de aproximativ 7-8 ani.


Mie nu prea imi place Californication (si cand imi amintesc cu cat entuziasm si cu cata bucurie am fugit sa imi cumpar caseta de la Muzica atunci cand am auzit ca ar fi aparut si la noi) sa nu mai zic de ultimul album de studio si anume By The Way. Stilul formatie s-a schimbat radical, chiar daca pe alocuri (si asta cam doar pe Californication) se mai regasesc cateva din fantasticele lor idei muzicale din trecut. Cu toate acestea ar fi nedrept din partea mea sa zic despre Californication ca e un album slab, pentru ca nu e. Din pacate tot ce pot sa zic despre el e ca e un album ceva mai mult decat mediocru , pe alocuri extrem de plictisitor, dar cu cateva balade frumoase si vreo alte 2-3 piese reusite. In schimb, un mare plus pentru album ar merge pentru videoclipuri, exceptional realizate, in special cel de la Otherside.




01. Around The World
02. Parallel Universe
03. Scar Tissue
04. Otherside
05. Get on Top
06. Californication
07. Easily
08. Porcelain
09. Emit Remmus
10. I Like Dirt
11. This Velvet Glove
12. Savior
13. Purple Stain
14. Right On Time
15. Road Trippin’



01. Around The World – piesa incepe cu un intro de bass a lui Flea, destul de rapid, facut pe baza de legato, si pe un efect foarte fain de distortion. Imediat dupa el intra John, apoi Chad, apoi intra si Anthony cu un strigat pentru ca apoi totul sa se opreasca pentru o secunda, pentru a urma chitara foarte funky a lui John. Tema de bass aleasa pentru piesa de catre Flea e superba, interludiile cu Chad si John sunt iarasi exeptionale, Around The World e printre cele mai bune piese de pe album. 9/10

02. Parallel Universe – Flea incepe din nou piesa cu introul sau de bass, de data aceasta fara efect, dar cam la fel de rapid si fara penel (el e unul dintre probabil putinii basisti de rock care nu au folosit niciodata penelul). Chitara lui John are un sound mai heavy la refren, iar Anthony canta piesa destul de bine. 7.5/10

03. Scar Tissue – una din piesele cu videoclip (foarte bine realizat de altfel) pentru album. Piesa e foarte cunoscuta, suna bine, chitara lui John e superba, in special la solourile de chitara, iar Anthony reuseste sa o cante ok. 8/10

04. Otherside – alta piesa cu videoclip (printre cele mai bune ever scoase de trupa). Otherside e o piesa foarte simpla ca si alcatuire, si care imi pare destul de plictisitoare. Versurile lui Anthony sunt bune, el o canta destul de bine, in afara de refren care nu imi place deloc (asta pana cand intra si John cu backing vocals). In toate variantele live ce le-am auzit, Anthony falsa ingrozitor... 7/10

05. Get on Top – o piesa mai funky, cu ceva rapping din partea lui Kiedis. Flea are in sfarsit o tema de bass pe slap, care culmea, nu se aude prea bine din cauza chitarei lui John care a fost tuned prea tare. In orice caz prefer Get on Top fata de multe altele de pe Californication. 8/10

06. Californication – piesa care da titlul albumului si care ne da un videoclip facut aproape in intregime pe computer. Melodia e o alta balada, probabil cea mai reusita de pe LP. Totul suna perfect aici, inclusive vocea lui Anthony (dar varianta live a piesei din nou dezamageste datorita lui Kiedis) Versurile sunt foarte frumoase, si soloul de chitara a lui John e superb. 9/10

07. Easily – o piesa mediocra, cu absolut nimic special, care imi pare enervanta in special in ultima parte cu un solo bun de chitara a lui John, dar care se prelungeste mult prea mult. 5.5/10

08. Porcelain – o alta balada cu un tempo incredibil de lent, o piesa perfecta de adormit. Versurile sunt frumoase, dar cam atat. Toate instrumentele cam au rol de umplutura pe ea, doar vocea lui Anthony iesind in evidenta. 5.5/10

09. Emit Remmus – Summer Time scris invers da titlul piesei 9 de pe album. Bassul lui Flea suna foarte bine, dar tema de chitara a lui John in afara de refren unde baga un distort imi pare ca suna tare plictisitor. 6/10

10. I Like Dirt – o piesa mai funk, cu un bass foarte bun, si o chitara pe masura. Anthony canta bine, versurile sunt reusite, iar melodia in sine aminteste un pic de perioada mai veche de la peppers. Foarte bun soloul de chitara a lui John. 8/10

11. This Velvet Glove – o alta piesa destul de lenta, cu versuri foarte bune ale lui Anthony. Bassul lui Flea aduce aminte de Scar Tissue, iar chitara acustica ce se aude in background suna foarte bine in contextul piesei. Foarte frumoasa partea cand Anthony incepe sa cante “It’s such a waste to be wasted in the first placeâ€Â

[whatever]

Red Hot Chili Peppers – By The Way (2002) Pop Rock/Alternative Rock


Componenta

Anthony Kiedis – voce
Flea – bass
John Frusciante – chitara
Chad Smith – tobe



Nici nu stiu cum sa incep sa fac o recenzie la albumul asta. Cred ca nici nu o sa ma obosesc sa prezint fiecare piesa in parte pe motivul foarte simplu ca in afara de cateva exeptii, nici o piesa nu o sa primeasca nota peste 6. Muzical vorbind, am trait dezamagirea vietii mele cand mi-am cumparat cd`ul cu By The Way in vara lui 2002 si cand l`am si ascultat atent acasa. Ce as putea sa spun despre el ? In primul rand John a amestecat cat se poate munca sa solo cu Red Hot Chili Peppers, si asta NU e bine. Backing vocalsurile lui suna tot mai bine, dar nu in contextul rhcp. Anthony are cele mai “painfulâ€Â

[whatever]

acuma ca am terminat si cu astia, cred ca urmeaza vreo 2 recenzii la niste albume ce imi plac mie mult, apoi incerc sa fac sa vina cea de la Gwar pentru Reatrd si cea pentru Cubu la Spock`s Beard.

[whatever]

de fapt m-am razgandit si urmeaza sa fac discografia Fantí´mas.

[whatever]

Fantí´mas - Amenaza Al Mundo (1999) Experimental


Componenta

Mike Patton - voce
Buzz Osborne - chitara
Trevor Dunn - bass
Dave Lombardo - tobe



Imediat dupa desfiintarea Faith No More petrecuta in primavara anului 1998 Mike Patton nu a stat pe ganduri si a pus la cale un proiect. El a intrat in studio, a inregistrat o piesa (Diabolik) unde el a cantat la toate instrumentele, si a trimis-o lui Lombardo, Dunn si Osborne. Cei 3 au fost impresionati si au acceptat sa intre in formatia lui Patton, care si-a gasit numele dupa celebrul personaj de benzi desenate Fantí´mas. Mike urma sa faca toata muzica si versurile, iar cei 3 urmau pur si simplu sa il acompanieze. Primul album Fantí´mas, se intituleaza Amenaza al Mundo, si poate insemna fie "Threat to the world* fie *Threatens the world* Ca si structura compozitionala ideile lui Patton sunt fantastice. Albumul are 30 de melodii, fiecare notata ca o pagina, astfel track listul pe care nici nu il mai prezint ar fi de la Page 1 la Page 30. Tot albumul ar fi practic o revista de benzi desenate, fiecare melodie fiind pentru o pagina a revistei.

Amenaza al Mundo nu are nici un vers, Patton nu canta pe el, ci isi foloseste vocea ca un instrument. Nu prea am cum sa prezint fiecare pagina in parte ... Albumul este plin de urlete, tipete, growluri de death metal, efecte ciudate, beatboxing, mormaieli etc. As recomanda pentru o auditie Page 19 care incepe cu beatboxing, si se termina cu un ritm de punk, sau Page 21, care are in prim plan alte sunete uluitoare scoase de Patton, pe un ritm exelent a lui Lombardo. Ca tot veni vorba de el, fostul tobosar din Slayer straluceste pe tot albumul cu ritmurile sale fantastice. Avem de a face cu breakuri rapide, cu solouri de fus si cinel, cu nenumarate ritmuri pe pedala dubla, manuita cu mare maiestrie.


Amenaza al Mundo imi pare un album exeptional, poate cel mai bun LP in care a fost implicat Mike Patton pana acuma. E o auditie ideala pentru omul satul de rockul conventional, si care e deschis la experiente muzicale noi si originale.


Nota de final pentru Amenaza al Mundo e 10/10

[whatever]

Fantí´mas – The Director’s Cut (2001) Alternative Metal/Experimental


Componenta

Mike Patton – voce, keyboards
Buzz Osborne – chitara
Trevor Dunn – bass
Dave Lombardo – tobe


The Director’s Cut reprezinta de departe cel mai accesibil album scos de Fantí´mas, fapt datorat in buna masura pieselor prezente pe el. Tot LP`ul este alcatuit din coveruri, dar fiind vorba de Fantí´mas, nu poate fi vorba despre un cover rock conventional. Toate melodiile de pe album sunt reinterpretari ale unor celebre theme songs din filme precum The Godfather, Twin Peaks sau Cape Fear.


01. The Godfather
02. Der Golem: Kampf Golem und Floriano endet mit dem Tod Florianos
03. Experiment In Terror
04. One Step Beyond
05. Night of the Hunter (remix)
06. Cape Fear
07. Rosemary’s Baby
08. Devil rides Out
09. Spider Baby
10. The Omen: Ave Satani
11. Henry portrait of a serial killer
12. Vendetta Theme
13. Investigation of a Citizen Above Suspicion (part I)
14. Investigation of a Citizen Above Suspicion (part II)
15. Twin Peaks: Fire Walk With Me
16. Charade



01. The Godfather : piesa e perfect aleasa pentru inceputul albumului. Imediat dupa ce distingem celebrele acorduri din The Godfather, melodia se transforma radical, devenind foarte rapida, cu tente chiar de black metal, datorate tipetelor lui Patton si breakurilor lui Lombardo. Apoi piesa se tranforma din nou, amintind de original, dar cu o superba interpretare vocala. 9/10

02. Der Golem e o piesa destul de lenta pe aproape tot parcursul ei si foarte heavy. Patton din nou are o interpretare vocala superba, in special cand urla ‘The creature walksâ€Â

[whatever]

Fantí´mas – Delirium Cordia (2004) Experimental


Componenta

Mike Patton – voce, keyboards, cover art, design, layout design, producatorul albumului
Dave Lombardo – tobe
Trevor Dunn – bass
Buzz Osborne – chitara



Pe 27 ianuarie 2004, in ziua cand Mike Patton implinea 36 de ani al treilea album Fantí´mas avea sa iasa pe piata. Primul lucru notabil cu privire la Delirum Cordia ar fi faptul ca tot albumul este compus dintr-o singura piesa : “Surgical Sound Specimens from the Museum of Skin: Like the Surgeon“ (e drept, de peste 74 de minute) De fapt piesa in sine se invarte undeva pe la 55 de minute, restul fiind aproape tacere. Bookletul albumului ne infatiseaza imagini infricoastoare cu surgeries in action. Oarecum bazat pe aceasta idee Mike Patton a compus Delirium Cordia.

Practic albumul/piesa pe langa faptul ca indeparteaza trupa cat se poate de mult de radacinile unei muzici conventionale are o tenta de soundtrack, parca la un film a carui actiune se petrece intr`un sanatoriu. Eu am ascultat prima data albumul anul trecut la putina vreme dupa ce a iesit pe piata, si am facut greseala (?) de a alege momentul de auditie noaptea. In orice caz a fost o experienta ... interesanta, dar foarte scary. Nici nu prea stiu cum sa descriu senzatiile ce le poti avea in timp ce asculti Delirium Cordia. Imaginati-va cum ati conduce o masina noaptea pe autostrada, in timp ce afara ploua marunt, e frig si intuneric si tot timpul iti vine sa te intorci in spate sa vezi daca e ceva acolo. Ei bine, cam asa sta treaba si cu albumul asta. Pentru unii e un prilej exelent de a testa efectele unor halucinogene (depinde de fiecare, dar si aici sunt de parere ca nu e indicat). Pentru altii e un prilej de a descoperi ceva nou in materie muzicala.

Interpretarea mea precum si raspunsul la posibila intrebare de ce piesa pare impartita un mai multe secvente (cu toate ca e doar un singur track) ar fi asa. Am avea melodia in sine care ar fi cosmarul unui pacient internat in sanatoriu (si e cosmar cu siguranta) Fiecare secventa ar reprezenta o particica din visul sau. Insusi ideea in sine imi pare terifianta, darmite auditia unei asemenea nebunii. Ca veni vorba de secvente, ce gasim un cele 74 de minute ? Avem incantatii, coruri gotice, beatboxing, growluri, tipete isterice, suieraturi de vant, sunetul ploii, sampleruri electronice, solouri de tobe, efecte vocale, zgomote scoase de echipamente de chirurgie (foarte infricosator), elemente de noise ... etc ....

Imi pare rau ca nu prea stiu cum sa descriu mai bine albumul, dar scuza mea e ca nu am mai ascultat asa ceva inainte (chiar daca ideea de o singura piesa lunga pe un album nu e tocmai originala) Imi e foarte greu sa descriu feelingul degajat de ascultarea acestui incredibil LP .. tot ce am putut sa zic am zis mai sus. Desi fiecare component al formatiei isi are momentele sale pe parcursul piesei, Mike Patton straluceste peste toti, nu neaparat datorita interpretarii vocale (din nou nu avem versuri pe album) sau a efectelor, ci mai degraba datorita reusitei sale ca si compositor. Delirium Cordia este o auditie fantastica de care eu nu ma plictisesc niciodata in ciuda lungimii sale. In orice caz, nu este recomandat pentru noii fani Fantí´mas (cum am spus inainte, incercati cu Director’s Cut si abia dupa aceea ascultati celelalte albume)

Ce sa mai zic ca si incheiere... Muzica celor din Fantí´mas in mod cert nu e pentru oricine. Experimentalismul abordat de ei poate fi greu tolerat de majoritatea ascultatorilor fie ei de rock, fie de jazz, fie de electro. Si am prieteni care nu pot asculta Fantí´mas din simplul motiv ca muzica lor pentru ei pare lipsita de acel “je ne sais quoiâ€Â

[whatever]

Fantí´mas - Suspended Animation (2005) Experimental/Hardcore/Grindcore


Componenta

Mike Patton – voce, keyboards
Dave Lombardo – tobe
Trevor Dunn – bass
Buzz Osborne – chitara


am ajuns si la ultimul album Fantí´mas, scos in primavara acestui an. De data aceasta nu ma voi mai obosi cu o recenzie luga si la obiect, pentru ca nu prea are rost. Albumul Suspended Animation e bun. Chiar foarte bun. Dar aici intervine ceva, si anume acea senzatie de deja-vu, gasita tot la Fantí´mas, si anume la Amenaza Al Mundo. Avem in mare parte aceleasi idei, si anume multe piese micute, unde vocea e folosita ca si un instrument, ideea cu paginile de la primul album e preluata si aici avem o melodie pentru fiecare zi din luna Aprilie, si lista poate continua.

Muzical vorbind, albumul are chiar multe tente de hardcore si grindcore, lasand experimentalismul un pic la o parte. Patton din nou e in centrul atentiei, alaturi de Dave Lombardo. Dunn si cu Buzz raman de data asta in spate, sustinand pe ceilalti 2 sa iasa in prim plan.

Eu am fost prima data dezamagit de album, apoi l`am ascultat si mi`am schimbat parerea. In orice caz, daca nu ar fi existat Amenaza Al Mundo, Suspended Animation ar fi fost un LP fenomenal. Dar asa, el ramane un album foarte bun, dar cam cea mai slaba creatie Fantí´mas de pana acuma

Nota de final pentru Suspended Animation ar fi 8/10

[whatever]

Mr. Bungle - Mr. Bungle (1991) Experimental/Alternative Metal/Funk Metal


Componenta

Mike Patton - voce
Trey Spruance - chitara/clape
Trevor Dunn - bass
Danny Heifetz - tobe
Theobald Brooks Lengyel - alto saxophone
Clint Mc.Kinnon - tenor saxophone
Chris Shea - turntables


Mr. Bungle a luat nastere in anul 1985 la initiativa a trei colegi de liceu, si anume Patton, Dunn si Spruance. Stilul abordat la inceputul carierei lor era death metal, primul lor demo inregistrat ca trupa de death fiind "The Raging Wrath Of The Easter Bunny". Apoi odata cu cooptarea celor 2 saxofonisti death metalul a fost lasat la o parte si urmatoarele 2 demouri ( "Bowl Of Chiley" si "Goddammit, I Love America" ) avand tente de funk, ska si chiar jazz pe alocuri. Dupa inca un demo scos in 1989 (OU818) datorita succesului comercial obtinut de Faith No More cu Mike Patton ca solist, Mr. Bungle au putut sa inregistreze primul album, in 1991 la celebra casa de discuri Warner Brothers.

Albumul self titled e o combinatie de funk, jazz, ska, punk, metal, pe multe piese gasind iarasi tente de muzica de carnaval/circ, doo wop, etc. E foarte greu sa poti sa poti incadra trupa intr`un anumit stil, si la fel de greu e si sa poti sa digeri albumul dupa o singura auditie (ceea ce vom observa mult mai bine la albumele viitoare). Textele de pe LP sunt de-a dreptul hilare, foarte multe conotatii sexuale, versuri explicite sau absurditati amuzante. Mr. Bungle e o formatie care poate s-a nascut doar ca sa sfideze legile stereotip ale rockului, si care a si reusit. Iar acest lucru nu ar fi fost posibil fara aportul marelui John Zorn care a vazut un potential imens in trupa, si a jucat rolul de producator al albumului de debut Mr. Bungle.


01. QuoteUnquote
02. Slowly Growing Deaf
03. Squeeze Me Macaroni
04. Carrousel
05. Egg
06. Stubb (a dub)
07. My Ass Is On Fire
08. The Girls Of Porn
09. Love Is A Fist
10. Dead Goon


01. Quote Unquote. Initial piesa a fost numita Travolta, dar titlul a trebuit sa fie schimbat datorita unor avertismente din partea avocatilor celebrului actor. La inceputul melodiei putem auzi sforaitul unui individ, ca dupa vreo 30 de secunde sa auzim o sticla care se sparge, si apoi intreaga nebunie incepe. Piesa degaja un feeling foarte ciudat, sarind printre altele din muzica de circ in metal, apoi in jazz. Patton canta cu timbrul sau familiar din 'The Real Thing' dar de fapt acesta este primul album (cu un an inainte de Angel Dust) in care isi demonstreaza abilitatile vocale. Melodia se termina foarte ciudat, putand auzi secvente de muzica de opera, sunete de trafic, etc. 9/10

02. Slowly Growing Deaf. Un intro foarte scurt de funk se continua cu versurile calme si linistite, pentru ca inainte de refren sa avem de a face deja cu o piesa punk. Apoi urmeaza niste interludii de ska, rock`n`roll clasic, si apoi cea mai dubioasa parte din melodie, si anume niste sunete extrase dintr-un joc video.Patton canta incredibil de bine melodia, iar chitara lui Spruance e exelenta. Finalul piesei e jazzish like, foarte lent si calm, pentru ca sa se mai schimbe pe parcurs in punk si din nou in jazz. Outroul (de remarcat ca fiecare piesa de pe album are un outro ciudat) poate fi deranjant pentru unii ascultatori, pentru ca il auzim pe Patton care spune ca se duce sa ia o ceasca de cafea, iar apoi il auzim in timp ce e la baie, and he`s shitting in the toilet. 8.5/10

03. Squeeze Me Macaroni. Dupa cum a zis un prieten la auzul melodiei. "Primus 2 ! The return!" Piesa e un asalt nebun de funk metal, cu un intro incredibil a lui Patton, care cu o viteza gen Busta Rhymes tine un adevarat discurs fara nici o logica in aproximativ 15 secunde.. Melodia se refera la mancare, la fantezii sexuale cu mancare.... Da...e deranjant, stiu, dar Trevor Dunn si Trey Spruance ies in evidenta alaturi de cei 2 saxofonisti si de dj`ul Shea.Exelent interludiul cu Dunn aratand din plin talentul sau. 9/10

04. Carrousel - am ajuns la cea mai scurta piesa de pe disc, desi se invarte undeva pe la 5 minute. Cu ce avem de a face aici ? Ska si funk, cantate de Patton drogat cu LSD Incredibile acele schimbari de stil pe parcursul unei singure piese speficice Mr. Bungle. De la ska ei trec rapid la death metal, la funk, la rock`n`roll, la muzica de circ pentru a termina din nou cu death metal si ska. Fantastic. Piesa e incredibil de catchy, versurile sunt iarasi lipsite de sens, iar finalul e foarte creepy, un raset malefic facand trecerea de la ska la muzica de circ. 9/10

05. Egg - cea mai lunga piesa de pe cd, o alta combinatie suspecta de funk, ska, jazz si death metal. Versurile lui Patton sunt foarte amuzante, interpretarea vocala e fantastica, dar mie imi pare ca atractia piesei e din nou Trevor Dunn cu tema sa de bass, alaturi de Mc.Kinnon si Theo Bar. Undeva pe la minutul 3 piesa trece inspre heavy metal, iar tocmai atunci cand crezi ca totul e gata, pe la minutul 5 intervine inca o schimbare. Piesa se transforma total, avand un ritm lent, foarte heavy, cu Patton rostind non stop "There`s no place like home...", pe ici pe colo rabufnind niste sclipiri ale lui Dunn cu niste solouri foarte scurte si rapide de bass fretless, si niste growluri de death metal ale lui Patton. Partea sus mentionata e foarte asemanatoare in alcatuire (exeptand partile de bass) cu piesa Daddy de la Korn. Finalul piesei, acel outro prezent la fiecare melodie e cel mai ciudat si mai bolnav dintre toate. Intorcandu`se de la repetitii cu un tren, Mike, Trevor si Danny prostindu`se s`au aruncat din trenul care mergea cu viteza, aterizand pe linia paralela, aproape in acelasi moment cu trenul celalalt care isi urma ruta, unul dintre ei fiind aproape calcat de locomotiva. Toata aceasta secventa a fost inregistrata pe un reportofon (de unul din ei) si pusa pe album. 10/10

06. Stubb (a dub) - o piesa foarte frumoasa cu orga lui Spruance in prim plan. Feelingul degajat e acel de muzica de circ, iar la modalitatea in care decurge piesa e foarte usor sa iti imaginezi un numar amuzant de carnaval. Pe alocuri melodia aduce cu Quote Unquote. Superba partea in care Patton exclama "Dahg Rastubfari" si urmeaza o scurta portiune de o melodicitate incredibila oarecum stricata de Mike care exclama pe alocuri "you`re a fucking dog". 9/10

07. My Ass Is On Fire - probabil cea mai heavy piesa de pe album, si varianta Mr. Bungle a curentului recent intitulat "nu-metal" Piesa oscileaza intre parti de death metal peste care sunt suprapuse cele 2 saxofoane, turntables intre breakurile lui Heifetz si Patton urland disperat la final franturi de cuvinte, pentru ca melodia in sine sa se termine noise like, urmand o secventa hilara cu 2 personaje care flirteaza, iar individul este numit Mr. Bungle. Varianta live a piesei nu seamana deloc cu cea de pe album, aici avand de a face cu o combinatie incredibila de drum`n`bass si noise. 9/10

08. The Girls Of Porn - dupa cum spuneam mai devreme, versurile de pe album NU trebuie luate in serios, dar melodia aceasta intrece absolut orice. Piesa in sine ar putea fi incadrata la funk metal, desigur, iesind din tiparele clasice ale genului verse/chorus/verse, Patton canta foarte bine, Dunn are niste teme de bass superbe, saxofoanele de la final sunt perfect plasate dar versurile sunt atractia piesei, in special interludiul, unde Patton enumera niste fantezii sexuale

We got gushin' gonads, tingling tushes
Hairy balls and hairy bushes
S & M, whips and chains
Pregnant ladies with menstrual pains
We got hand jobs and nipple tweaks
Finger bangs and slappin' cheeks
We got rape, necro & both ways
And lots of hung studs for all you gays
We got incest & bestiality too
We got Sade & the sweetest taboo
We got girls who'll eat your pee and poo
And guys who'd love to fuck your shoe
There's she-males, lezbos, & shaved beav
And D-cup mamas with so much cleave
Senior citizens who love to watch
And sniff those skid marks from your crotch - yeah! 9/10


09. Love Is A Fist - cea mai rock piesa de pe album cu Patton in forma maxima, scotand niste zgomote inumane. Trompetele si saxofoanele suna foarte bine, iar Spruance joaca rolul principal cu temele sale de chitara. Finalul e superb, de data aceasta avand de a face cu un narator care ne povesteste despre un puppet show, unde principalul personaj e Mr. Bungle. Totul e preluat din showurile educative din SUA anilor 60, cu Mr. Bungle (de unde trupa si`a luat si numele) 9/10

10.Dead Goon - o piesa fantastica, cu siguranta cea mai buna de pe tot discul. Totul incepe zgomotos, cu sunetele puse backwards, apoi intrand intr`o parte care aduce din nou a muzica de carnaval, pentru ca apoi sa urmeze tema de bass uluitoare a lui Trevor Dunn, care duce practic in spate toata melodia. Patton canta pe o tonalitate inalta, secondat fiind de chitara si orga lui Trey. Piesa e foarte catchy, foarte trista la strofe si foarte vesela la bridgeuri. Dupa vreo 5 minute urmeaza niste momente foarte creepy, unde putem auzi o creanga care se rupe in fundal si pe Mike care parca se sufoca, evident imitand personajul despre care e vorba in piesa. Am mai mentionat undeva, dar mai spun si aici ca Dead Goon ne vorbeste despre un prieten din copilarie a lui Patton, care se masturba intr`un copac cu chilotii mamei sale (aici si referirea din versuri la Oedip) si facand o miscare gresita, creanga s`a rupt, el a alunecat si a murit spanzurat de chiloti..... Piesa se termina foarte lent cu o tema parca preluata dintr-un muzical din anii 50. 10/10

Acesta e primul dintre cele 3 albume Mr. Bungle care au fost lansate pentru a incanta lumea. Talentul incredibil al muzicienilor a fost aratat din plin, dar totusi, lumea mai trebuia sa astepte inca 4 ani pentru adevarata capodopera a trupei, si anume Disco Volante.

Nota de final pentru Mr. Bungle - Mr. Bungle este 9/10

[whatever]

Mr. Bungle - Disco Volante (1995) Experimental


Componenta

Mike Patton - voce, clape
Trey Spruance - chitara, clape, artwork
Trevor Dunn - bass
Danny Heifetz - percutie
Theobald Brooks Lengye - alto saxophone, multiple alte instrumente de suflat
Clinton McKinnon - tenor saxophone, clarinet, tobe, clape

+
Graham Connah - pian
Lisandro Adrover - bandoneon
William Winant - percutie, Bongos, tambal, Glockenspiel, Jew's-Harp, Tabla, xilofon, Kanjira, Sistrum



Am ajuns la al doilea album Mr. Bungle, scos pe piata catre finalul anului 1995, tot la casa de discuri Warner Bros. Fata de albumul precedent se observa lipsa dj`ului, precum si o adevarata cohorta de muzicieni care au ajutat la inregistrare (eu i`am trecut doar pe cei mai importanti) Cu siguranta Disco Volante e cel mai bun album al trupei, o adevarata capodopera muzicala, incredibil de greu de digerat dupa primele auditii. Prima data cand am ascultat albumul am ramas extrem de surprins (si nu intr`un mod placut) dar tot reascultandu`l mi`am dat seama de genialitatea sa. Din nou pe LP regasim elemente de death metal si jazz (mult mai multe decat pe primul album), polka, noise, techno, practic orice stil muzical imaginabil, elemente care sunt mult mai bine inchegate de data aceasta.


01. Everyone I Went To Highschool With Is Dead
02. Chemical Marriage
03. Carry Stress In The Jaw/The Secret Song
04. Desert Search For Techno Allah
05. Violenza Domestica
06. After School Special
07. Phlegmatics
08. Ma Meeshka Mow Skwoz
09. The Bends
10. Backstrokin'
11. Platypus
12. Merry Go Bye Bye/Nothing




01. Everyone I Went To Highschool With Is Dead - discul incepe cu o piesa death metal, foarte lenta, dominata de tema de bass a lui Dunn (de fapt el a compus intreaga melodie). Patton canta foarte sinistru, parca incantand versurile morbide, titlul melodiei spunand multe. Piesa nu e deloc structurata, e foarte haotica si dezordonata, dar se pare ca asta a fost si intentia muzicienilor. 8.5/10

02. Chemical Marriage - o piesa jazz scurta si ciudata, parca desprinsa de pe un album Naked City (una din influentele evidente asupra Mr. Bungle, alaturi de Frank Zappa). Nu avem versuri de loc, Patton reprofilandu`se aici pe clapa, unde alaturi de Spruance si de Mc.Kinnon are prim planul. Melodia se termina cu un scurt solo de tobe. 8.5/10

03. Carry Stress In The Jaw/The Secret Song - alta piesa jazz (cel putin inceputul) cu saxofon si clarinet acompaniind niste solouri de bass fantastice ale lui Dunn. Heifetz bate pe contratimp, piesa incepand sa aiba un ritm foarte alert, totul culminand cu transormarea din jazz in metal odata cu un tipat inalt a lui Patton si cu saxofonul lui Bar cu un efect foarte ciudat. Apoi incepe haosul in melodie, fiecare instrument improvizand timp de cateva zeci de secunde. Apoi urmeaza o parte foarte ciudata, cu Dunn cantand la bass tema vocala a lui Patton, urmata de un solo de tobe si totul terminandu`se jazz asa cum a si inceput. Urmeaza the Secret Song, care e cantat de Trevor Dunn si de Mike Patton, si suna foarte trippy si surf like, un fel de varianta moderna de la Beach Boys. 9.5/10

04. Desert Search For Techno Allah - prima piesa de pe Disco Volante unde Mike Patton are writing credits este DSFTA. Melodia suna EXACT asa cum titlul ne arata. Avem de a face cu o piesa techno facuta cu instrumente, o combinatie incredibila intre metal, hard rock, muzica de desene animate, techno, muzica orientala, etc. Percutia e exelenta, zgomotele (pentru ca nu mai poate fi vorba doar de cantat) scoase de Patton sunt fantastice, iar climaxul intrece orice inchipuire, datorita efectului superb pe sintetizator si melodicitatea chitarei lui Trey. Una din cele mai bune piese ce le`am ascultat vreodata. 10/10

05. Violenza Domestica - si atunci cand crezi ca nici o piesa nu poate fi mai buna decat precedenta, uite ca aceasta este. Si e chiar MULT mai buna. Violenza Domestica e cea mai buna piesa pe care apare Mike Patton, si tot el a compus toate cele 5 minute din aceasta capodopera muzicala. Avem aici o mixtura de muzica clasica, tango, muzica de camera, ambientala, metal, cartoon music ... orice. Dar totusi, secretul piesei nu consta in faptul ca toate aceste stiluri se amesteca perfect, ci in faptul ca piesa e compusa intr`un mod fantastic. Melodia nu e structurata, nu avem de a face cu versuri sau refren, e pur si simplu muzica de film, e o melodie care ne povesteste istoria ei. Avem nenumarate intorsaturi si climaxuri, iar Patton canta si recita melodia in italiana. E inuman faptul ca un solist poate sa gandeasca si sa compuna asa ceva ... piesa e uluitoare. 10+/10
Tinand cont de faptul ca probabil sunt mai multi vorbitori de engleza decat de italiana, voi scrie aici versurile traduse pentru Violenza Domestica. Fiecare ar putea sa vada o alta poveste din aceasta piesa ... voi deschide un thread separat pentru a spune fiecare ce crede ca se petrece in piesa ...


"Angry as now, I have never been before
Angry as now, I have never been before

I'll hurt you in places that no one will ever see...NO ONE!
In places that will hurt you for the rest of your life!

Why?
But why?
Why are you doing this?
But always like this
Look!
But... look!
But listen!

But I want to say that... that...
But I am not the kind of person that...

Stop it! Stop it!
Stop it! Do you understand?
I beg you! I beg you!

You know that you can trust only me
They will never believe you

Listen to me
Listen to me
Listen to me well

Be careful!

Do you remember who is the head of the family?

The teeth can say nothing without the tongue...
Because your tongue is mine! Mine! MINE! "

06. After School Special - o melodie scurta si foarte ciudata, cu niste versuri ingrozitoare (intentionat scrise asa). Piesa se termina foarte creepy, cu Patton rostind intr`o voce de copilas : "stop touching me ... " 8.5/10

07. Phlegmatics - o piesa rapida si ritmata, si foarte greu de descris.Clarinetul impreuna cu inca vreo 2 instrumente de suflat pe care nu le pot distinge au rolul principal in melodie. Partea de final cu tema de bass a lui Dunn aduce un pic a EIWTHWIS. 8/10

08. Ma Meeshka Mow Skwoz - o piesa compusa de Trey Spruance, unde el si cu Patton isi arata sclipirile de geniu. Imposibil de descris toate stilurile muzicale contopite in aceasta auditie ... avem polka, metal, jazz etc ... Patton canta intr`o limba inventata, care aduce un pic cu germana si cu limbile nordice, si pe langa versurile propriu zise, la fiecare intorsatura a melodiei, avem de a face cu niste zgomote (produse tot de el) hilare si incredibil de ciudate. La un moment dat Patton canta partile xilofonului in acelasi timp cu Winant. Totul se termina cu Mike gemand ca si cum ar avea orgasm. 10/10

09. The Bends - o auditie incredibila de 10 minute, de fapt in aceste minute avem de a face cu mai multe piese micute, ingramadite intr-una singura. Din nou avem parti de jazz, electro, avantgardism gen Naked City, parti de pian a la Morricone, chitara acustica, pentru ca totul sa culmineze cu aproximativ 2 minute de noise a la Merzbow, care creste treptat in intensitate, pana cand auditia e aproape imposibila. 10/10

10. Backstrokin' - O piesa foarte "trippy"si foarte relaxanta. Cu siguranta viitoarele compozitii Fantí´mas aveau sa fie influentate de aceasta melodie. 8/10

11. Platypus - alta melodie foarte ciudata, o combinatie intre jazz si metal. Se poate remarca lejer talentul deosebit a lui Heifetz (nepotul marelui violonist Jascha Heifetz) precum si cel a lui Dunn (care in afara de Bungle si de Secret Chiefs 3 canta cu diverse formatii de jazz). E imposibil de descris piesa in parte, pentru ca la fiecare 5-10 secunde intervin schimbari de stil si de ritm 10/10

12. Merry Go Bye Bye/Nothing - o melodie absolut incredibila. Totul incepe ca o piesa pop, cantat de Patton cu o voce foarte "corny", pentru ca fix inainte de locul unde teoretic trebuia sa fie primul refren, Patton canta "Merry Go" in stilul pop, si "Bye Bye" cu o voce de death metal, pentru ca nebunia sa inceapa. Piesa pop lasa loc unui asalt furios de death metal, cu un ritm nebun a lui Heifetz culminat cu multe solouri de tobe, cu grohaieli si urlete ale lui Patton, cu chitara furioasa a lui Trey, si cu zeci de efecte electronice care aproape iti sparg timpanele. Pentru vreo 2 minute nu avem decat haos in melodie, un noise brutal si poate deranjant pentru multa lume, pentru ca brusc din el (precum Dissecting Table) sa rasara Patton cu growluri de death metal si piesa se transforma din nou, pentru vreo 20 de secunde, intr`un death de cea mai buna calitate, care incet incet lasa locul ... melodiei pop de la inceput printr`o trecere magnifica. Piesa care urmeaza e continuarea primei parti, fara tobe, si mult mai lucrata, cu niste efecte grozave la clape, si cu vocea superba a lui Patton. Nothing e ceea ce zice si titlul, e doar o improvizatie hilara facuta de trupa in timpul unei repetitii, care si`a gasit cumva locul pe disc. 10/10


Aici se incheie al doilea capitol din istoria Mr. Bungle, si cel mai consistent probabil. Disco Volante e o realizare fantastica a unor muzicieni incredibil de talentati care au avut norocul sa fie remarcati de John Zorn. Unica schimbare intervenita intre perioada DV si California (urmatorul album MB) a fost decizia lui Theobald Brooks de a parasi trupa. Viitorul album avea sa fie poate la fel de consistent si de bine lucrat precum Disco Volante, si in orice caz nu mai bizar, dar cu si mai multe stiluri contopite regasite in fiecare piesa.


Nota finala pentru Disco Volate e 10/10

[whatever]

Mr. Bungle - California (1999) Experimental

Componenta :

Mike Patton - voce, clape, art work
Trey Spruance - chitara, clape, inginer de sunet
Trevor Dunn - bass
Danny Heifetz - percutie
Clinton McKinnon - tenor saxophone, clarinet, tobe, clape

+
William Winant - Timpani, Mallets, tobe
Sam D. Bass - cello
Carla Kihlstedt - vioara, viola
Henri Duscharme - acordeon
Timb Harris - trompeta
Aaron Seeman - pian


4 ani dupa Disco Volante, avea sa iasa pe piata ultimul album Mr. Bungle, intitulat California. Lansarea a trebuit amanata o vreme, pentru ca tot la Warner Bros. urma sa iasa in acelasi an, in aceeasi perioada albumul celor de la Red Hot Chili Peppers, intitulat Californication. Asemanarea era prea mare, ura dintre cele 2 trupe era la fel de mare, asa ca formatia mai putin comerciala a trebuit sa mai astepte pana sa iasa pe piata cu LP`ul. Ce sa mai zic despre el. De data asta se pare ca Bungle s`au inspirat mai mult din surf rockul anilor 60, precum si din swing, country si western, muzica orientala si hawaiiana, doo wop a la Zappa, funk si post rock, totul garnisit cu celebrele melodii de carnaval, peste care adaugam si un strop de metal. Desigur, toate elementele acestea au aparut si pe precedentele albume Mr. Bungle, dar de data aceasta spre deosebire de primul album unde stilul nu e chiar asa de inchegat, sau de Disco Volante, care desi absolut genial, e si aproape impenetrabil, pe California stilurile se imbina cel mai bine, chiar daca si aici iti trebuie nenumarate auditii



01. Sweet Charity
02. None Of Them Knew They Were Robots
03. Retrovertigo
04. The Air-Conditioned Nightmare
05. Ars Moriendi
06. Pink Cigarette
07. Golem II : The Bionic Vapour Boy
08. The Holy Filament
09. Vanity Fair
10. Goodbye Sober Day



01. Sweet Charity - aici avem de a face cu evidente influente din muzica hawaiiana, precum si tente de bossa nova. Piesa poate sa sune foarte simplist la prima auditie, dar daca asculti cu castile pe urechi, la fiecare auditie descoperi elemente noi. Mike Patton a compus si partea instrumentala si versurile pentru Sweet Charity. 9/10

02. None Of Them Knew They Were Robots : absolut fantastica melodie, care incorporeaza in ea orice stil muzical dorit. Avem rock`n roll, r&b, muzica clasica, muzica de desene animate, jazz ... orice. Spruance face o arta din a canta la chitara, lucru dovedit clar pe parcursul piesei. Melodia e incredibil de cursiva, desi avem atat de multe elemente, ele se imbina asa de bine, incat nici nu iti dai seama cand intervin schimbarile impuse de stil, sau de ritm. Cu privinta la titlul cel putin ciudat si cu versurile dubiose, vin cu un citat care ii apartine lui Trey Spruance : "I hope people will at least see that the song doesn't consider science or religion to be particularly opposed in this regard. Sure, with the Inquisition we all have historical precedent for the severity of 'religious' atrocities - but it [cyclical time] might make you wonder which cloak the Beast will don to the next be-heading party... has it already begun? Either it never started, or it will never end. None of them knew..." 10+/10

03. Retrovertigo : o melodie mai simpla, cu Patton aratandu`si versatilitatea. El canta perfect, asigura fundalul tot cu vocea, si ca tacamul sa fie complet, in primul vers face si beatboxing. Climaxul e foarte fain alcatuit. 9/10

04. The Air-Conditioned Nightmare : avem aici in intro a lui Patton similar cu Brian Wilson, in timp ce percutia e foarte latin-like. Chitara aduce clar pe Beach Boys aici, pentru ca mai incolo sa apara sampleruri electronice si niste ritmuri foarte reusite ale lui Heifetz. 9/10

05. Ars Moriendi : alta capodopera a albumului. Aici avem o mixtura de polka, cu muzica orientala, dance, muzica clasica, si metal.Superbe trecerile, de la muzica orientala in primele secvente, la un beat electronic, apoi urmand o parte cand raman impreuna chitara si acordeonul, pentru ca inspre final, pe la climax, piesa sa sufere 3 treceri in cateva secunde, de la polka la muzica clasica si la death metal. Superb. 10/10

06. Pink Cigarette : o melodie foarte relaxanta, evidenta influenta din partea lui Burt Barachach. Patton e mult prea dramatic si cu versurile, si cu interpretarea (bine, e evident ca acesta a fost si scopul urmarit). Foarte frumoase interludiile de pian, si speldid finalul, cand pe fondul unei melodii superbe, avem intreruperi cauzate de un beep care tot se repeta enervant si cu niste urlete isterice un fundal. 9/10

07. Golem II : The Bionic Vapour Boy : poate va intrebati ce e un Golem, sau ce s-a intamplat cu Golem I. Asa ca va dau un alt citat a lui Trey : "Golem 1 is simply 'the Golem,' the disturbing story of a superhuman clay homunculous that is brought to life Qabalisticaly in the Jewish tradition. Often this heavy tale is framed in the context of a children's story. Golem II is a Sesame Street/Muppet Movie style treatment of the the subject of Artificial Intelligence and the 'old' Golem's counterpart in the modern world - a growing mythic reality coming ever closer to the surface." Melodia in sine e o combinatie foarte ciudata de muzica electronica, cu disco si jazz, plus pe ici pe colo samples dintr`un music box ... 9/10

08. The Holy Filament : aici avem o melodie new age, cu evidente influente clasice, melodie condusa de pianul lui Seeman. Patton ne incanta din nou cu vocea sa, iar piesa in sine ne demonstreaza clar de unde s-au inspirat Sigur Ros. Versurile sunt opera lui Trevor Dunn, si se refera la o carte citita de el, si anume The Big Bang Never Happened, scrisa de plasma fizicianul Eric J. Lerner, care sustine ca : "the universe is infinite in time and space; that it was never created from "nothing." 9/10

09. Vanity Fair : alta piesa cu influente din partea lui Barachach si a lui Brian Wilson. Patton e peste tot in aceasta melodie, aproape ca numai vocea lui se aude, iar versurile fac referinta la secta ruseasca Skoptsi. Acestia s-au despartit de biserica ortodoxa in secolul 18, si erau celebri pentru teoria lor (dupa ce au fost expulzati din Eden, Adam si Eva au ramas cu ramasitele fructului pe trupul lor, formand astfel testiculele si sanii) si pentru auto castrare, prin care ei ajungeau la starea psihica urmarita. 9/10

10. Goodbye Sober Day : inca o piesa nebuna, aproape imposibil de descris. Pare o combinatie perfecta intre Disco Volante si Mr. Bungle, regasind in cadrul ei muzica de desen animat, thrash metal, muzica de circ, latino, un pic de noise etc, etc ... Inspre finalul piesei Patton isi schima vocea uluitor, facand niste incantatii Balinese, care au stransa legatura cu "Ramayana" (si care sunt facute doar pentru turisti in realitate, aici fiind vorba despre adaptarea Mr. Bungle) 10/10


Acesta avea sa fie ultimul album Mr. Bungle, pentru ca formatia s-a despartit oficial din pacate. Pe fiecare album scos, ei au reusit sa sune diferit, si sa isi pastreze touchul lor. Probabil acesta ar fi cel mai potrivit album de la Bungle daca vrei sa ii descoperi, pentru ca soundul Disco Volante e foarte greu de penetrat, si primul album e de-a dreptul hilar. Si ca si celelalte 2 albume, si pe acesta descoperi lucruri noi odata cu fiecare auditie.

California primeste nota 9.5/10

[whatever]

nah, fac o ultra mica pauza de Mike Patton si toate cele, si urmatoarea recenzie o sa fie o mica surpriza. Dupa ea termin odata cu ce a mai ramas .. adica Tomahawk, albumele lui solo, Lovage, Peeping Tom, etc etc etc

[whatever]

Eminem - The Marshall Mathers LP (2000) Hip-Hop


Tracklist :

01. Public Service Announcement 2000 (skit)
02. Kill You
03. Stan
04. Paul (skit)
05. Who Knew
06. Steve Berman (skit)
07. The Way I Am
08. The Real Slim Shady
09. Remember Me - (feat. RBX/Sticky Fingaz)
10. I'm Back
11. Marshall Mathers
12. Ken Kaniff (skit)
13. Drug Ballad
14. Amityville (feat. Bizarre)
15. Bitch Please II (feat. Dr. Dre/Snoop Dogg/Xzibit/Nate Dogg)
16. Kim
17. Under The Influence
18. Criminal


Cred ca ar trebui sa traiesti prin Burkina Faso ca sa nu fi auzit de acest album fenomenal care a doborat toate recordurile de vanzari imediat dupa lansare. Practic la nivel de impact asupra lumii poate fi comparat cu celebrele LP`uri din anii 90 Nevermind si Jagged Little Pill. Fara Marshall Mathers LP, in lumea muzicii nu ar fi existat probabil D 12 sau 50 Cent, cel putin nu in forma actuala. Amuzant sau nu, Eminem detesta muzica pop, iar albumul sau, exact asa cum Nevermind detronase pe Michael Jackson in charturi, a detronat-o pe Britney Spears in topurile Billboard, devenind muzica pop ! Eu mi`am cumparat albumul chiar atunci cand a aparut si la noi, mai am cd`ul si sunt mandru de el, fiind unul dintre albumele mele preferate. Eminem continua munca inceputa de Infinite si The Slim Shady LP la un nivel mult mai ridicat.


Albumul l-a propulsat clar in mainstream, si a demonstrat talentul sau incredibil de a compune versuri. Eminem ataca clar societatea americana, parintii iresponsabili si ipocriti (Who Knew), ne arata imagini din Detroit`ul unde a locuit el (Amityville), si avem de a face si cu un sum up pe The Way I Am. E clar, albumul intra in categoria de mainstream rap. Dar are destule elemente pe el care il salta din mediocritatea unor alte LP`uri de acest gen. Si la urma urmei unde scrie ca daca ceva este comercial nu poate sa fie de valoare ? Pe ce criterii judecam comercialitate ? Cati oameni asculta ? Eu as zice ca mai degraba cine asculta, nu cati asculta. Pentru ca daca Eminem sa zicem ca ar fi facut albumul doar pentru rapperi si acesta a ajuns sa fie ascultat si de rockeri, raveri, etc, e clar ca acest lucru denota comercialitate. Dar in cazul de fata nu e rau deloc.

Cu ce ne intalnim pe The Marshall Mathers LP ? Cu niste piese uluitoare, gen Stan (superba colaborarea cu Dido, superba povestea din melodie .. sa nu mai zic de efecte - ploaia si scrisul) sau piesa pop 100% The Real Slim Shady (incredibil de amuzanta). Avem colaborarea cu Dr Dre, Snoop Dogg, Nate Dogg si Xzibit pe piesa g-funk tipica pentru Dre, Bitch Please II. Si avem un trio absolut genial de piese, si anume Marshall Mathers (o autobiografie povestita in timp ce o chitara acustica repeta la infinit aceleasi acorduri, unde avem de a face cu unul dintre cele mai amuzante diss`uri pe care le-am auzit vreodata, chiar la adresa ICP), Criminal (unde Eminem aduca din nou in prim plan probleme sale cu homosexualii si cu oamenii care nu ii inteleg subtilele ironii din versuri) si cu opera sa monumentala si anume piesa Kim. Absolut geniala piesa, trebuie neaparat auzita ca sa puteti intelege la ce ma refer.

Unicele mici probleme cu albumul ar fi skiturile, in special Ken Kaniff care e absolut dezgustator, si nu are loc in muzica. Ura lui Eminem la adresa ICP s-a extins mult prea mult cu acest skit, si era mult mai bine daca ramanea doar la dissuri gen "Marshall Mathers" Pe album regasim foarte multe trimiteri la albumul sau precedent, "The Slim Shady LP" Astfel Drug Ballad are aproape acelasi negativ ca si Cum on Everybody, Kim se termina exact cum `97 Bonnie and Clyde incepe, si skiturile de pe un album se regasesc si pe celelalte (Paul, Ken Kaniff si Public Service Announcement) Cu alte cuvinte, daca ati ascultat The Slim Shady LP inainte, The Marshall Mathers LP poate va parea mult mai accesibil si mai interesant.
Nu o sa stau sa descriu fiecare piesa in parte, ci doar o sa zic cateva cuvinte despre cele exeptionale (pentru ca si restul sunt aproape toate de nota 10)

The Way I Am : construita pe niste arpegii gotice la clape, pe o tema de bass apasatoare si cu niste clopote de biserica care se aud din cand in cand, The Way I Am are probabil cele mai bune versuri scrise vreodata de Eminem. In videoclip apare si Marilyn Manson, care cu diverse ocazii a declarat ca il respecta pe Eminem in ceea ce face si ca il considera un tip inteligent si talentat. Piesa ii apartine 100% lui Marshall, care are toate writing credits pe ea. 10+

Stan - cine nu stie oare piesa ? A fost unul dintre hiturile anului 2000, peste tot o auzeai la tv si la radio. In piesa avem povestea unui fan obsedat si indragostit de Eminem, care tot ii scrie scrisori, si in final apoteotic se sinucide (omorandu`si si prietena odata cu el) pentru ca idolul sau nu ii raspundea, si avem si motivul puterii cauzate de faima, care e totodata una dintre cele mai des intalnite teme de pe tot albumul. Piesa incepe cu Dido cantand "Thank You" in timp ce putem auzi un sample de ploaie. Apoi intra in scena Eminem ca si Stan incepand sa scrie scrisorile, si continuand tot mai deranjat de faptul ca se crede ignorat de idolul sau, pentru ca in final sa isi lege prietena insarcinata, sa o inchida in masina, si gonind pe autostrada beat sa piarda controlul si sa cada cu masina in rau ... Ultima strofa e cantata de Eminem ca el insusi, raspunzandu`i lui Stan, dar mult prea tarziu. 10+

Marshall Mathers alaturi de Kim, e practic o confesie a lui Eminem, in timp ce avem o chitara acustica in fundal, si chiar si un solo de chitara spre sfarsit ! Versurile sunt exeptionale, avand de a face cu multe atacuri la adresa trupelor de baieti gen NKOTB, Backstreet Boys sau N`Sync. Nici Ricky Martin sau Britney Spears nu scapa de asaltul lui Eminem. Vanilla Ice e si el atacat. Dar cel mai amuzant diss de pe melodie, si album de alftel e cel la adresa ICP. Pana si eu ca fan Insane Clown Posse am ras in hohote cand am auzit reactia lui Eminem la piesa celor de la ICP "Slim Anus" : "slim anus ? you`re damn right slim anus, i dont get fucked in mine like you two little flaming faggots" Plus ca din Shaggy 2 Dope si Violent J, Eminem ii transforma in Faggy 2 Dope si Silent Gay. Refrenul e cantat si e incredibil de catchy, si toata piesa in sine e superba. Nu lipsesc si atacurile lui Eminem la adresa mamei sale, si de data aceasta si la adresa avocatului ei. 10+

Kim si am ajuns la cea mai buna piesa a lui Eminem ever. Kim e o capodopera, o piesa uluitoare. Magnifica. Infricosatoare. Si chiar nu exagerez. E cu siguranta cel mai bun lucru pe care Eminem a putut sa il faca pentru muzica, cea mai buna melodie inregistrata de el vreodata. Totul incepe cu un sample de music box, si cu Eminem vorbind cu fetita sa, pentru ca brusc sa explodeze intr`o cearta violenta cu sotia sa Kim. Si asta in timp ce partea instrumentala e asigurata de o continuare a arpegiilor din The Way I Am, dar de data asta pianul suna absolut malefic, de un beat care te duce cu gandul doar la un mars funebru, si niste viori perfect plasate. Toata piesa e o fantezie criminala a lui Eminem, totul culminand cand la final il putem auzi cum o ucide pe Kim, si ii arunca cadavrul in portbagajul masinii. Si piesa e in asa fel compusa incat ascultatorul simpatizeaza cu criminalul .... Incredibil finalul, cu Eminem urland : "you were supposed to love me ! now bleed bitch, bleed ! bleed !!!!!! " 10+

The Marshall Mathers LP e fara doar si poate unul dintre cele mai reusite albume din ultimii 20 de ani, daca nu chiar din istoria muzicii. Mai multe topuri il plaseaza sus, in special cel al revistei Q, unde e pe locul 5 in clasamentul all-time. Eu ii dau albumului nota 10 fara nici o ezitare, si il recomand tuturor, macar pentru o auditie. Lasati prejudecatile deoparte, puneti mana pe Marshall Mathers LP, si ascultati macar versurile. Si atunci veti vedea de ce primeste nota maxima.

[whatever]

dupa cum am promis, acuma vine NIN`ul

[whatever]

Nine Inch Nails - Further Down The Spiral (1995) Industrial


Tracklist

01. Piggy (Nothing Can Stop Me Now)
02. The Art Of Self Destruction, Part One
03. Self Destruction, Part Two
04. The Downward Spiral (The Bottom)
05. Hurt (Quiet)
06. Eraser (Denial; Realization)
07. At The Heart Of It All
08. Eraser (Polite)
09. Self Destruction, Final
10. The Beauty Of Being Numb
11. Erased, Over, Out

Nine Inch Nails , opera lui Trent Reznor a luat nastere in Cleveland prin 1989. Spun a luat nastere si nu au luat nastere, pentru ca Nine Inch Nails a insemnat tot timpul Trent Reznor, indiferent de muzicienii care au ajutat la lansarea numeroaselor albume si ep`uri de`a lungul anilor. Scurta vreme dupa nasterea oficiala a trupei, Reznor a scos pe piata si primul album, si anume Pretty Hate Machine. PHM a fost un LP intunecat si furios pe alocuri, piese ca si Head Like A Hole, Down In It sau Sanctified demonstrand acest lucru Intre cei 5 ani care au trecut intre lansarile Pretty Hate Machine si The Downward Spiral Reznor a continuat munca sa si pe piata au aparut 2 capodopere, si anume Fixed si Broken. Ele contin piese foarte reusite, precum Wish, Happiness In Slavery sau preferata mea Last.

In 1994 avea sa fie lansat albumul care a pus Nine Inch Nails pe harta muzicala a lumii, si care a adus un refugiu pentru milioane de adolescenti asa cum doar cu cativa ani inainte albume ca si Nevermind sau Ten facusera acelasi lucru.

The Downward Spiral a fost un album exelent, continuand furia si anxietatea de pe melodiile primului release la un nivel mult mai ridicat. LP`ul in sine e aproape perfect, si toata lumea cu o oarecare cultura muzicala cunoaste piese gen Fist Fuck, Closer, March Of The Pigs, Piggy sau superba balada Hurt preluata de multe alte trupe.

Acuma vine mutarea de geniu a lui Reznor, si din punct de vedere al marketingului. Foarte putina vreme dupa lansarea primei spirale, el a pus la punct o varianta usor diferita a piesei Hurt plus o serie de remixuri, si astfel s-a nascut in 1995 Further Down The Spiral. Ep`ul a fost scos de fapt in 2 versiuni, cea de UK si cea de USA. Eu am versiunea de UK, unde apar variantele remixate de la Eraser si o piesa rara, The Beauty Of Being Numb. Further Down The Spiral s-a vandut foarte bine, si a ajuns pana pe pozitia 23 in topul Billboard 200. Ca sa fiu corect si fata de mine si fata de Nocti si fata de toti cei ce vor citi aceasta recenzie, trebuie sa recunosc faptul ca Further Down The Spiral nu este un album la fel de reusit ca si Pretty Hate Machine, Broken, sau The Downward Spiral. Cu toate acestea nu trebuie sa fie subapreciat. Ar trebui doar acceptat faptul ca nu toate remixurile sunt la un nivel foarte ridicat. Cel mai usor mod de descris albumul ar fi sa spun ca el nu este in nici un caz pentru noii fani Nine Inch Nails, care ar cam trebui sa ramana la versiunile originale ale pieselor. Further Down The Spiral este clar conceput pentru fanii obisnuiti deja cu munca lui Trent Reznor.

In mod normal, albumele de remixuri pot sa fie sau foarte reusite, sau foarte nereusite. Cale de mijloc de regula nu prea exista cand e vorba de asa ceva. Si in cazul NIN, prima varianta se aplica cand e vorba de Further Down The Spiral, lucru accentuat si de prezentele de marca cum ar fi producatorul Rick Rubin care a lucrat printre altii cu Red Hot Chili Peppers) si celebrul chitarist Dave Navarro (Jane's Addiction, Red Hot Chili Peppers) la piesa de deschidere, si anume Piggy. Remixul imi pare poate chiar mai bun decat varianta originala, prezenta lui Navarro indreptand piesa un pic in directia metal de mainstream. Apoi avem de a face cu 3 variante remixate (de catre J.G. “Foetusâ€Â

[whatever]

Incubus - Fungus Amongus (1995) Funk Metal/Alternative Rock

Componenta :

Brandon Boyd - voce
Michael Einzinger - chitara
Dirk Lance - bass
Jose Pasillas II - tobe



Tracklist :
01. You Will Be a Hot Dancer 7.5/10
02. Shaft! 8/10
03. Trouble in 421 9/10
04. Take Me to Your Leader 8/10
05. Medium 7/10
06. Speak Free 9/10
07. The Answer 7.5/10
08. Psychopsilocybin 9/10
09. Sink Beneath the Line 8/10
10 .Hilikus 9.5/10


Incubus au luat nastere in Calabasas, California (locul de unde provin atatea formatii americane de rock alternativ) candva prin anul 1991. Cei 4 prieteni cantau la baluri scolare precum si la diverse showuri, pentru ca in 1995 sa inregistreze primul lor album la o casa de discuri independenta. Fungus Amongus a fost rampa lor de lansare, si drept urmare mai multe case de discuri s-au batut pentru a obtine semnatura baietilor, in cele din urma Sony avand castig de cauza. Albumul incorporeza elemente de metal plus multe influente de funk si chiar jazz, si piesele de pe el au fost compuse cand Brandon si compania aveau 16-17 ani. Din punct de vedere al versurilor si chiar al timbrului vocal folosit pe el, Fungus Amongus se departeaza considerabil de ceea ce avea sa arate Boyd multi ani mai tarziu. Precum declara si el, "smoking my first joint really opened my creative writing mind" Intr-adevar, afirmatia se potriveste de minune cu ceea ce putem descoperi pe Fungus Amongus, pana si numele LP`ului fiind elocvent. Cel mai tare iese in evidenta bassul lui Dirk Lance, lucru oarecum normal, tinand cont de faptul ca albumul e funk metal la urma urmei. Temele sale de bass majoritatea pe slap duc in spate absolut toate melodiile LP`ului. Apoi Mike are niste teme de chitara foarte bune, totul culminand cu un solo fantastic pe piesa "Trouble in 421"

Ca si termen de comparatie pentru Fungus Amongus am avea albumele mai vechi de la Primus si de la Red Hot Chili Peppers. Ca si sound per ansamblu, majoritatea pieselor sunt asemanatoare in structura si nu prea are rost sa le prezint. Punctele de atractie pentru Fungus Amongus ar fi Trouble in 421 cu soloul exeptional a lui Mike. Speak Free beneficiaza de o tema de bass geniala a lui Dirk (100% influente de la Flea) iar Psychopsilocybin are cele mai faine versuri ale lui Brandon si o alta tema de bass superba a lui Dirk. Prince vs Red Hot Chili Peppers vs Lips. Inc, si de aici rezulta Hilikus. Cea mai funk piesa de pe album, Brandon si Dirk acaparand prim planul pentru a nu stiu cata oara, si din nou avem niste versuri minunate din partea lui Brandon, probabil scrise cand era rupt si zacea intr-un colt uitandu-se dupa porci zburatori pe tavan.

Poate multa lume ii stie pe Incubus doar ca si trupa aia care canta Drive si Pardon Me, sau ca si cei cu albumul ala cu titlu despre ciori. Pentru cei care cred ca Incubus sunt o trupa comerciala si prea soft, eu recomand sa puna mana pe Fungus Amongus si sa descopere o alta fata a formatiei. Si veti descoperi un Incubus care nu credeati ca a existat vreodata.

Fungus Amongus e un album destul de reusit, dar prea repetitiv si pe alocuri monoton. Adevarata consacrare a celor 5 precum si capodopera lor urma sa iasa pe piata 2 ani mai tarziu -> albumul S.C.I.E.N.C.E. Cu toate acestea Fungus Amongus primeste nota 8/10