Personajul sters din tabloul de pe masa.

[gabuba]

Am intalnit un om care mi-a spus ca el plange din orice. Din fericire, din tristete. El plange. Mi-a spus ca Alessandro Barrico e autorul lui preferat si mi-a spus despre acesta ca desi a scris doar 4 treburi, deosebit de valoroase, tine cursuri in Italia de literatura. De tehnica. Iar eu i-am spus ca Alessandro e un om generos. Omul asta a spus ca da.

In cafenea aia cu covor de frunze m-am gandit la ea. Dupa ce cu o zi inainte ii spusesem pa si sa plece si dupa ce i-am spus ca nu suntem impreuna.
I-am dat mesaj "mi-e dor de tine, persoana care nu esti cu mine". Azi nu ne-am vazut. I-am dat semne.

Maine trebuie sa ma decid. Maine imi va fi greu. Maine nu voi stii ce sa fac.
Nu conteaza teoria. Conteaza sa stii sa iti dai seama de unde faci parte , ca dupa aia sa fii acolo cu totul. Am vrut sa spun de fapt tot sufletul, dar mi se parea prea patetic.

E un baiat aici pe forumul asta cu o semnatura interesanta: "Nimanui nu-i pasa daca esti trist asa ca ai putea la fel de bine sa fii fericit."

[gabuba]

Mai tii minte, Gabi, cand erai statuie in fata gandului?
Iti vine sa crezi, Gabi, ca esti plastilina-n uraganul intamplarii?
Ii multumesti, tu, Gabi, lui Dumnezeu ca nu ti-a indeplinit dorintele?
Ii multumesti, sigur ca-i multumesti.
Unde-ai fi fost tu, Gabi, astazi?
Iti dai seama, desigur, de mirosul vietii tale cu Dumnezeu de veghe.
Te-ai intrebat, Gabi, oare cum miroase Dumnezeu?
Si ti-ai raspuns, sigur, ca miroase a tot.

the_child_kidnapped: ai idee?
bully ART-ARTeK: am idee
bully ART-ARTeK: despre ce sa am
the_child_kidnapped: despre cum miroase dumnezeu?
bully ART-ARTeK: mah cred ca miroase cum miroase tot
bully ART-ARTeK: ..
the_child_kidnapped: adica?
the_child_kidnapped: cum?
bully ART-ARTeK: ..pai cica dumnezeu e peste tot
bully ART-ARTeK: ..
bully ART-ARTeK: deci miroase nu sthiu cum miroase natura
bully ART-ARTeK: pt ca restul e facut de om
bully ART-ARTeK: ...zik eu
the_child_kidnapped: pai si Dumnezeu nu se transforma?
the_child_kidnapped: nu se adapteaza si el la societate?
the_child_kidnapped: am inteles ideea ta. Dumnezeu e un inadaptat.

Si daca tot e asa simplu de ce se simplifica?
Si daca e inadaptat de ce nu tace si de ce face?
Si daca face de ce atata enumeratie?
Si daca tot enumera de ce nu inceteaza cu deceurile?
Si tot mereu se face o inversiune? Tot mereu.
Eu raspund? Tu? El? Cine?
Noi ce? Noi da. Voi nu.
Prostilor.
Ce stiti voi.
Era o gluma, ho. Nu sari si tu asa!

Miroase pagina asta! Hai, miroase-o! Aproprie-ti nasu', ca nu musca! Miroase a ceai. Nu asa mirosea ultima oara si Dumnezeu?
Ce ma intrebi pe mine ?!
Era o gluma, ho. Nu sari si tu asa!
Era o gluma pe naiba, recunoaste acum! Asta ai vrut de fapt sa zici.
Bine, ma duc eu primul.
Ma urmezi indeaproape?
Da. In ibric. Hai tzop, tzop, ca flutarasii, fetelor, ca fluturasii.
Nu ne intreba daca suntem in acele zile.
Era o gluma, ho. Nu sari si tu asa!

De ce cobori scari cand ai putea sa urci nori?
De ce visezi poezii cand ai putea sa le traiesti?
De ce scrii tampenii cand ai putea sa mananci o chiftea?
De ce au mai ramas doar trei, cine mi-a mancat prajitura si de ce nu mai am medicamente.
De ce e cine inainte si de ce vroiam sa spun altceva?
Se va termina?
Medicamentul? Farmacia? Dumnezeu?
Nu, Dumnezeu nu. Pentru ca Dumnezeu miroase a sertar.

Era o gluma, ho. Nu sari si tu asa!

[gabuba]

Se spune despre un spectacol la care au contribuit mari actori ca in timp devine din ce in ce mai valoros, desi, sunt si ocazii - asa zisele mici rateuri - cand, monstrul sacru - EL - vine de la dentist, caci in seara precedenta i-a cazut proteza la intrarea in teatru sau cand marea doamna - EA - vine de la psiholog, caci de vreo doua zile o bantuie posibilitatea revenirii la viata sexuala de dinainte de menopauza. Sunt insa oameni care-si traiesc proza, discursul de vreo doua pagini, recitat in tonalitatea lu' Pyramus si in afectivitatea Thisbeii. Oameni care de ani de zile , zi de zi, spun aceleasi vorbe, traind din ce in ce mai intens, mai abitir fiecare cuvant. Profesori care repeta morala cu fiecare generatie ce le scapa printre degete, elevi care raman nepasatori cu gandul la omul paianjen. Parinti care-si reproseaza aceleasi neajunsuri, copii care se sperie la fiecare reprezentatie.
Viata lor e un spectacol reluat seara de seara, iar spectatorii, terifiati, asista neputinciosi la neputinta actorilor - in lipsa unui regizor - de a mai schimba registrul. Apoi, ragusiti si sfarsiti de spectacolul in care viata le-a dat rolurile principale (si cine spune ca e usor sa joci zi de zi un pyramus si o thisbeea, e un prost) isi scrie fiecare testamentu' si se duce pe lumea de apoi.
Apoi stagiunea e in doliu, se spune prin cate un anunt din pagina de caini pierduti din libertatea ca tara asta devoratoare de arta a mai pierdut un alt monstru sacru si trecem mai departe. In indiferenta, imbecilitate, urmarind fara drept de apel cum joaca actoru' dupa cum ii canta destinul. Simpli executanti.
Diferenta e ca printre aia de-i vedeti pe scena se mai numara si unii care gandesc.

Amin.

[gabuba]

Si pentru ca nu-mi pasa iti cer scuze ca-n viata ta n-am fost nici macar un alt nenorocit.
Da, imi cer scuze.

[gabuba]

Toti suntem icoane.
Toti suntem omleta.
Toti suntem un tricou. Un mare tricou pentru globu' asta.
Toti suntem un pamant. Pentru foc.
Toti suntem o apa. Pentru viata.
Toti suntem Dumnezeu. In felul noastru.
Toti suntem stilou. Pentru istorie.
Toti suntem poezie. Pentru mame.
Toti suntem. Bine, unii nu mai.

Daca mama natura ar fi fost profesoara de matematica, as fi batut-o de i-as fi rupt ficatii.
Hepatoprotect. Protejeaza-ti ficatul!

[gabuba]

Nu ti-am mai povestit de multisor, dragul meu jurnal, intamplari din viata mea cotidiana, cu tenta umoristica in tristetea adevarului lor.
Azi dimineata trezit cu noaptea in cap, fac un dus, arunc niste muzica si-o carte in ghiozdan. Deh, merg la operatiile de extractii a nush'cate masele.
Mama e foarte calma, nu stiu ce e cu ea. Evident, pana sa iesim pe usa si-a gasit motiv sa-si exerseze glascioru' de privighetoare, dar asta nu mai e de mult o problema pentru timpanele mele calite de-a lungul anilor cu suferinte muzicale date la maxim, bormasini in peretii de rezistenta ai vecinilor si tarnacopuri in asflatu' din fata blocului.
Plecam. Ajungem la spital.
Imi las geaca la 'garderoba' spitalului. Cica am internare. Facuta de ieri. Oricum nu raman in spital, nu inteleg cu ce ii ajuta pe ei acea internare.
Ma rog. Urc la etajul trei. Trec pe langa niste saloane unde toti au fetele bandajate, umflate sau explodate. Dupa caz.
Pana sa ajung la cabinetul unde doctorasul care ma va opera se exista ma trec toate gandurile: asa o sa arat si eu? o sa fie nevoie sa dorm aici? nu, nu.
Il gasesc.
Ma priveste cu niste ochi mari si goi intrebandu-se parca ce vanturi m-au adus pana la el in aceasta dimineata umbrita de noeimbrie.
Dau sa-i amintesc ca avea programata o operatie, dar cu senzatia unui om care si-a astupat un lapsus pocneste din degete, cu ochii sclipind si mototolind in pumn o hartie spune scurt :
- Da.
Doctorasu' asta e tinerel, dar deja are chelie, si-a tocit probabil coatele invatand prea mult sa salveze cavitatile bucale ale fraierilor, viata lui sociala consta intre doua glume de las-o ba c-o scoatem noi la capat cu colegu' de an, iar viata lui sexuala... ocaziala, caci asistenta aceea cu mustata, 'femeia' lui, e libera doar in pauza de masa de la 13 la 14 si nu mereu se trezeste cu fata catre rasarit.

In gandul meu incep sa ma relaxez. Da, voi face operatiile, ma voi umfla cat ma voi umfla si gata. Am scapat.
La fel de relaxat, doctorasu' imi spune ca sunt deja vreo cinci operatii intr-o singura sala, toate facute de conferentiari, profesori. Si se intra in ordine 'ierarhica'. Se duce sa vorbeasca cu asistentul sa vada , sa 'nu stam degeaba'.
Ma sprijin de un calorifer, incercand sa ma feresc de toti ciudatii imputiti care trec pe langa mine si in perplexitatea repeziciunii intamplarii pe care o traiesc imi repet obsesiv ca atunci cand o sa fiu eu mare n-o sa se mai intample asa.
Il vad in capatul culoarului dupa vreo zece minute de asteptare, cu un paharel de cafea in mana, vorbind cu colegele asistente, ba cu un tovaras de la plombe, intr-un final ajunge la mine si imi spune:
- Ntz, sunt ocupate. Eu te-am pus primu' si azi si maine. Da' maine cica sigur facem operatia. Azi era ocupata. Maine sigur. Tot asa, intre 9 si 13 sigur. Da, imi pare rau.
Intre propozitii mai sorbea din cafeaua fierbinte.

Simt cum pleopele mele se inchid incet, incet, clipind tot mai rar. Cu ochii intre deschisi il privesc pe pacaliciul asta din fata mea si simt nevoia sa-i fut una in gura. Dupa ce se intoarce pe calcaie spunand ca ne vedem maine am acelasi instinct de a-i da una dupa ceafa.
Pe mine de ce oare nu ma opereaza vreun conferentiar?
Ce, eu n-am tot dinti in gura? Ce, eu n-am tot aceleasi masele de minte?
Am mai zis , nu, ca atunci cand o sa fiu eu mare lucrurile se vor schimba. Garantez.

Pe drum, in mahnirea mea ma pufneste dintr-o data rasul. Ma simt , iar, ca intr-un film. Eh, uite inca o analogie demna de folosit. La un moment dat ma opresc in fata unui gard ca sa-mi potolesc rasul, oamenii se uita ciudat la mine, deh, e dimineata nu vreau sa le inspaimtez ziua.

Plec. In parcu' ala constituit de o alee fac niste poze. Pe langa mine trec diversi si un domn cu geaca maro. Trece de mine si se intoarce. Se uita lung probabil la aparatu' meu, la castile mele. Ce stiu eu la ce se uita el. Cand vede ca ma pornesc inainte merge si el. Mentionez ca e in fata mea si din cand in cand se intoarce si ma priveste.
Vede ca stau si cand ajunge aproape de capatul drumului se opreste. Isi aprinde tacut o tigare. Trage de timp. Asteapta sa-l ajung. Oamenii astia sunt prea evidenti in prostia lor. Ma pufneste rasul. Iar.
Ma duc catre el. Sta. Si , brusc, fac stanga, pe neprevazute pe o potecuta, care duce catre alta iesire. Brusc, de asemenea, el o taie prin balarii. Dar eu ma opresc la un moment dat si o iau inapoi pe drumul principal. Aceeasi revelatie a drumului principal o are si el, caci face acelasi gest. Deja radeam in hohote. Ma intorc pe potecuta, merg incet, vreau sa vad ce face. O ia in directia opusa, prin maracini. Cred ca incerca sa-mi anticipeze miscarea sau cine stie, destinul ne-a despartit gandurile similare pana la un punct...Acum am redevenit oameni cu idei diferite...

[gabuba]

Daca atunci cand te plangi iti eliberezi sufletul, noi suntem cel mai fericit popor.

[gabuba]

In tara noastra sfanta toti oamenii sunt niste mici genii in adancul sufletului lor.
----
In aceasta dimineata soarele ne zambeste de departe. De atat de departe incat la noi n-a mai ajuns decat dupa-amiaza...

[gabuba]

Daca destinul ne-ar fi intr-adevar scris in palma, ne-am lovi mereu cu ea in frunte incercand sa-l indreptam cumva.

[gabuba]

Ma tot mancau degetele sa scriu ceva aici, insa nu stiam ce.
Aseara am fost la majoratul unei foste colege. Iar cand ritmul asurzitor al basilor descria vreun hit din topurile anilor 90, m-am trezit intr-un val de multime care dadea din tot ce avea la unison, miscandu-se intr-o coregrafie perfecta, parca studiata indelung. Am tot auzit spunandu-se ca limbajul corpului e graitor, insa niciodata nu m-am gandit mai mult ca in acea secunda cand mi-am lasat capul in fata, parul sa-mi acopere ochii, picioarele usor flexate, doua urme de sudoare sa-mi strabata tamplele si mainile sa se joace de-a pasarile.
Atunci, deschizand ochii am intrezarit printre suvite ude de par priviri pe care le stiam de cativa ani insa pe care nu le vazusem niciodata cu adevarat. Priviri pe care le evitasem atata vreme de frica de a nu-mi spune ceva de care sa ma atasez, iar apoi sa distruga legatura prin cateva cuvinte de rutina.
Privindu-i imi dau seama cat imi sunt de dragi, ei, colegii de la teatru. Poate singurii oameni pentru care as fi oricand, acolo.
Nicoleta da sa se aproprie de timpanul meu, zbierandu-mi ceva probabil despre legatura divina care s-a instaurat intre noi, incercand sa acopere muzica ce zguduia cladirea.
Pe buzele-i roz, date cu luciul Adinei, aproprii un deget subtire si noduros:

- Shhhhh, e mai mult ca perfectul...

[gabuba]

Astazi este prima zi din multe altele cand ideile se incheaga in mintea mea ceva mai coerent. Ma rog, imi place sa cred.
Am primit, pentru numele celui de sus (...si-n al celui care sus l-a pus), in sfarsit, blestematele alea de carnete de alocatie. Pe langa isteria generala care a cuprins scoala mea, clasa mea, sirul de banci in care stau, astazi s-a adaugat bucuria pe sistem nervos a faptului ca dintr-o data avem parte de alocatiile pe mai multe luni. La starea asta de nervozitate si agitatie patetica am presarat niste cozi la posta, aglomeratii prin centru si am iesit val-vartej din peisaj, incadrandu-ne eventual in curtea vreunui spital care trateaza cazurile mai speciale cu copii isterizati.

In fine. De banii astia planuiam sa ma duc intr-un complex (nu facem reclama, nici macar mascata) de magazine si sa-mi iau niste bajcheti in care sa pendulez pe la teatru, ca precedentii, supra-solicitatii chinezesti, au cedat josnic, lamentabil, fatal si total lipsiti de verva eroica a celor ce-i aveam in anii trecuti. Ajung la locul cu pricina unde retina-mi este inundata de "mii de culori" (da' de unde, vreo 4-5, daca-s 6 culori e investitie straina) care fac sarbatoarea asta nicidecum inedita, ci previzibila si kitchoasa. Ma invart de vreo doua ori printre raioanele cu haine la pret de sarbatoare. La un moment dat mi s-a parut ca pe vreun coridor vad o hartie purtata de un curent de aer dintr-o vitrina-ntr-alta. Nu prea se inghesuie lumea la locul cu pricina.
Ma invart ce ma invart, in piruete desantate, aproape obscene as zice, pentru luna sfanta care ne cuprinde nu din placere, ci obligatie calendaristica, bisericeasca si morala. Cum ziceam, ma invart si ajung la magazinul cu pricina.
Dezamagit ca nu-mi poate fura varii sume de portofel, vanzatorul la care poposisem intru cumpararea bajchetzilor se arata dispus sa mearga la depozit sa caute modelul dorit. Numai bine, moment prielnic sa ma caut la portofel. Cu stupoarea-mi obisnuita, sesizez ca am mai putin cu vreo 25 de mii decat mi-ar trebui pentru incaltarile acelea.
Simt cum ma cuprinde un val de jena de la stanga la dreapta fetei si ma gandesc sa ma intorc pe calcaie inspre iesire. Dar ma intreb: ce sens are sa plec cand omu' se osteneste atata sa-si vanda marfa? Pot sa-l refuz sau zic adevarul. Cred ca de mult nu m-am simtit mai prost la gandul de a face o mica cheta pentru 25.000.
Ma, da-ma..., n-o fi asa o mare suma, imi spun dupa ce dau primul tur. Dar vorbele parca-mi raman in gat de fiecare data cand dau sa ma aproprii de cate vreun cuplu de indragostiti cu ochii bulbucati la vitrinele inzorzonate. Cum ... sa ma duc eu si sa le zic 'auziti, nu va suparati, as avea si eu nevoie de vreo 10.000 ca sa-mi cumpar niste bajcheti. ah, va deranjez, daca n-aveti, nu-i problema' . Trecand peste faptul ca era o problema care imi solicita coborarea din nori, m-am lovit de o (alta) problema pe care am refuzat multa vreme sa mi-o pun, da' n-o numesc, inca sper sa-mi treaca nebunia.
Ma rog, am prins pe picior gresit vreo doua dudui, care probabil impresionate de tonul meu mieros si de privirea gata sa izbucneasca-n lacrimi, mi-au dat vreo 30-40 de mii. Mare nenorocit m-am simtit, atat de mare, incat intors la magazinul cu pricina i-am multumit pt osteneala domnului (care oricum n-avea ce vroiam eu) si-am plecat, mai plutitor inca decat plecasem.

Afara ma uit in stanga, ma uit in dreapta. Kebap. Ma duc sa-mi iau din banii luati de la cucuanele alea binevoitoare. Cand l-am luat, langa mine, aproape instantaneu a venit o catea care avea pui de alaptat. Facea rotocoale in jurul meu si ma privea cu niste ochi la fel de bulbucati si cersetori ca ai unui copil cu nasul lipit de magazinu' de jucarele. Stomacu' meu zicea 'mananca, ma, fii nenorocit, nu lasa nimic', insa altceva, de acolo de sus de printre norii printre care gravitam mi-a soptit c-ar fi frumos sa hranesc si eu catelul ala flamand si slab de care parea sa n-aiba grija nimeni. I-am rupt jumatate din kebapul meu, murdarindu-ma pretudeni de maioneza, salata si vagi urme de grasime. In final a topait atat de convingator ca i l-am dat pe tot.

Aproape impresionat de actul meu de caritate, catelusa s-a tinut dupa mine pana-n statia de tramvai, unde ne-am despartit printr-o mana prieteneasca pe cap, respectiv o limba de respect. Ne-am umplut reciproc de respect, cum s-ar spune.

Nici nu urc bine ca ma trezesc impins de niste veseli domni grabiti si primitivi sa prinda un loc intrebandu-ma elitistic, aproape poetic as spune, 'ce faci ba, dormi cand urci?'. Neintelegand lumea asta grabita catre ei stiu ce, ma asez pe unul din (oricum) multele locuri ramase libere si privesc adanc pe fereastra.
Multe blocuri gri, altele de un galbui care-mi da senzatia ca parca de-a lungul anilor zeci de oameni au urinat din susul in josul lor, cateva cladiri cu geamuri ce-ti ofera o reflectie proprie cat se poate de fidela, impodobite cu un bun simt care nu e romanesc. Urcand cu privirea (nu facem reclama, nici macar mascata) numele imi spune ca taticul respectivei companii era mult in Vest.

M-am obisnuit de mult cu ideea ca nu mai am cum sa ma integrez perfect in cotidianul asta de rutina, pe care tre' sa-l strabat intru a-mi indeplini menirea, insa prefer adesea sa raman un om viu, volubil, care sa comunice cu usurinta cu toate categoriile de oameni care prezinta un minim de bunavointa.
Insa astazi, in drumul acesta cu tramvaiul, eram mult prea ancorat in propria-mi minte, in propriu-mi schelet si nici macar sunetele cele mai uzuale nu ar fi putut sa-mi paraseasca gatul. Meditand asa, aparent lipsit de sens la acea singuratatea printre oameni de care ne vorbea profu', mi-am dat seama ca pe mine n-are cum sa ma sperie. Singur printre oameni poti fi oricum, mai trist e cand devii singur cu tine insuti.

Acum cateva zile o buna prietena, o foarte talentata fata, poate cea mai muncitoare dintre noi pretendentii la aceasta meserie deosebit de afurisita si stravezie, si-a dat seama ca drumul ei e altul. A abandonat subit, fara sa lase vreo portita de intoarcere, zeci de texte pentru repertoriu, sute de exercitii in care si-a pus sufletul pe tava, un grup de oameni gata s-o iubeasca neconditionat si un profesor care-si pusese, tacut, orgolios, insa optimist, multe (poate prea multe) sperante in ea. E ca intr-un exercitiu de flux, cand toti mergem in cerc si unul dintre noi mai grabit se pregateste sa se rupa prea repede, decat e cazul si atunci provoaca dezechilibre. Asta a facut Andreea, unul dintre oamenii aceia care imi ofera momente de tacere deosebit de placute. Pot sa tac impreuna cu fata asta. Comunicam verbal suficient, insa atunci cand tacem si ne vedem cu adevarat e adevarat.

Ma intrebam daca ea a renuntat la asta in perspectiva altor planuri, daca ea care era mai pregatita si mai muncitoare ca multi studenti din anii terminali (si cu siguranta ca multi actori care-si au numele fara merit) a renuntat, atunci cate linii drepte din ABECEDAR ar trebui sa se franga?

[gabuba]

Au colorat totul. Lor nu le ajunge bradu', de craciun isi simt sufletul incarcat doar daca arunca peste crengi cea mai odioasa beteala.
Mie mi-ar fi suficienta o crenguta. Atat. Spiritul craciunului nu inseamna s-aruncam bani pe zeci de globuri oribile. Sute, mii, milioane. Sume pentru care sunt respiratii la auzul carora ar ingheta.
Printre lacrimi si suspine familia fericita transforma bradul de craciun intr-un papagal. Pacat ca tace.
Lasa, draga, pana la revelion o sa ciripeasca.

Nu va mai cautati pretexte-n sarbatori sfinte ca sa va stresati. Nu mai folositi stresul ca aerul rece din ceafa care va aminteste sa traiti.
Nu mai ignorati corvoada pe care o tarati dupa voi. Deschideti ochii. Maturati. Apoi faceti ce vreti. Pariez ca o sa taceti.
In sfarsit.

[gabuba]

Imi mai permit sa sper ca Dumnezeu sa ma lase sa fiu la fel de fericit pe cat sunt uneori pentru a face locul asta mai viu.
La anul o sa fac mai multe cadouri.
..Toate care-s bune, dragii mei!

[gabuba]

Acea luciditate pe care o ai numai cand esti beat _ _ _ _ m-a facut sa-mi dau seama cat sunt de norocos. Si se pare ca acea luciditate mi-o mai impartaseau si altii, care priveau la mine si la ce era in jurul meu cu ochi mari, calici, sclipind de dorinta si cu buze tzatzaind a resemnare.
"Asta e, baieti, unii au parte...altii nu..."
Si-atunci am cazut lat pe jos, prada luciditatii transfigurate in ameteala. Nu-mi venea sa vomit, vroiam doar sa ma recreez si sa privesc la stele.
"Gabi, am auzit multe la viata mea, da' oameni care cauta stele in subsoluri...mai rar."

----

In viata e bine sa ai trei coloane:
- o coloana vertebrala
- o coloana sonora.
- o coloana a infinitului.

[gabuba]

- Iubirea vietii mele, tu nu esti fericita...
- Nu...
- Printeso, tu...
- Nu asa!
- Bine. Lamaitza, tu nu esti fericita...
- Nu...
- Lumina ochilor mei, tu nu esti fericita...
- Nu...
- Steaua vie..
- Cand termini poezia sa ma anunti ca sa mai zic si altceva decat nu.
- Iubire, tu poti sa zici orice.
- Te iubesc.
- Eh, cacat. Ma iubesti pe dreacu'.
- Te iubesc.
- Pe naiba.
- Te iubesc.
- Da?
- Te iubesc.
- Unde?
- Te iubesc.
- Si eu.
- Aici vroiam sa ajung. Vezi tu, draga, iubirea asta a ta manifestata prin languroase cuvinte pseudo goale, jnitzele semi-prajite, sarutari languroase, pasi pe covoras, cum spuneam iubirea asta a ta are o piesa incompleta.
- E ca un puzzle?
- Da. E ca un puzzle. Mereu combini altfel piesele, uneori iti iese, alteori nu, mereu lipseste ceva din iubirea ta, din puzzle-ul tau. Este ea. Inca n-ai uitat-o si nu o vei uita pana nu vei completa puzzle-ul. Pana nu o vei inlocui cu mine.
- Ti-am dat voie sa crezi prea multe.
- Nu, iubire. Am stiut de cand te-am vazut. Acea gravitate din privirea ta, acea duiosie imaginativa in care o prefigurai in locul meu pe ea, fiecare sarut lent in care te intrebai daca nu cumva buzele mele sunt mai subtiri ca ale ei...
Toate miscarile tale deasupra acestui sol imi vorbesc despre iubirea ta. Nu, taci. Imi vorbesc de fapt despre iubirea ta care nu va fi poate niciodata complet a mea.
- Cate stii, cate stii...
- Pana si enumeratia asta te-a dus cu gandul la ea. Vezi? Esti obsedat.
Intr-o zi, cand vom fi ca asta vara pe plaja si ma vei tine in brate, ma vei iubi. Incomplet, frustrant, anemic, de o bucurie complet trista. Voi gravita in ochii tai o data cu ea. Si atunci stii ce voi face?
- Ce vei face, draga?
- O voi omori. Voi fi o asasina. Vezi? Asta diferentiaza sentimentele noastre.
- Hai mai taci.
- Vezi? Daca o voi omori pe ea, voi omori acea parte din tine careia nici eu, nici Dumnezeu nu ii putem tine locul... Acea parte care ii apartine numai ei si care, din nefericire, isi este siesi de ajuns de mare incat sa te distruga. Treptat, metodic, patetic. Infantil, totusi remediabil. Eu te iubesc.

[gabuba]

Creierul zice stefan este un lucru esential indispensabil omului. Apropos postul asta o sa fie plin de greseli de scriere gramatica si alte rahaturi si aproape total lipsit de virgule. nah ca vam zisO! hahah! vati distrat nu?
hai sa lasam caterinca pentru mai tarziu. acum am luat 7 in teza. ca sa zic sincer, ma tarasc pe spate si ma dau relaxat, asta e expresia lu' nona, da' mi-a placut, cand colo ma ofitc de nu mai pot (am pus virgule!) si imi vine sa-mi bag...si sa-mi scot...din toti... vii si nu. Hai bre, ma lasi cu dicteul pizdii dumitale. Hai, te rog, fii decent. Aici se scrie o poezie, ce pula mea.
Vuai, arta nu include onomatopee. Arta nu include o... Aici deduceti voi ce nu include.
Cel mai introdus si scos. Da, din istorie. Pot jura. Zi tu de nu. sa moara cine nu crede sa traiasca cine are.
Doamne.
Unde se termina sfarsitul acesta? Stefan zice ceva de Kant si altii. Eu ma pis pe kant si altii. da, sunt un ignorant. mi se rupe de ei. cat si de altii.
atat timp cat pot sa rezolv problemele cu propriul meu creier, ma pis pe ce-au zis altii.
la zis ne pricepem toti. practica ne futen cur. nu mai injura te rog, ma oripilezi.
l-am facut fraier pe kesu, cica se amuza. se tavaleste pe jos de ras. hai bre, scoala de jos ca faci scame. vati distrat, nu? hai c asta a fost mai buna ca precedenta. recunoasteti cu totii ! ati recunoscut? bun, next.
ai ce rau imi pare, sa-mi bag. storming. brand. brand storming. de la brain storming.
idei geniale, la ziar asternute, bani scosi, n-am eu felu banilor in sange daca nul am nul am si cu astas nul ce pl mea ca nu conteaza oricum banii ci valoarea mea valoarea mea. ai inteles? hai ca si asta a fost amuzanta. in felul ei.
recunoaste, 'te-n ...
buna seara, buna seara. singurica, singurica?
hai, ridicativa de jos.
next.
trece, l;a urmatoru nivel cu ascensoru de la super elita. urcam si coboram si nu zic tot ca altfel m-ar lua militia si as fi penibil zau, simt ca ar trebui sa scriu ceva ce tot mereu uit. mai am uitat o data. de doo ori, de trei ori. stop cadru. am pus o virgula.
imi incalc shapoul. sa cititi ziarele. va mentineti informati.
sa nu credeti ca-s ironic, sa ascultati patrice si sa va incatati in sandale.
noapte buna.
a rasarit luna pe cerul innorat. amin. ce poezie demna de culegerile de clasa premergatoare celei I. cul. e nul. nul e cul. nud e cul. cul e nul.
nud e nu. nu e nud. toti cei cu nu is nud. intr-un nud intelectual. da.

ati citit tot pana aici? mincinosilor. ati sarit peste randuri. nu va dau dreptu' sa cititi mai departe decat dupa ce parcurgeti tot textul virgula cu virgula lipsa cuvant cu cuvant absurd alocat frazei inutile. deci sa-nteles? asta nu era amuzant, degeaba te intrebi care e poanta. citeste tot si taci.
gata.
stop cadru.
VIRGULA VIRGULA VIRGULA VIRGULA VIRGULA.
PUNCT.

Punct si de la capat inseamna realmente de la capat. Ce minti bre acolo? Mai te-n.. Nu mint, bre, la tzara merge. E ca la teatru. joci prost o piesa proasta intr-o regie proasta si iti spun lasa ca oricum aici la cucuietii din deal nu se vede nu se aude nu se stie da prostu aplauda. cam asa, pricepi?
daca nu te punea, sa citesti mai sus n-ai fi inteles de ce am folosit virugla acum. incoerenta are si ea o coerenta in ilogica logicii ei. sunt un geniu, ce pl mea. nu mai cititi aristotel si platon, cititima pe mine ca va arat eu drumu in viata.
aia de franceza de exp crede ca coelho iti arata drumu in viata. si parea destul de sigura pe ea. deci vezi ai grija cine te increzi ca nu se stie unde ajungi. credeti in mine. facetima zeul vostru dumnezeul vostru apoi curmatimi chinul si executima la un zid nou.
acum hai sa mancam cacat in continuare . ce minti acolo ca deja m-ai obosit? mai taci in... si nu mai injura, ca aici este un loc select de oameni selectivi plini. selecti pardon. selectivi da. selector ii zice. sa ne uitam cu totii la stele. daca cauti stele in subsolu creierului tau atrofiat vei ajunge sa-i citesti pe platon inainte sa te prinzi de ce asa ca mai bine opreste-te.
daca n-ai inteles fraza asta ultima reia-o si daca nici atunci n-ai priceput-o poti sa mori linistit. esti un imbecil.

toti oamenii sunt frumosi in felul lor. pe dreacu. unii au suflet frumos, da chip urat. altii un fatza frumoasa da suflet meschin. altii in schimb nu au nimic, despre aia nu vorbeste nimeni. culmea banalitatii fara sharm de banalitate cum o numeste filip.
imi plac oamenii pe care i-as integra intr-un film oamenii ca o poveste oamenii cu o poveste oamenii cu scenariul inscris in ochii lor care clipesc
nu mai clipi ca sa-ti descoperi sinopsisul. astal ai sa nul ai. nu e ca cultura, nu e ca platon sau artisotal sau kant, nu. este de la dumnezeu. si sa nu spui ca nu exista, ca te tai, sa moara mama.

m-ai plictisit indeajuns. de fapt, nici n-ai ajuns sa citesti pana aici si daca ai ajuns ai vrut doar sa vezi cum se termina, porc sau scroafa nenorocita egocentrista extrem de trista. sa nu mai faci niciodata asta. reciteste tot pana pricepi ceva. si daca totusi nu se leaga nimic. nu-i bai, ai ajuns in paradis. in defintiv, de ce n-ai crede?
pe 21 ianuarie s-au implinit 2 ani de cand bat campii pe acest topic.

...storming.

[gabuba]

Pentru firile mai boeme, cum le numim noi, mai de artisti, asa, fericirea e ceva ce de fapt porneste dintr-o tristete creativa. Atunci cand fericirea provine din alte surse, lipsa tristetii din peisaj e ca o cromatica fara sens, ca un piesa de teatru ramasa fara actori, ca o melodie fara Dumnezeu. E ca Santana fara chitara, ca queen fara freddy mercury, ca Dumnezeu fara cer. E ca un cer care nu mai poate fi privit de pe pamant, ca un pamant fara un ocean, e ca o mare fara univers.
Artistul in arta sa fara tristetea creativa e ca un Dumnezeu ratacit in purgatoriu.

Dar toate acestea le-au zis altii mai destepti, mai spirituali, mai simpatici.
Imi este frica deoarece fericirea e posibil sa nu-mi ofere ragazul sa fiu altfel decat usor superficial. S-ar putea sa nu intelegeti. De fapt, asta e unul dintre acele lucruri de care o data cu timpul nu-ti mai pasa.

Viata mea are doua axe intre care graviteaza. Vreau sa fiu papusarul lor, sa le zgaltai si sa le manevrez dupa cum am chef, insa nu vreau sa ratacesc intre ele.

- vrei sa te ajut?
-...
- zi, vrei?
- ...mai repede, aaaah. AAAAAAAAAAAAAAAH!
- bine, dar sa nu ma strangi tare.
- AAAAAAAAAAAAAAHHHH, cad. CAD! CAAAAAAAD!
- Ei, bine, nu te mai ajut. Ha!

- Tu iti dai seama ca acolo sus e infinitul?
- Da, si? Crezi ca descoperi America?
- Nu. Infinitul e mult mai important decat America.
- Cat de patetic. Urmeaza sa remarci ca portocala e portocalie. Lasa-ma sa-ti spun direct ca d-aia se numeste portocala! Iisuse!
- Iisus, daca crezi in el, e infinitul din infinit. Nu te fascineaza?
- Nu. E incredibil de penibil.
- Da. Poate. E atat de penibil, insa oamenii au uitat sa isi rezerve timp din activitatile lor solicitante ca sa mai priveasca la cer.
- Da, ma, poate. Poate.
- Eu cred ca dincolo de infinit, caci nimic nu mi se pare mai fascinant decat ca si infinitul asta trebuie sa aiba un sfarsit, se afla un alt infinit care rade de tine, de mine. De toti.
- De ce?
- Pai, ne depasesc toate lucrurile carora nu le cunoastem marginile. De aceea omul cauta sa se ingradeasca foarte mult. De aceea credem doar in Dumnezeu, pentru ca dumnezeu iti da un inceput si un sfarsit, de aceea ne pare penibil tot ce nu stim ca avand un sfarsit.
- Poate.
- Cum ar fi un pian cu clape infinite. Pianistul n-ar putea niciodata sa-i cante sonata.
- Niciodata nu spune niciodata.
- Poate.
- Da si cu asta descoperim, elevii mei, ca lumea e o relativa ratata a lui freud. Sau cum l-o chema.
- Poate.

- Cand tu te-ai regasit pe tine pentru tine, te-ai pierdut pentru ceilalti.
- Stiu.
- Si asta e mai suparator si frustrant decat iti poti imagina.
- Da. Stiu.
- Ai fost egoist. Egocentrist.
- Ego-cen-trist. Asta am fost poate, la un moment dat. Insa tot pentru mine. Dar egoist n-am fost.
- Ba da, i-ai lasat sa se hraneasca cu amintirea a ceea ce ai fost si ii lasi sa se frustreze cu siguranta infatuata a ceea ce ai devenit.
- E treaba lor.
- Vezi? Ai crescut. Te-ai maturizat.
- Ma gandeam eu ca asta era de fapt.
- Da. Stiu. Stiai.

- Ce ti-ai dori tu cel mai mult pe lumea asta, Andreea?
- Sa ma vindec.
- Ce te poate videnca, Andreea?
- Oceanul.
- Nu, serios. Ce medicamente?
- Oceanul mare e singurul remediu pentru boala mea. El va decide.
- El? Numai el?
- El este ca o mama care da viata, avorteaza sau ucide cu sange rece. O mama iubitoare cu sange rece. De un calm ucigator, de o frumusete ucigatoare, de o furie revitalizanta.
- Tu nu ziceai ca vrei doar sa traiesti? Pai si atunci?
- Oceanul.
- Oceanul ce?
- Oceanul va decide.

- Cand pleci?
- Azi vii.
- Maine?
- Maine pleci.
- Nu mai canta si zi.
- Da, plec azi.
- Maine vii?
- Da.
- Sigur?
- Sigur.

- Inchide, te sun eu.

- Cerul se reflecteaza in ocean, de aceea cand eram mic imi imaginam cerul ca o mare. O mare mare, dar calma.
- Eu imi imaginam ca cerul si marea se intalnesc intotdeauna la o rascruce de valuri si tunete. Si fulgere si nori si zapada, ieeee!
- Tu ma minti, tu ma minti. Nu mai minti. Ca nu e bine.
- Mint, mint, mint si-mi pare rau. Nu mai mint, promit, nu mai mint. Nu da, nu da, nu da.
- Ba dau, ba dau, ba dau, ca meriti.
- Existenta prozaica ma excita. Uh-Huh.
- Sa vezi ce-ti excit eu una dupa ceafa.

- M-am tot gandit la un final de conversatie.
- Si. Si ar fi finalul perfect. Numai gandeste-te! Si. Cine ar mai incheia o conversatie cu "si"?
- As intra in istorie.
- Si.

- Sa nu mori, lume. Sa nu mori.

[gabuba]

Incoerenta este acea calitate a sufletului de a se exprima.
Imi este mila de mine, in sensu' in care cel mai patetic, penibil, terifiant lucru pe care l-as spune despre mine daca m-as privi ca la teatru ar fi: saracu', branza buna in burduf de caine.
Vai, ce expresie urata. Cea mai urata.

Ati observat? De fiecare data cand oamenii se urca pe cel mai inalt munte incercand sa ajunga la Cer, Dumnezeu da o avalansa si ii trimite in iad.

Se spune ca orice astronaut (adevarat) care depaseste Universul se afunda intr-un abis cu final si leac doar in renasterea de pe pamant, de care nu va avea parte. De aceea singurul astronaut adevarat a fost Iisus.

Iisus si-a folosit 30% din creier. De aceea vindeca oamenii si ii facea fericiti. Noi ne folosim 1-4% si vorbim si ne distrugem reciproc vietile. Cel mai mult pe lumea asta mi-ar placea ca toti oamenii sa fie foarte dezvoltati. N-ar mai fi nevoie de vorbe. Oare iubirea ar avea acelasi gust? Oare va mai fi nevoie de muzica?

Fumatul ucide.

Ce vroiam de fapt sa zic? Ah, da, am fotografiat o tigare insangerata.
Ah, da. Eu cred in horoscop. Cred in oamenii marioneta.
Si nimic pe lumea asta nu ma intristeaza mai tare ca aceasta credinta.

Nu-mi cere sa nu cred in iluzii, in minciuni, in himere. Nu-mi cere sa cred in realitatea pe care tu o pretinzi a fi realitate, nu-mi cere sa cred in incertitudinile clasice. Lasa-ma sa ma mint, lasa-ma sa am certitudini, lasa-ma sa mor cu certitudine.
Lasa-ma.
Omoara-ma.
Dorna. Din pacate, chiar esti ceea ce bei. Clor, nisip, noroi, bacterii. Viermi.

Imaginea papusii care sta in fund, cu picioarele despartite, cu atele atarnate gramada peste ea, sprijinita de un perete, cu capul inclinat spre stanga, cu privirea goala visatoare ganditoare etern pierduta catre sala. In asteptarea unei maini de fier care s-o manevreze. Nu pot sa uit, pur si simplu nu pot.

Imi cer scuze pentru acest mesaj. Pentru acest jurnal. N-aveti nici o vina ca sunteti nevoiti sa asistati la asemenea intamplare.

[gabuba]

E greu sa fii papuc de firma ales in dulapul incaltarilor de la Paris, cum e trist sa fii sandaua chic de acum 20 de ani, azi in raftul de batraneturi.
Sprite ne va salva hormonii de pierzanie pentru ca el o spune pe bune.
In rest, prietenii la nevoie se cunosc, vorba aia. Si cand se cunosc de nu se mai recunosc si tot necunoscuti asa fiind cunosti. Si nu mai recunosti nimic, negi totul.
Eu vad fulgii de zapada in doua planuri diferite : cand ma grabesc si cand ei cad.

- Eu sunt o batista mica si ma ghemui in buzunarul tau de la piept.
- Eu sunt nietzche din carpati.

- Esti papuci de rahat.
- Nu pricepi nimci, da' nimic.
- Mi-e dor, Fano, dar nu stiu cum.
- Mie imi e doar sete.
- Mi-e dor, Fano, dar nu stiu de ce.

[gabuba]

Tot mereu mai am scris mai sus.
N-am vrut sa-l lungesc prea mult, de aia m-am oprit.
Cugetari adanci care incep cu uneori:
Uneori, viata e o balba continuata de o tuse sfarsita trist.
Uneori,...
Uneori e bine sa taci.
Alteori sa faci liniste
Pe cand de cele mai multe ori sa faci tacerea mieilor.
Uneori e bine sa mai cazi ca sa ai de unde sa te ridici.
Uneori e bine sa te mai si ridici ca sa nu stai mereu la pamant.
Alteori e bine sa nu te lasi doborat daca oricum esti borat.
Uneori e bine ceea ce alteori nu e bine.
Alteori ar trebui ca uneori sa nu trebuiasca nimic.
Uneori ar trebui sa fie pur si simplu liniste si sa ne odihnim.
Alteori e la fel ca uneori. Liniste sa fie.

Li-nis-te. LINISTE.
Uneori, sa te pierzi in liniste e o activitate mai placuta decat sa te pierzi in haos si galagie.
Alteori, sa te pierzi in haos si galagie e ca si cum te-ai scufunda in linistea ratiunii.
Pe cand, uneori, linistea ratiunii e politica patriei mama.
Iar alteori o mama are mereu dreptate, ca altfel n-ar fi mama. Avem o mama linistita.
Uneori e bine s-o nelinistim ca sa nu se senilizeze de la atata pace.
Alteori, pacea inseamna revolutie.
Uneori revolutia poate insemna liniste.
Alteori linistea se plateste cu chiote si haos.
Eu sunt pentru haos, uneori.
Alteori cred ca linistea e cel mai histrionic haos posibil.

[gabuba]

Statea pe marginea blocului tinandu-se de o piatra si vantul il batea in fata. Apoi i-a fugit mana de pe piatra... sau, ma rog, piatra de sub mana, oricum nu mai conteaza.

[gabuba]

De multe ori mi se intampla sa cunosc oameni atat de calzi si de evoluati incat sa fac un atac de bucurie/entuziasm. De cele mai multe ori acei oameni cu ochi mari, toleranti, ascultatori, bine-voitori, carora le prevezi exact momentele de tristete, sunt aceia care te vor salva si pe care ii vei putea salva.
Am cunoscut multi astfel de oameni frumosi, deschisi si luminosi. Acei oameni care prefera sa-i bucure pe cei din jur, in loc sa-i intristeze. In ansamblu, sunt putini si nu ti-s prieteni, dar cautandu-i in detaliu sunt salteaua de care ai nevoie pentru un somn adanc. Ei sunt mama la sanul careia sa te incolacesti. Ei sunt tatal cu care sa mergi la pescuit.

-----

Fiecare om il poarta pe Dumnezeu cu el. La baie, in parc, in pat, in avion. Peste tot. Oricand, oriunde. Nu mai e nevoie sa spun ca unii il recunosc intr-un fel, altii in alt fel, altii deloc, desi il stiu. Aceia care nu o fac deloc sunt in general oamenii egoisti, egocentristi care au senzatia ca Dumnezeu e atza de care atarna lasii. Mai sunt unii care au senzatia ca semnul ala in cruce, tatal nostru de esti in ceruri, litera mare la inceputul cuvantului 'sfant' si zece mii la popa cand te spovedeste, inseamna legatura stransa cu Dumnezeu. Toti acestia din urma sunt fiinte venite pe Pamant din cel mai indepartat cerc de Dumnezeu, cel mai apropriat de Pamant. Drumul lor in viata asta e la fel de usor pe cat le-a fost si sosirea. Insa Dumnezeu le-a dat voie tuturor sa il poarte. Sa il poarte oricand, oriunde. La baie, in parc, in pat, in avion. In coshciug nu-l mai poarta nimeni, pentru ca deja s-au transformat fiecare-ntr-o parte de Dumnezeu pana urmatoarea data cand vor reveni. Si vor reveni pana cand organ cu organ, schita cu schita, suvita cu suvita, suflet cu suflet il vor forma pe Dumnezeu. Si atunci se vor linisti. Nu vor mai exista busole, harti, autostrazi. Va exista un singur gand. Nu stiu care.

[gabuba]

Cand nu vom mai avea voci in gat, vom invata sa comunicam si altfel.
Pana atunci sa-nvatam sa tipam constructiv intru distrugere. Acordati-va libertatea, dragii mei, strigati pana plezniti.

[gabuba]

Daca esti actor, trebuie sa joci. Si daca tot esti actor, fii actorul lui Dumnezeu.

[gabuba]

Am vazut sambata seara in McDonalds o persoana absolut fascinanta. Mi-a fost indicata de catre Radu, care ajunsese inaintea mea, sa manance niste chifle umflate cu pompa inainte de betia saptamala. Ma uit in directia indicata de el, la masa din stanga noastra si vad o femeie cu trasaturi foarte calde, cam ca ale actritei Mariei Ploae, pentru cine o stie, doar ca usor mai rotunde. Cu un fes pe cap si cateva sacosi langa ea. Mirosul si culorile nu par sa tradeze un homeless.
Este singura la masa si vorbeste. In fata ei e o tava.
Radu zice:
- Uite ! Femeia asta a cumparat o bere pentru ea si una pentru prietenul ei imaginar...
Raman fascinat cu privirea pierduta catre ea, dar ea nu vorbeste numai cu persoana din fata ei ci si cu cineva din stanga, cerandu-si indusitor scuze ca nu i-a luat si dumnealui ceva. Are o privire, un zambet si o caldura a vocii care, orice ai zis, se adreseaza unei alte lumi. Mai are pe tava si o porti de cartofi McDonalds, din care ciuguleste timid, jenandu-se la intervale neregulata.
Nu aud foarte bine ce zice, are un ton intim. Zice ceva despre lumea in care traim. Mi-o imaginam actrita. Ar fi senzationala.
Ma ridic in picioare si o intreb :
- Sunteti actrita?
La care ea raspunde persoanei din stanga ei, neprivind nici macar o secunda in directia mea:
- Da, mi-ar fi placut sa fiu actrita. O spune plina de candoare. Da, mi-ar fi placut, repeta usor cu ochii pierduti in persoana din stanga ei...

Am plecat din McDonalds cu ochii la ea. McDonaldizarea o fi de vina?

[gabuba]

O lista cu lucrurile pe care trebuie sa le facem de ani de zile.
Curatenia de exemplu. Curatenia de ani de zile, curatenia dintre ani.

Teoria conspiratiei nu-i decat o papadie fara camp, o garoafa in vaza de la bucatarie.
Vitalitate zero.

Nurofen raceala si gripa.

(eu l-am cunoscut pe omul care a vandut lumea)

Epidemia a inceput.
Bate vantu', eclipsa-n dunga.
Cantaretii canta-n punga.
Epidemia a inceput.

Rasoale nasoale de cuvinte fierbinte. Nu mergea cuvinti fierbinti si d-aia am zis asa.

O stare de dezagregare, o frica de acumulare, un inceput de anxioza, un varf de nevroza.

O formulare fortata, o mana stanga, un picior rupt, un suflet mcdonaldizat.

Am dormit in timpul eclipsei. Gata cu eclipsele pe secolu' asta. Ce-i prea mult strica, sa nu ne intoxicam, dreacu'.

As mai vrea o planta pe care sa-mi las capul stanjenit adormit sa culeaga miresme inedite de primavara tarzie regretata-n vara timpurie.
Sunt un ratat imbracat in haina realizarilor marete.
De fapt, realizarile marete sunt pentru tampiti. Si stiu ca si tu esti un tampit.
Lume de tampiti cu realizari marete. Sau mai rau, care viseaza la ele. Tampitilor.

Niste tampiti.

Daca ar fi dupa mine as manca toata ziua de la McDonalds. Nu radeti, nu-s ironic. Dimineata, la pranz si seara. Toata ziua. L-as umple de bani pe batranul, mortul si fericitul Ronald. Sa aiba si el o floare la mormant. Oare la el la cimitir miroase cum miroase in toata romana? Acel parfum de McDonalds pe care il simti de oriunde?

Cum miroseau diminetile si serile cand stateam si vorbeam? Dar tu crezi ca mai stiu? A trecut atata timp ca nu m-ai lasat sa-mi amintesc, revazandu-ma. Ai ales. Si nu m-ai ales. Mai ales ca l-ai ales.

In viata e chiar bine sa crezi in ceva. Eu cred in faptul ca n-ai dreptate.
Nu, nu cred ca eu am. Pur si simplu tu nu ai. Dreptate. Parte. De Dreptate.

Am fix 14.000 de cheltuit cu tine astazi. Pe unde sa te duc? Pe coasta de Azur? In Jamaica? La teatru? La Hollywood? La luna? La eclipsa. La eclipsa sa fie.

Epidemia si sfarsitul.
Peste varf de gripe aviare
Trec in roiuri niste mioare
Se duc si rad si plang la/pe rand,
Zarea lu' Ronald intunecand,
Si se duc ca bolile
Scuturand scutirile.
Si ne lasa de boala pustiiti
Lancezind de fericiti.
Si cu foamea singurica,
Sa-mi cante-o turtica...

(epidemia si

Sfarsitul

)

[gabuba]

- Eu ma incred pur si simplu in realitate! Nu am reflectii despre ce ar putea fi, inchipuiri arogante si epatante!
- In ce te increzi?
- In realitate.
- Esti un tampit.
- Ce fel de lume mai e si asta care porneste din start de la o tampenie si apoi ne lasa sa ne lafaim in rahat? Creatorul trebuie sa fie un sadic.
- Trebuie, trebuie.

- O iubesti?
- Nu. Nu. Nu. Nu stiu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu stiu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu stiu. Nu. Nu. Nu. Nu. Cred ca da.

- Esti bine?
- Sunt bine. Iti multumesc mult ca te-am cunoscut. Pana acum nu am mai spus cuvinte de genul asta nimanui. Mi se pareau siropoase si lipsite de fond.
- Nu. Pentru ca sunt adevarate.

- Care-i adevarul?
- Adevarul e ca nu stiu care e adevarul.
- Asta e ADEVARUL.

(VAI, CE CLISHEUUUU!!!!!!!!)
...si se impusca lamentabil lasandu-si trupul inert intr-o cadere fara oprire in golul dintre terasa blocului si asfalt. Don't worry, there's no sugar.

[gabuba]

Clisheu e si sa te plangi mereu ca ce ai zis e un clisheu.

Astazi asteptam in fata teatrului foarte mic impreuna cu o colega si deodata ne simtim invaluiti din fata, spate si prin laterale, pe trotuarul ingust, de o mare de tineri mai albi sau mai negri, dupa caz. Si apoi am intrat la piesa. Dupa m-am gandit sa va spun si voua sa va duceti la 89,89...fierbinte dupa 89. Cu doamna Coca Bloos (Dumnezeule, ce mare actrita!), Maria Ploae (de o sensibilitate matasoasa), Gheorghe Visu (savuros!), Isabela Neamtu (este chiar acea voce de la metrou!) si Cristi Iacob. Pe scriitura a cinci dramaturgi talentati, tristi si amuzanti. In regia cu sclipire de geniu a unei regizoare care promite lucruri mari, cu promisiunea sa nu se repete - Ana Margineanu (fata Mariei Ploae).

[gabuba]

Cateodata, cand am garda jos, simt cum primesc fiecare lovitura, fiecare cent, fiecare idee in stomac. Stomacul este punctul meu sensibil. Daca vrei sa ma injuri, stomacul meu va suferi. Daca vrei sa ma omori, stomacul meu va muri primul. Daca vrei sa-mi faci o declaratie de dragoste, stomacul meu va reactiona primul.
Daca vrei sa-mi spui ceva sau pur si simplu n-ai ce face si preferi sa fii inutil de rautacios, atunci stomacul meu imi va produce o stare generala ciudata. Uneori, nu ma deschid.
De cele mai multe ori raman deschis chiar cu riscul de a fi plin de vanatai stomacale, din frica ca nu cumva intr-o zi sa raman mereu inchis.
Dar frica cea mai mare e ca intr-o dimineata ma voi trezi, voi privi in stanga - intotdeauna in stanga - voi urca cu mana de pe pantalonii de pijama pe burta apoi mai sus si voi spune cu voce de bas ragusita: mi-a disparut stomacul.

[gabuba]

Se stie din mosi-stramosi ca romanii is 'oameni cu frica lui Dumnezeu', atat de infricati incat li s-a congelat ratiunea.
Unei tari nu trebuie sa-i fie nici prea frica de Doamne-Doamne, ca altfel uite la ce performante se poate ajute...

Daca as fi Dumnezeu, i-as spune tarii asteia "tara mea". Romania - Tara lui Dumnezeu. Ei, cum suna? Putin occidental, ah?

Dar cum nu sunt Dumnezeu, nu va spun cum i-as spune eu tarii asteia.