Cautatorii de nod in papura de cariera pot avea succes luand la bani marunti pe oricine, nu doar pe brahms sau wagner, dar eu cred ca e mai productiv sa ne concentram pe ce ne place decat pe ce nu ne place la cineva. Daca as fi asa negativist, as putea usor sa dau cu Brahms de toti peretii pentru tonele de lieduri fara rost pentru care facuse o pasiune maladiva, si care nu se compara nici cu restul productiilor sale, nici cu liedurile mult mai proaspete ale mult mai putin sofisticatului Schubert.
Am placerea sa te contrazic vizavi de concertele lui Brahms. Ele sunt o inovatie in domeniul concertistic, pentru ca sunt primele "simfonii cu solo obligat". Valabil si pentru concertele de pian (mult mai pregnant in al doilea), si pentru ala de vioara, mai putin pentru dublu. Ceva asemanator mai facuse Liszt, dar concertele lui sunt mai aproape de poem simfonic decat de simfonie. Comparativ, concertele lui Bruch sunt concerte oarecare. Destul de dragute, e drept. Primul e de mare inspiratie melodica (l-am cantat si io intr-o vreme

), ceea ce ii explica si popularitatea, dar nu e cu mult mai breaz decat al lui Felix, sa zicem. Al doilea e mai putin spumos, al treilea e cel mai bine echilibrat, mai matur, dar fata de "simfonia cu solo de vioara" a lui Brahms e pana la genunchiul broastei. Daca ar fi sa gasesc un punct slab concertului de vioara al lui Brahms, ar fi prezenta cadentei (minunata dealtfel, marca Joseph Joachim) in partea intai - procedeu eminamente clasic (oare ne miram ?...), care putea sa lipseasca intr-un concert altfel foarte inovator. Dar trebuie sa avem in vedere circumstantele: Brahms nu era violonist, precum erau Bach, Mozart, iar mai tarziu Ceaikovski sau Sibelius, asa ca a apelat la ajutorul prietenului sau Joachim, violonist de mare anvergura, care pe deasupra l-a initiat pe Brahms si in materie de muzica lautareasca maghiara. A iesit un compromis, dar compromisurile nu sunt intotdeauna un lucru rau

Lucrarea este marca Brahms, mai simfonica decat orice muzica de vioara scrisa pana atunci, dar suficient de "violonistica" pentru a fi pe gustul interpretilor si al publicului, ceea ce explica si gradul de acceptare mai bun decat, sa zicem, in cazul concertului de Sibelius, mult mai "colturos", dar in mod cert superior ca elaborare.