Diminetile unei profesoare stresate

[Necko]

Introducere

In sfirsit m-am hotarit. Voi scrie aici tot ce-mi trece prin gind, prin preajma si prin viata. De ce "diminetile"? Simplu. Pentru ca doar dimineata, la ora 6 cind fac ochi si cu o cana cu cafea in fata pot gindi cit de cit limpede. De ce o "profesoara stresata" ? Pentru ca seara, cind vin de la scoala, nervii mei sunt precum tepii ariciului iar dimineata incerc sa analizez cit mai bine ziua ce tocmai a trecut, sa vad unde gresesc si ce pot face sa-mi salvez mintile.

Cuprins.

Luni. Un nou inceput. O noua zi, o noua saptamina. Sper sa fie una cit mai buna. Si dupa cum spunea un mare ginditor "hope sets you free! " Minunat !

Sa revenim. Imi face o deosebita placere sa ma gindesc la ultimile trei zile. Dupa ce mi-am rezolvat toate problemele legate de cine imi va face orele de vineri, si aici trebuie sa spun ca am niste colegi profesori foarte draguti si saritori, care s-au oferit imediat sa ma ajute, vineri dimineata am lutat trenul (inter city - super tren conditii minunate, pret accesibil) catre Bucuresti. ACASA ! Minunat cuvint. Mama si tata m-au asteptat cu masa de prinz, m-au rasfatat, nu ne mai saturam de povesti. Tata mi-a spus rizind: "Hei, ce bine arati! Ti-ai schimbat look-ul! " (tata are 80 de ani....) Mi-au facut un raport complet cu tot ceea ce s-a mai intimplat prin Bucuresti, cu rudele mele, cu vecinii (cine a mai venit, cine a mai plecat) cu politica de bloc, cu mercuriarul pietii Obor, etc. Eu mi-am prezentat propria dare de seama si astfel ne-a prins miezul noptii. In sfirsit, ne-am culcat. Eu am dormit pe canapea in sufragerie. Peste noapte am simtit ca tata a venit si m-a acoperit mai bine cu patura, ca pe un copil mic pe care il verifici noaptea sa nu se dezveleasca.... pling.

Ziua de simbata. M-am trezit la 7 dimineata intr-o aroma minunata de cozonac copt. Mama facea cozonac. Mama mea face cel mai bun cozonac din lume ! Asa ca, desi nu vedeam prea bine, am dat o raita pe la bucatarie si am sutit putin din compozitia de nuca, cacao si stafide pe care mama o pune in cozonac. Am scapat fara traditionala lingura peste miini.

Mai tirziu am plecat la Mall. Andreea si Andrei mi-au dat sarcini precise pentru ceva cumparaturi. La Mall m-am intilnit cu Uriasul cel Bun (a se citi Oribilul Mosh !) care, dupa cum mi-a promis, mi-a adus un cd cu ffff multa muzica veche lautareasca si din Bucurestiul de altadata. OM este un tip in preajma caruia (jur-imprejur) te simti foarte bine, relaxat si confortabil. L-am tirit (e un fel de-a spune) putin prin magazinele de muzica, in speranta ca imi voi gasi ultimul dvd cu led zepp,dar nu am avut noroc. Drept pentru care am tras la KFC la o aripioara si alea, alea (vorba Gabitzzului ). Ne-am intilnit si cu Scorpiutza, si astfel s-a realizat o intilnire forumista de gradul trei (!?) - sigur, in jurul nostru misunau extraterestrii, dar nu i-am bagat inseama!

Cu Scorpiutza am colindat pe indelete toate magazinele, ducindu-mi la indeplinire misiunea incredintata de copii! Scorpiutza mi-a purtat noroc. Scorpiutza e o fata foarte draguta, alintata, spirituala, ambitioasa si spontana.

In sfirsit am ajuns si acasa, unde, desigur ai mei ma asteptau cu masa. M-am lasat iarsi rasfatata si m-am simtit minunat. Nu vreau sa trec mai departe pina nu va povestesc despre camera mea ! E fantastic cum pastreaza o camera aerul si amprenta celui care o locuieste. Desi am plecat de 20 si de ani din Bucuresti, camera mea e neschimbata. Pe peretele din stinga sunt doua fotografii cu mine in clasa I-a ! Le si uitasem. Iar deasupra bibliotecii, ce se afla deasupra patului, este un alt tabloas cu chipul meu realizat in creion, alb si negru, cred ca aveam cam 5 - 6 ani... nu stiu cine mi l-a facut, trebuie sa o intreb pe mama. Inainte nu-i dadeam importanta. Acum insa mi s-a parut asa frumos ! In biblioteca, cartile mele... aceleasi pe care le-am citit de nu stiu cite ori si ale caror titluri le recitesc ori de cite ori merg acasa. Si albumele mele cu poze ... si caietele mele cu poezii de cind eram in liceu ... si scrisorile... am foarte multe scrisori. Le-am pastrat pe toate. Cele mai multe sunt catre si de la Jeni, verisoara mea de la Tulcea. Daca as reusi sa le pun in ordine cronologica, as putea sa scriu un mic roman al copilariei mele. Cine stie, poate ca intr-o zi, toate gindurile acelea de cind aveam 16 - 17 - 18 ani, toate iubirile si toate dezamagirile.... Minunate sunt! Citeodata, cind am timp si stau mai mult acasa, recitesc din ele si ma simt iar ca atunci, un copil fericit, fara nici-o grija, doar sa iubesc, sa sufar enorm pentru mici neimpliniri si dupa cinci minute sa ma gindesc la altceva!

Am plecat din Bucuresti duminica dimineata la ora 6, cind afara nigea ca-n povesti , despartindu-ma de mama si de tata ..... tata a stat pe balcon pina a venit taxiul, iar mama a coborit cu mine ... si le-am facut cu mina pina cind nu i-am mai vazut....

In gara am intrat la Mc, mi-am luat o cafea apoi am urcat in tren, intercity – v-am spus ce tren k lumea! In tren am citit "Fata din Andros" de Terencio, o piesa in limba spaniola la a carei punere in scena lucrez impreuna cu copiii de la liceul Traian din Severin. La 10.30 am ajuns in Severin si apoi lucrurile s-au desfasurat cu repeziciune, pina seara, dupa cum urmeaza: am luat taxiul din gara, m-am dus acasa, am lasat bagajele, am luat caseta video cu piesa, m-am urcat iar in taxi (care intre timp m-a asteptat ) am luat-o pe Sabrina, eleva mea la spaniola care are un rol in piesa, am ajuns la agentia unde tinem repetitiile, am terminat la 12.30, m-am intors acasa, am facut un pachet pentru Andreea cu ceea ce ii luasem de la Bucuresti si l-am trimis prin cineva care pleca la Timisoara la 14, apoi am plecat la socrii mei unde eram asteptata la masa, fiind ziua soacrei mele, m-am intilnit cu nepoata si cumnatzica mea, ne-am simtit foarte bine cu socrii mei, am ris cu lacrimi (ceea ce se intimpla de fiecare data cind avem astfel de reuniuni) apoi am plecat la Ileana, verisoara sotului meu, a carei zi de nastere fusese cu o zi inainte, tot impreuna cu nepotzica si cumnata mea, am mincat de m-am spart de la A la Z si mai ales tort! si.... in sfirsit am reusit sa ajung pe la 19.30 acasa, unde desigur, Andrei nu mai era.... plecase in oras cu golanii. Asa ca l-am vazut practic pe la 23.30 cind, epuizata am reusit sa ajung in pat, unde nu-mi aduc aminte secunda in care am adormit. Nu inainte insa de a da o mica raita pe forum si pe ym, si, mai ales, am facut gresala sa pun cd-ul pe care l-am primit de la OM. Super muzica !!!

Nu inchei inainte de a mentiona ca Andrei a luat simbata locul II la Olimpiada Nationala a Sportului Scolar – tenis de masa – si acum va merge la faza nationala. Daca nu ar fi fost vineri seara la un majorat (cind eu eram, desigur, la Bucuresti si nu puteam sa-l controlez) ar fi luat locul I. Fraierul !

Acum, imi termin cafeluta si plec sa iau in piept viata! pe miine dimineata la ora 6 ....

[Necko]

Ieri, un singur eveniment a iesit in evidenta in contextul banalului de zi cu zi. In timp ce cumparam ceva ouo, pulpe si piine de la un magazin specific (bine, bine! - de la o alimentara! ) a inceput deodata sa cinte Robert Plant "since I've been loving you" ! Dintr-o data mi s-au parut foarte interesante toate produsele din rafturi, pe care am inceput sa le analizez cu multa, multa atentie .... Vinzatoarea ma tot intreba cu ce sa ma mai serveasca... din nefericire nu mai era nimeni..... asa ca a trebuit sa plec inainte de "refren"!

Azi Andreea are examen la antropologie generala... Doamne ajuta-i!

[Necko]

Mare dreptate are Alex ca se adreseaza jurnalului lui (eu zic ca, fiind unul singur, e baiat - un jurnal). Te simti ca si cum ai avea un prieten atit de apropiat , incit poti imparti cu el cele mai ascunse ginduri si simtiri. In acest context, cea mai buna prietena a mea e cafeluta de dimineata. Drept pentru care vreau sa-i dedic citeva versuri:

Draga mea cafea,
Dulce si-aromata ca o acadea
Te servesc cu drag dis-de-dimineata
Ziua-mi pare astfel, plina de dulceata!

Plina de dulceata, ca papucii lui Florin, fostul meu coleg de scoala generala si vecin cu parintii mei la Bucuresti. Florin s-a facut electrician si s-a angajat la administratia blocului nostru in aceasta functie. Dat fiind faptul ca interventiile lui in domeniul electric se rezumau doar la cele 9 scari ale blocului nostru, Florin mergea peste tot cu papucii de casa. Stii tu, cafeluta draga, genul acela de papuci cu fata din piele (sau nu) si cu talpa rigida.... Era si mai simplu sa se descalte la usile apartamentelor unde avea treaba. Mama il cheama si acum ori de cite ori are nevoie. "Florin, poti sa imi faci un racord electric la masina de spalat?" sau "Florin, fii dragut si vezi ce naiba are neonul de la bucatarie....!" Florin este foarte bine crescut si nu zice niciodata nu, macar ca stie ca de la pensionari nu se poate astepta la o recmpensa ca lumea. Ei, si cum spuneam, cafeluta draga, ti-aduci aminte cind Andreea era clasa a II-a si Andrei la gradinita, si a venit Florin pentru nu mai stiu ce problema delicata. Si-a lasat papucii in hol la intrare si si-a vazut de treaba. In timpul acesta am mai schimbat intre noi fel si fel de amintiri dein generala.... Andreea si Andrei rideau si se amuzau teribil. Ce-or avea mai? - ma intrebam in sinea mea... In sfirsit, Florin a terminat treaba, s-a incaltat si a pleacat acasa. Bebelushii mei erau aproape lesinati de ris. Intr-un final am reusit sa aflu ce se intimplase... In urma lecturarii schitei "Vizita" Andreea a avut minunata idee sa-i umple papucii lui Florin cu dulceata. Disperata, am pus mina pe telefon si l-am sunt pentru scuzele de rigoare... si Florin mi-a marturisit ca, ajuns acasa, a intrat in cada cu tot cu papuci si ciorapi in vederea dezlipirii acestora de pe picioare.... Cei doi derbedei ai mei, dupa aceasta faza, timp de un an, si-au petrecut timpul in care Florin mai venea pe la noi, in debara.

Cafeluta draga, ziua de ieri s-a remarcat prin ninsoarea care a inceput pe la prinz si care continua si acum. Severinul nu a mai vazut o asemenea zapada..... E tare frumos afara si cred ca albul acesta va avea un efect minunat asupra tuturor!

[Necko]

Doamne! ce mult mai e pina dimineata cind o sa ma intilnesc cu cafeluta mea draga! Am sa-i spun un mare secret !

Pina atunci ninge! Ninge de ieri, a nins toata ziua si acum ninge. Ma tot gindesc cum ar fi ca zapada sa ajunga pina la geamul meu de la etajul 3.... Da' poate ca se opreste... zapada... Da' daca nu ?!

[Necko]

S-a oprit...zapada. Nu stiu ce sa fac...sa ma bucur, sa nu ma bucur...?! Ma mai gindesc. Deocamdata, draga cafeluta, fii bine bauta! Si pentru ca m-am hotarit sa-ti fac un imn, iti mai dedic citeva versuri:

Cafeluta draga, tu ma-ademenesti
Dimineata-n zori sa stam la povesti.
Sa ne amintim ce ne-a incintat,
Poate sa uitam ce ne-a suparat....

Ca nici nu vrau sa-mi aduc aminte cind am dat foc la brad! Mai tii mine, draga cafeluta, cind eram in clasa a 7-a si ma trimis Maia sa-i cumpar antinevralgice? Cum care Maia? Bunica mea de la Tulcea. S-o odihneasca Dumnezeu! In fiecare iarna venea de sarbatori la noi la Bucuresti, cu un cos mare de papura in care avea un curcan urias gata curatit pentru sarbatori. Acum, daca stau sa ma gindesc, ajung la concluzia ca Maia tinea Craciunul conform traditiei americane, curcanul rumenit fiind la loc de cinste pe masa de sarbatoare. Oare de ce? In sfirsit... cum iti spuneam, cafeluta draga... m-a trimis Maia la farmacie. Era iarna, seara, zapada si pe la geamurile de la parterul blocului meu se vedeau brazii impodobiti care clipeau feeric cu ajutorul instalatiilor de beculete. Mi-a placut asa de mult cu se vedeau, incit, atunci cind am ajuns acasa, am sutit chibritul de la bucatarie si, tiptil, fara sa vada Maia, m-am dus in dormitor si am aprins toate luminarile din bradul de Craciun. Apoi am stins lumina si m-am dat doi pasi in spate sa pot admira imaginea... ce frumos! Am prins curaj si m-am dus dupa Maia si am obligat-o sa vina cu mine-n dormitor sa vada si ea ce isprava am facut. Da' stii ca atunci la noi mai era si Marian , varul meu care era cu 4 ani mai mare ca mine. Era in baie si .... Cind am incercat sa intru in dormitor, usa nu s-a mai putut deschide! Se blocase si din interior se auzea un vijiit ingrozitor. Am inceput sa tip... a iesit Marian, a fortat usa si... groaznic... toata camera era in flacari. Marian a aruncat o patura peste brad si a reusit sa-l arunce peste balcon. Am reusit sa stingem focul care nu apucase sa ia totusi amploare si apoi am ramas.... cu o senzatie ciudata de spaima care, cu toate ca pericolul trecuse, nu ma slabea... Daca Marian nu ar fi fost acasa...? Mai tirziu au venit si ai mei. Avusesera ceva treburi prin oras. M-au pupat, s-au inchinat si i-au multumit lui Dumnezeu ca nu a fost mai rau. De aia, cafeluta draga, nu mi-am mai facut brad de Craciun niciodata pina cind au aparut Andreea si Andrei.

Dar te-am rugat, cafea rea ce esti, sa nu ma mai lasi sa-mi amintesc ce nu-mi place! Mai bine hai sa-ti spun un mare secret! Stiu ca n-o sa spui la nimeni, nu-i nevoie sa te pun sa-mi promiti. Il mai stii pe Alex? Tipu' ala ciudat care vorbeste cu jurnalul lui ! Ala, ala! Ei, i-a spus jurnalului lui ca-i place de jurnalul meu si ca... s-ar da la mine Si eu nu stiu ce sa fac ... sa ma fac ca nu-nteleg... sa-mpart o ceasca din tine cu el ... nu stiu! Tu ce zici?

[Necko]

A mai trecut o saptamina de birfe si amintiri, cafeluta draga... Ce-mi place dimineata de simbata! Toata lumea doarme, nu trebuie sa fac nimic.... nu trebuie sa ma duc la servici... nu trebuie sa trezesc copilu' .... doar noi doua si ...F*tui! catalin arabu la tv... stai putin sa ma duc sa-l sting. Gata. Ce zici? ce muzica ascultam azi? ceva asa ca pentru sufletul nostru... ce zici de un Black Sabbath ? ca tot e simbata... asa da ! Doamne, ce bine suna...

Si cum iti spuneam, dulceata mea, aceasta ora pe care o petrecem impreuna e ca o mica insula nestiuta de nimeni, unde evadam fara teama ca ne-ar putea gasi cineva... Mai stii cind mergeam vara, in vacanta, la Tulcea? Mai stii unde ma ascundeam cind nu vroiam sa ma gaseasca nimeni ... sau cel putin asa credeam eu, ca nimeni nu stie unde sunt... acum, sincer ma indoiec. Cred ca de fapt stiau toti dar, ma lasau sa stau acolo, sa mai scape de mine Mai stii? In otzetarul din spatele bucatariei de vara...Puneam un picior pe gard, unul pe peretele bucatariei, ma agatam de crengi si din doua miscari eram in virful copacului. Magnific loc! Din acel copac vedeam toata Dunarea, de la intrarea ei in Tulcea, pina o facea la stinga, pe linga dealul Monumentului, spre mila 23. Stateam ore in sir privind vapoarele si barcile care urcau si coborau pe Dunare...si faleza si toata forfota aceea specifica porturilor... era atit de frumos si abia asteptam ca unchiu' Silica sa ne ia, pe Jeni si Gigi, verii mei si copiii lui si pe mine intr-o noua cursa cu "Lanul", vaporasul pe care era capitan si sa cutreieram Delta prin canalele ei misterioase... Cel mai mult imi placea cind ajungeam pe lacul "Fortuna"... dupa ce-l traversam, intra pe un mic cot la stinga si acolo ancora ... noi, copii zapaciti, saream in apa de pe vapor si ne balacem - mai putin Jeni care nu a invatat niciodata sa inoate - in timp ce bucatarul vasului pregatea traditionale mincaruri din peste......mmmmmm... Au trecut sute de ani de atunci.... dar "Lanul" mai exista... unchiu' Silica nu.... nici otzetarul meu... nici casa ... nici Maia...

Hai gata! Cafea ordinara ce esti! Ti-am zis sa nu ma provoci la astfel de amintiri! Ce? Eu iti amintesc tie de vremea cind erai o stricata si te combinasesi cu gretzosul ala de naut !? Era cit p'aci sa renunt la tine... noroc ca te-ai dat pe brazda si ai redevenit virgina si aromata asa cum te stiam eu cind te-am baut prima data!

Stii unde mergem azi? Te duc iar cu inter city, dar acum la Timisoara, ca ne asteapta Andreea! Asa ca vom petrece weekend-ul printre banateni! Hai, gata cu vorba ca peste doua ore pleaca trenul si nu am pregatit nimic!

peseu: ti-am spus ca Alex a zis ca te vrea? Sa te vad ce faci acum !? Ca eu ma las pe toarta ta!

[Necko]

Am spart dimineata de gheata
Cu bulgari de vise confuze
Aroma cafelei in valuri difuze
Ma trage din noapte, ma spala pe fata …

In inter city l-am cunoscut pe domnul Georgica Visanu. Un batrin respectabil, de 84 de ani, din Pucioasa. Cind am urcat in tren, dinsul statea pe locul meu de la geam, loc pe care il solicitasem, cu multa miere in glas, vinzatoarei de bilete. Domnul Georgica Visanu mergea la Timisoara la fiul lui, persoana importanta in domeniul energiei electrice. Batrinul, a carui sotie a murit acum 4 ani, este veteran de razboi. In timpul razboiului a fost cu unitatea din care facea parte la Odesa. Acolo a stat pina cind au primit ordinul de retragere. La Odesa insa a avut minunata ocazie sa mearga la spectacole de balet. Sigur, cel mai frumos a fost “Lacul lebedelor” de Ceaikovski. Balerinele rusoaice ! Frumoase femei ! Aveau niste picioare… tzutz! Acolo, la Odesa, intr-o buna zi cind se intorcea din oras, a vazut la poarta unitatii doua persoane, un barbat si o femeie, care intrebau de unul, Visanu, Georgica Visanu… Cind a privit mai bine… l-a recunoscut! Era Bebe , prietenul sau din copilarie, de la Bailesti, unde locuise o vreme impreuna cu parintii si sora lui. Bebe era baiatul vecinilor si impreuna mergeau la piriu, unde sapau in albie pentru a face o groapa mai mare unde sa se adune multa apa si sa se poata balaci mai bine. Ce bine se distrau! Si dupa atitia ani, la Odesa, apare Bebe impreuna cu sotia lui, o rusoaica frumasa… Frumoase femei rusoaicele astea! Bebe ajunsese sa lucreze la o banca din Odesa, se casatorise cu o rusoaica si s-a stabilit acolo. Aflase de la rudele lui din Romania ca Georgica este la Odesa, l-a cautat si… Apoi a venit ordinul de retragere. De atunci nu s-au mai vazut niciodata. Domnul Georgica Visanu zimbea, in timp ce amintirile-i veneau in minte si pe buze … Nici nu stiu daca vorbea cu mine. Oricum, nu mai era nimeni in compartiment…

Andreea si Cami, colega ei de camera, m-au asteptat in gara. Cu o surpriza: o multime de mini-amandine, prajitura mea preferata. Timisoara era alba si inghetata. Seara am fost la patinoar cu Andreea si colegele ei, iar la intoarcere, pe un ger de -15 grade, nu numai Timisoara era alba si inghetata… eram si noi.

Ora-i tirzie si ceasca e goala
Degeaba sa stau as mai vrea
Ibricul ma-mbie iar cu cafea
Dar rima la goala e ... scoala!

[Necko]

Astazi esti proasta, amara si tare.
Mi-e sila de tine, ficatul ma doare
Si-mi vine sa vars de asa porcarie
Cafea zici ?! Mai bine un ceai cu tarie…

[Necko]

Da, bine, bine, stiu! esti suparata pe mine... Da' sa stii ca n-ai dreptate. Mai am si eu cite-o zi proasta. Mi se intimpla rar, dar mi se intimpla. Si ce era sa fac? Trebuia sa-mi vars nervii pe cineva si daca tu erai in fata mea... Cafelutzaaaaaa, Coffeeeee, dulcetica mea, hai ma ca-ti spun ceva frumos...

Astazi esti buna, slabuta si dulce
Aroma ta gindul departe mi-l duce
Departe la ziua cind ne-am cunoscut
La ziua in care solemn te-am baut...

Ei, ca sa fiu cinstita, chiar ziua exacta nu mi-o aduc aminte. Am scris si eu asa, ca sa te impresionez si sa te fac sa ma ierti. Dar sa stii ca mi-aduc aminte ca te beau de foarte , foarte multa vreme... de pe la 3 ani cind, in zilele de duminica, ma trezeam dimineata si dadeam fuga in pat la ai mei, ma bagam intre ei si, dupa ce imi primeam pupicii de rigoare, tata se ducea la bucatarie unde te pregatea. Doar el stia sa te faca. Foarte tirziu am aflat ca si mama stia, dar ii placea si ei sa se lase rasfatata si servita la pat, asa cum imi placea si mie. Si tata te pregatea dupa o reteta numai de el stiuta si in toata casa plutea aroma ta proaspata si inconfundabila...apoi te turna frumos in cescute, timp in care eu cu mama ne asezam cit mai comod ... Tata aducea cite o cescuta si ne servea... Doamna e servita!...Domnisoara e servita!... Tu-ti dai seama ce mindra eram !? Eram si eu in rindul lumii, macar ca aveam doar 3 - 4 ani. Si in timp ce te savuram, luam parte la discutii importante despre meniul zilei de duminica pe care mama ni-l pregatise, sau despre felul in care tanti Flori si-a decorat sufrageria cu noua biblioteca... sau despre cit de bine este coafata Sanda Taranu, pentru ca, sigur, nu poti aparea asa oricum in fata telespectatorilor, macar ca erau foarte putini atunci, prin '63. Desigur, nu cred ca intelegeam mare lucru, dar era important. Mult mai tirziu am aflat ca de fapt in ceasca mea era un fel de, nu stiu cum sa-i spun, apa fierbinete, cu zahar si un strop din tine, cafeluta mea draga, strop care dadea culoare si aroma lichidului delicios din ceasca mea. Niciodata nu mi-au bagat texte de genul "cafeaua nu este pentru copii" sau "copiii nu au voie cafea pentru ca se imbolnavesc de inima" ...sau "daca bei cafea te faci neagra". Din contra. M-au invatat sa te respect, sa te iubesc si sa te pretuiesc cu adevarat (vezi ce frumos vorbesc despre tine azi !). Ritualul duminicilor de acum o suta de ani il mai pastram si acum, cind merg acasa ... doar ca atunci cind ma trezesc eu, esti deja facuta si cea care ne serveste este mama.

Ieri Andreea a dat al 7-lea ei examen din aceasta sesiune si mai are de dat 5. Abia astept sa termine, sa vina acasa si sa o tin numai in brate si in puf. Andrei asculta mai nou cd-ul meu cu muzica foarte veche... e foarte incintat. Dupa zapada de saptamina trecuta, Severinul pluteste acum intr-o baltoaca adinca, atit cit sa-ti inmoi pantalonii pina la glezne. Eu nu cred ca mai vine primavara, cu toate ca in fiecare an m-am inselat.

[Necko]

Veioza-i aprinsa, cafeaua e calda
Si scara ma urca la cer
Cu mina intinsa inca mai sper
Stelute in palma sa-mi cada...

This is the sound of hope...

In ianuarie 1998 am citit intr-un ziar un anunt oarecare... "In data de 1 Martie 1998 va concerta la Bucuresti, Sala Polivalenta, LED ZEPPELIN. " !!!

Am citit o data, de doua ori... nu puteam sa cred. Led Zeppelin la Bucuresti ! Jimmy Page si Robert Plant vor fi reali, cu adevarat in Romania si eu as putea sa fiu acolo, sa-i vad, sa-i aud...

Am crescut cu Led Zeppelin, i-am ascultat ore in sir numai pe ei. Stiu fiecare acord al chitarii lui Page, fiecare infexiune a vocii lui Plant , am plins pentru Bonham si l-am adorat pe Paul Jones .... Pentru mine eu erau o poveste, un vis din alta galaxie, ma obisnuisem cu gindul ca sunt de neatins. Mai ales atunci, cind as fi dat oricit pentru un LP, macar sa il imprumut, macar sa il ascult o data. Era o lume la care noi nu aveam acces, doar ce puteam "fura" de la cei care mai aveau legaturi pe "dincolo".

Si acum puteam sa-i vad. In secunda aceea am realizat ca niciodata nu mi-am dorit ceva atit de mult ca atunci. Sa merg la Bucuresti la concert. Nu puteam, nu aveam dreptul sa ratez o asemenea minune. Nu mi-am dorit niciodata nimic in mod special sau ce nu as fi putut sa am. Nu mi-am dorit vila cu piscina, nu mi-am dorit haina de blana, nu mi-am dorit aur. Nu mi-am dorit niciodata mai mult decit bucuria clipei. Atunci insa mi-am dorit sa vad zeii! Mi-am dat seama ca, daca nu as fi reusit, daca nu as fi facut totul pentru a-mi realiza aceasta dorinta, nu-mi voi mai imi dori niciodata nimic. Si am facut totul. Mi-am contactat prietenii din Bucuresti pentru a-mi face rost de bilete. Am avut emotii pina aproape de ziua concertului, cind mi s-a confirmat ca am biletele. L-am tirit pe Andi, sotul meu, la Bucuresti... El nu prea intelegea de ce insist atit de mult, in fond aveam toata muzica pe cd-uri si casete video... si lui ii place Led Zepp, dar nici chiar asa! Si totusi, m-a insotit, si-a dat seama ca pentru mine inseamna ceva... nu stia precis ce... mi-aduc aminte ca se uita la mine ca la o alta fiinta, pe care o vedea pentru prima data... si incerca sa ma inteleaga... si m-a inteles.

Si ziua concertului a venit ! Am intrat in sala. Multi de virsta mea dar si foarte multi cu mult, mult mai tineri ca noi. Nu-mi venea sa cred ca atitia tineri venisera din toata tara pentru EI. Si Ei au venit... au intrat pe scena si ... imi tremura miinile si acum... I-am vazut, i-am auzit... si mi s-a taiat rasuflarea... in acea clipa am trecut intr-o alta dimensiune ... nu zeii coborisera pe pamint, ci noi urcaseram la cer... A fost cea mai mare dorinta a mea si mi-am implinit-o ! Am fost FERICITA! De atunci, uneori cind sunt suparata, mi-aduc aminte de acea seara si ma gindesc ca supararile-s prea marunte si nu conteaza atita timp cit eu am fost acolo !

In Severin ieri a fost primavara.

[Necko]

Astazi, la scoala, am avut urmatorul dialog cu Cristi Oglindoiu, un baiat din clasa a 9-a, de 15 ani, care arata de 12.

Cristi: Doamna, ma-nvoiti si pe mine, sa plec si eu mai repede ca nu pot sa trec apa!
Doamna: Ce spui, Cristi?
C: Sa ma-nvoiti si pe mine, ca nu pot sa trec apa.
D: Cum nu poti sa treci apa?
C: Pai da Doamna, ca a crescut apa si trebuie sa ocolesc citiva km pina la pod...
D: Mai Cristi, explica-mi ca nu inteleg...
C: Pai Doamna, s-a topit zapada si a crescut apa si podu' nostru l-a luat apa anu' trecut...
D: Pai si de anul trecut pina acum cum ai trecut ?
C: Pai treceam prin apa, Doamna !
D: Cum mai, prin apa?
C: Pai da Doamna, ca nu era adinca... treceam prin apa.
D: Pai cit era de adinca? Pina unde iti ajungea?
C: Pina la genunchi, Doamna !
D: Cum pina la genunchi? pai si tu cum treceai prin apa?
C: Pai, Doamna, ma descalt, ridic pantalonii si trec. Vara-i mai bine, ca nu e apa de loc! Da' acum a crescut apa si nu mai pot sa trec si trebuie sa ocolesc citiva km pina la pod....
..................................................................................................................

[Necko]

Cafeaua mea draga, cu aroma regeasca
In filtru te lafai cucoana…
Si totusi mi-e dor de cafeaua turceasca
Cu caimac de naut si-o bomboana

Heeei, da, acum ne-am modernizat ! Tu te faci la filtru si eu te beau la calculator.

Asculta, cafeluta draga, tu-ti mai aduci aminte de bunica ta… cafeaua turceasca? Maia, bunica mea, bea cafea turceasca la tanti Nafie`, vecina ei turcoaica, de pe str. Stincilor. Mai stii cum e la Tulcea? Toate strazile urca si coboara cele sapte coline pe care este asezat orasul. Strada Stincilor este o straduta mica, infundata pe care trebuia sa o urc, destul de abrupt, pina sa ajung in fundatura unde aveam noi casa. Pe strada Stincilor, pe partea stinga cum urci, stateau turci, iar pe partea dreapta stateau romani si macedoneni. In fundul strazii erau sapte case, printre care si a noastra, unde stateau numai romani. Pe strada ne jucam noi, copiii de toate natiile… si nu ne interesa ca eram turci, rusi, romani sau macedoneni. Ci`imet si Samidin erau frati gemeni, fata si baiat si nu semanau deloc. Cadrie`, sau Cadica cum ii spuneam noi, era cea mai buna prietena a noastra, fata lu’ tanti Nafie` si mai era si fratele ei Hairidin, dar noi ii spuneam Aridin. Mai era si Nebat, o fata foarte frumoasa si Izmet, fratele ei, si Toli, baiatul lu’ tanti Pasha - macedoneni sau rusi, nu mai stiu - si Nuti si Sandu si Nunush si Jeni si Gigi, verisorii mei si, desigur eu, bucuresteanca baietzoasa, ce venea in fiecare vara in vacanta. Eram foarte multi si ne jucam serile pina ne luau cu forta parintii, respectiv, matusa in cazul meu, de pe strada. Jucam mijita (fata-ascunse-lea) si lena (leapsa) si, desigur, nelipsitul flori, fete sau baieti. Era super. Cind si cind o mai insoteam pe tanti Delu, matusa mea, mama lu’ Jeni si-a lui Gigi, la tanti Nafie` la o cafea turcesca. Si asa am cunoscut-o si eu pe bunica ta, cafeluta draga. Cafeaua turcesca facuta in ibric de arama si cu caimac de naut. Ce minunatie! Ce aroma …. Mama lu’ tanti Nafie` facea bomboane turcesti, ciubuc si cocosei din zahar… Ma duceam la Maia si o rugam sa-mi dea si mie 1 leu sa-mi iau ciubuc. Si batrina turcoaica imi dadea doua boboane, dintr-acelea lungi si rasucite pe care le sugeam pina se faceau subtiri ca scobitorile si, mai ales la urma erau asa de bune, ca se intindeau si se faceau ca o alvita dulce, dulce… dupa care imi lingeam degetele, ma stergeam de rochita si fugeam inapoi la joaca. Pina seara cind incapeam in miinile lu’ tanti Delu, care ma baga intr-o cada de tabla, turna apa fierbinte, da’ fierbinte, nu asa… isi infingea miinile in parul mau si ma lua la frecat de parca as fi fost o rufa. Si acum parca mai simt spuma aceea de sapun de casa in ochi si miinile ce incercau parca sa imi smulga parul de pe cap. Desigur, acelasi tratament il suporta si varu-meu Gigi, mai putin Jeni, fandosita de vara-mea, ce nu suporta sa se murdareasca absolut de loc. Gigi insa, cu 6 ani mai mic ca mine era de-al meu ! Pentru mine ei au fost, sunt si vor fi mereu fratii pe care nu i-am avut niciodata… E tare rau sa fii singur la parinti… De aceea mi-am dorit neaparat sa am doi copii.

Mai sunt citeva zile si vine Andreea !!! Sssht ! Mai incet, ca doarme Andrei !

[Necko]

Uite, d'aia-mi place de tine, draga mea cafeluta. Daca vezi ca nu am timp de stat la taina cu tine, nici tu nu ma deranjezi. Stai frumos in ceasca, calduta si buna si rabzi cu stoicism sa te beau fara prea multe cuvinte...

Tacuta si neagra si calda
In ceasca veghezi linga mine
Tu taci, prietena draga
Doar gindul mi-l stii foarte bine...

Gindul ca anii trec si totul se misca cu viteza ametitoare in jurul tau si nici nu realizezi de fapt ca intre timp ai devenit "a batrina"... cind mai ieri ascundeam tigarile de ai mei si imi doream cu disperare sa fiu eu, sa nu mai depind de nimeni. De aceea, atunci cind la repartitia guvernamentala de la terminarea facultatii am auzit de Portile de Fier II, nici nu am stat pe ginduri si, impreuna cu cea mai buna prietena din facultate, am ales acel loc. Argumentele au fost foarte solide pentru vremea aceea: piata sirbeasca, televiziunea sirbeasca, cafea naturala, tigari si vegeta ! Beton. Si la propriu si la figurat. Cind am ajuns la Gogosu (Doamne, ce ciudata mi s-a parut denumirea acestei comune!) si am fost repartizata la ecluza romana, am dat cu ochii de ceea ce insemna cu adevarat un santier hidrotehnic. Beton si fier cit vezi cu ochii. Nu cunosteam pe nimeni, in afara de Mioara, colega mea care era de la Braila. Nu aveam nici-o cunostinta, nici-o ruda de la Severin pina la Bucuresti. Toti ai mei erau de la Bucuresti spre Dobrogea si spre Vrancea. Ce cautam eu acolo, printre straini...ba chiar mai rau, printre olteni? ... habar nu aveam atunci. Dar eram foarte incintata, in sfirsit singura... puteam sa fumez cit vroiam, sa ascult muzica cit vroiam de tare, sa fac ce vreau! Era ca intr-o tabara. Apartamentele ca la camin, cantina si chefurile care se tineau saptaminal. Era si normal, datorita izolarii in care stateam. In insula Ostrovul Mare, pe care este amplasata hidrocentrala PF II, accesul se facea foarte greu pe vremea aceea. Nu ieseam din insula cite doua, trei luni. Si atunci aveam fel si fel de metode de a ne relaxa... pescuiam, inotam, faceam plaja, jucam fotbal, canasta, whist si zece mii cu zarurile si, la sfirsit de saptamina, cite un chef de pomina! Dar si munceam... Eram imaginea perfecta a inginerei constructor stagiar, cu casca alba pe cap, cu cizmele de cauciuc in picioare si cu multa vointa, muncind pe santierele patriei, asa cum vedeam in filmele romanesti de atunci. Ciudata imagine! Ce-i drept ca si cistigam o gramada de bani, dar la ce bun daca nu aveam ce sa cumpar cu ei. Cel mai important lucru pe care mi l-am cumparat atunci a fost un jaf de casetofon, la mina a doua, care mi s-a parut superb. Era doar al meu si puteam sa ascult cit si ce doream eu! Ti-aduci aminte, cafeluta draga, ca-mi trimeteau ai mei pachete cu cite 52 de suluri de hirtie igienica si dero? Nu de alta, dar nici ei nu gaseau tot timpul... Incet, incet mi-a trecut avintul, dar degeaba, a fost prea tirziu! L-am cunoscut pe Andi, ne-am luat si am ramas la Severin... Uneori imi pare rau ca nu m-am intors la Bucuresti... alteori nu... Oricum, sunt convinsa ce exista un destin al fiecaruia dintre noi, altfel ce caut eu pe-aici, dulceata mea? Nu! Intelege ca nu vreau sa-mi spui tu ce stii, mai ales ca nu suport zatul...

Miine Andreea are ultimul examen din lunga sesiune de iarna. Andrei se pregateste sa dea o tura prin tara: concursuri 3 zile la Iasi dupa care la Bistrita alte 3 zile. Norocosul, scapa de scoala!

[Necko]

Se duce si iarna tacuta si rece
O doamna batrina cu trena-i de gheata
Si lacrimi ii curg si-i ingheata pe fata
Cu gindul departe la vremea ce trece...

Nu-i asa, cafeluta mea draga, ca parca iti pare rau de iarna asta, cu toate ca a fost rea si geroasa, cind o vezi ca se duce asa, chircita si vlaguita si se topeste pina nu mai ramine din ea decit o gramajoara de zapada ce acopera cu indirjire un ghiocel. Si ghiocelul, la prima raza mai calduta, odata se scutura, se indreapta si, cu ochii la soare incepe sa cinte ca apucatu' "Vine, vine, priiiimavaraaaaaaa!" Si toata lumea incepe sa zimbeasca fara motiv... elevii incep sa chiuleasca... nimeni nu mai are chef de munca... si pentru toate astea dam vina, desigur, pe astenia de primavara. Ca-asa-i omu' ! niciodata nu este multumit!

Pai ce! noi doua suntem mai bune? Nuuuuuuu... mereu dam vina pe altii pentru toate belelele noastre. Tu, de obicei pe naut. Eu, pe doamna Motas Alice. O mai stii, coffee draga? Doamna, de fapt tovarasa profesoara de matematica. Ea era de vina ca la mate am avut cele mai mici note din timpul liceului. In patru ani de zile am luat un singur zece. Si acela in clasa a 11-a. E adevarat ca la geometrie, ca acolo ma descurcam eu cel mai bine, dar un singur zece. Doamne, ce fericita am fost in ziua aceea ! Cred ca a fost cea mai frumoasa zi de liceu! Si peste toate acestea, in aceeasi seara am mers si la spectacol la Cenaclul Flacara.

Era intr-o simbata. Pai da, coffee, ca in cretacic se facea scoala si simbata. Ei, si cum iti spuneam. Mai stii ce nebunie era si cu cenaclul Flacara pe atunci. Am plecat cu inca citiva colegi la Sala Polivalenta. Cred ca eram acolo in jur de zece mii de suflete, nu-ti exagerez. Stateam peste tot: pe jos, pe scari, pe unde apucam. Ce atmosfera teribila era... Singur, Nicu Alifantis ne-a facut sa cintam cu totii, fara sa ne impuna nimeni, "Traiasca Romania, traiasca tricolorul/ traiasca Alma Venus, Maria sa Poporul!" Iti mai aduci aminte, cafeluta draga, de Evandro Rosetti, de Gelu Colgeac si Florin Zamfirescu - "A cunoscut-o linga malul marii. / Era frumoasa, el era sarac/ Si si-au jurat in faptul inserarii.../ Sa se iubeasca cit se plac!" -, de Mircea Bodolan si ranitul lui dintre linii, de Mihail Stan si de mistretul cu colti de argint... de Vali Sterian, fie iertat, care ne-a facut sa-l imploram pe Dumnezeu...iti imaginezi mii de tineri care strigau "Doamne, vino Doamne! / Sa vezi ce-a mai ramas din oameni.." Si Doru Stanculescu cu "Hai, hai" si Anda Calugareanu, fie iertata, si Florian Pittis si mai ales Mircea Vintila. De regula recitalul lui Mircea Vintila raminea ultimul si, impreuna cu Florian Pittis, ne oferea un adevarat regal..."Lordul John" si "Constantin si Veronica" cu mima lui Pittis, "La hanul lui Manuc" ... totul era fantastic. Si Mircea Vintila, la fel de bonom ca si acum, modest si uman, vorbea cu noi toti...

Dar sa revin la seara aceea minunata, de care vorbeam la inceput. Si odata zice Paunescu (te rog, coffee draga, nu vreau sa-mi amintesc de el in mod special) "Stingeti, va rog luminile!" Si sala s-a cufundat intr-un intuneric de nepatruns... si in linistea aceea totala.... s-a auzit o voce cum nu mai auzisem niciodata.... fara acompaniament... doar vocea... "Cine iubeste si laaaasa, Cine iubeste si laaaasa,/ Dumneeeezeu sa-i dea pedeapsa/ Dumneeezeu sa-i dea pedeapsa.../" ... si asa, imarmuriti, am ascultat acel cintec, acea voce... Luminile s-au aprins si am vazut in fata noastra, pe scena, un tinar subtirel (oare de unde scotea o asemenea voce), frumos si cu un aer misterios... Ioan Luchian Mihalea. A fost debutul lui si al grupului Song. Era prima data cind cinta in fata a mii de oameni. Apoi a urmat recitalul grupului Song. Iti mai aduci aminte, coffee, toate melodiile din folclorul romanesc si nu numai, dar mai ales "Sapte vai si-o vale-adinca" ? A fost extraordinar. Ce soarta trista a avut acest om...

Ei, da! Si catre 4 dimineata, cind se termina spectacolul, mergeam acasa pe jos, ca doar nu mai circula nimic la ora aceea, si cintam tot drumul si eram foarte, foarte fericiti. Si mama ma astepta pe balcon, ingrijorata si hotarita sa-mi traga o mama de bataie, dar cind o luam in brate si-i cintam "Traiasca Romania, traiasca tricolorul!" se inchina si ma lasa in pace si zimbea asa, dar ca sa nu o vad eu, catre tata... Tinerii din ziua de azi! Ce poti sa le ceri !? Si ce? Parca eu eram de vina? De vina era doamna Motas Alice!

In Severin este de ieri primavara. Andreea este acasa si ne bem impreuna cafelutele, tainuind ore in sir vrute si nevrute. Andrei este acum la Bistrita. Aseara am vorbit cu el pe mirc si avem intilnire si in seara aceasta. Deja mi-e dor de el.

[Necko]

Coffee, hai sa-ti povestesc despre Ilie, pisicul albastru a lui Serban, elevul meu din clasa a 9-a. Serban are urechile ca doua antene parabolice si privirea vesnic pierduta in aburii alcoolului care nu-i mai iese din singe. E luat tot timpul si de o saptamina il cauta pe Ilie, pisicul lui albastru. Il cauta peste tot. Pe sub banci, pe banci, prin caiete, pe dupa tablouri, prin buzunarele colegilor si tot il striga:
- Iliee! unde esti ma, 'tuti mortii mati... Ilieee, iesi ma afar' ca te sparg! Doamna,nu l-ati vazut pe Ilie? Unde drac' s-a ascuns... Iliee!
Toti il cauta pe Ilie. Serban scoate capul pe fereastra si striga la trecatori:
- Hei, nu l-ati vazut pe Ilie? pisicul meu albastru. Daca-l vedeti sa mi-l aduceti!
Lumea se uita ciudat si trece mai departe. Unii isi fac si cruce. Serban iese in pauze pe hol si-i cauta pe toti prin haine si prin genti:
- Ma, nu cumva l-ai furat pe Ilie? Ilieeeeee, unde esti 'reai al dracu' de pisic! Unde te-ai ascuns?
In ora Serban sare ca nebunu' din banca si se repede la catedra.
- Doamna, Ilie, e sub catedra la picioarele dvs.!
Ma ridic, il strivesc pe Ilie ca si cum as stinge o tigare cu pantoful si-i spun:
- L-am omorit!
- L-ati omorit pe Ilieeeeeeee! Pisicul meu albastruuuuuuuuuuuuuuu!
Si vine sa vada.
- Phiu, doamna, asta nu-i Ilie! Ilieeeeee! Unde esti ma? 'reai a dracului de pisic!
In pauza Serban o intreaba si pe Eli, profesoara de serviciu, daca nu l-a vazut pe Ilie. In cancelarie toti profesorii vorbesc de Ilie. Doamne, sper sa-l gaseasca ca nu mai pot!

[Necko]

Buna-i cafeaua bauta din ceasca
Cu tortita frumoasa din fin portelan
Pictata cu zine mergind in caleasca
Dar mare si larga precum un borcan.

Cafelutza draga, ieri, la scoala, a venit domnul Borcan sa vada situatia fiului sau Georgica Borcan. Avea autobuz dupa o jumatate de ora si, cum statia de autobuz este chiar in dreptul liceului, s-a gindit ca, decat sa se plictiseasca in statie, mai bine vine in clasa si asa mai trece timpul. Era luat bine. A trebuit sa stau la 1,5 m de el ca sa nu cad din picioare. Iata mai jos, partial, conversatia noastra, dupa introducerea de rigoare cum ca cine e el si ce vrea:

Domnul Borcan: Doamna, joarda aveti?
Eu : ce?
D.B. : boata
Eu : ce-i aia?
D.B. : batz, doamna ! aveti?
Eu : nu, i-am zis

Si atunci domnul Borcan s-a intors catre clasa si a inceput o cuvintare:

D.B. : Baaai! Pe vremea mea aveam un profesor, nici musca nu se auzea !!! ...

Eu, 10 cm in dreapta spatele lui, faceam semne catre clasa la modul: vedeti !!! asa v-ar trebui si voua ! si in secunda aceea se intoarce domnul Borcan catre mine si ma surprinde. Eu, devin brusc serioasa si incep sa dau aprobator din cap, in timp ce toata clasa izbucneste in ris. Domnul Borcan se incrunta, ramine cu vorbele in aer... surprins de semnele pe care le faceam in spatele lui si atunci, ca sa salvez situatia, am inceput sa vorbesc foarte serios si sa-i explic ca la orele mele Borcanel e un copil relativ bun cu note intre 2 si 10.

D.B. : dooooooooi !???? a stigat domnul Borcan

Si a luat-o la goana dupa fiul sau. Borcanel a fugit pe dupa banci si s-a ascuns dupa mine, in spatele catedrei. Da cafeluta, pe cuvint iti spun. Intr-o alta zi a vrut sa-l bata si-n cancelarie dar noroc ca m-am nimerit acolo si m-am interpus intre cele doua borcane. Sa revin insa la ziua de ieri. I-am spus domnului Borcan sa-si rezolve problemele cu tinarul Borcanel acasa. Domnul Borcan a fost de acord dar s-a luat de ceilalti copii, mai ales de Ileana, spunidu-i ca vorbeste prea mult:

D.B. : Tu! ai gura cam mare si ti-o inchid eu daca singura nu esti in stare !

Ileana s-a ridicat brusc in picioare, a scos pieptul inainte, a ridicat barbia si i-a raspuns

Ileana: Cineeeeeeeeeeeee??? eu ??? da' ce? Georgica e mai bun ??? ca daca ma mai injura de morti eu il bat, sa stiti !!!! ce daca vine cu tasu la scoala, ca nu mi-e frica, !!! il bat de se c*ca pe el !!!
Eu : Ileana ! nu-i frumos ! (incercand sa par cit mai serioasa)
Ileana: pai ce Doamna ! pe mine sa nu ma injure nimeni de morti ca-l omor!

Intre timp, Dan Crac, total offtopic, intreba:

Crac : Domnu’ Borcan, da’ putem sa ne aducem singuri joardele? ca eu vreau sa am joarda mea !!! de ce sa ma bata doamna cu joarda lu' Borcan?

Eu, desigur, incerc iar sa aplanez situatia si sa calmez spiritele si spun

Eu : Domnu' Borcan, si eu am facut scoala de mult, dar nici pe noi nu ne-a batut nimeni si tot am invatat carte...
D.B. : Se vede! nici macar nu e liniste in clasa. Baaaaaaaaaa, linisteeeeee !!!
La noi nu se auzea nici musca !

Dar, coffee draga, misto a fost si prima mea conversatie cu Georgica Borcan de pe sem I, cind l-am scos la lectie si l-am intrebat:

Eu : Tu esti murdar sau asa esti tu negru ?
Georgica Borcan: Sunt murdar, Doamna.
Eu : Ia arata-mi miinile

Borcanel imi arata miinile: neeeegre! si unghii... nu pot sa-ti spun cum aratau

Eu : dar tu nu te speli pe miini cind maninci? cum poti minca cu miinile astea?
G.B. : pai nu ma spal, Doamna, ca nu maninc...
Eu : cum ma, nu maninci? deloc?
G.B. : ba da, la prinz
Eu : pai si atunci nu te speli?
G.B. : nu
Eu : si dimineata?
G.B. : dimineata ce?
Eu : nu te speli pe fata, pe dinti?
G.B. : nu
Eu : maaaa, putzi! tu nu te vezi cum arati?

Georgica avea picioarele goale in tenesi chinezesti si o bluza pe el mizerabila, iar pe fata erau dire de murdarie, probabil ca bause apa si se stersese cu mineca. Asta era chiar in ziua in care l-a alergat taica-su prin cancelarie. A doua zi, cind am intrat in clasa, Georgica a venit sa ma intrebe nu stiu ce. Nu l-am bagat in seama. Iar m-a intrebat de vorba si, cind ma uit mai bine la el, Georgica avea miinile curate si se albise la fata. Avea sosete si era tare mindru. De altfel, Borcanelu e chiar un pusti simpatic si nu e prost deloc. Eu le dau un fel de teste la care ii las cu cartile si caietele deschise si e destul de istet sa caute si sa raspunda corect, asa ca la ultimile doua teste i-am dat un 9 si un 10. I-am spus domnului Borcan, asta la final de conversatie, de ultimele rezultate ale fiului sau si, foarte mindru, Borcan senior s-a inseninat la fata si i-a promis bani !!!

Noroc ca mai erau 5 minute si venea autobuzul si domnul Borcan a iesit din clasa, nu inainte de a spune un Buna ziua!!! drastic copiilor, care s-au ridicat Drepti! si l-au salutat intr-un glas: Buna – ziua!

[Necko]

Nu-mi amintesc nimic din ziua aceea. A fost o zi absolut banala. O zi de inceput de primavara, care nu iese cu nimic in evidenta. O zi de vineri. Eram a XI-a. A doua zi, simbata, aveam scoala. Imi amintesc doar sfirsitul zilei. Mama facuse in acea seara friptura de pui cu mujdei de usturoi si mamaliguta. Tata s-a ocupat personal de mujdei. Eu, in asteptarea mesei, urmaream fara nici-un interes la tv un film. Bulgaresc. Eram imbracata de casa, nu mai stiu exact cum, dar stiu ca pe cap aveam un clop facut dintr-o palarie pe care tata a trebuit sa mi-o cedeze, la insistentele mele, cu toate ca era una din palariile lui bune. O spalasem si o uscasem tragind de boruri pentru a sta cit mai pleostita. Eram tare mindra de acel clop si nu il scoteam de pe cap decit cind dormeam. Mergem si la scoala cu el. In sfirsit ne asezam la masa.Eu la locul meu linga calorifer, tata in celalat capat al mesei iar mama intre noi. Savuram puiul delicios in timp ce conversam pe diferite teme cotidiene fara importanta.

In acea secunda am simtit cum scaunul pe care stau incepe sa vibreze. Ridicam ochii si ne uitam unii la altii. Masa incepe sa vibreze, la inceput in plan vertical si apoi orizontal. Lustra capata o traiectorie de pendul... secundele se maresc... Tata spune, cu un calm fortat, sa stam linistite... nu-i decit un cutremur... avea sa se termine imediat. Dar nu. Totul a inceput sa se zdruncine in jurul nostru din ce mai tare. Lumina se stingea si se aprindea intermitent. Am intepenit cu miinile pe masa si am crezut ca totul se va sfirsi in clipa aceea care nu se mai termina... Nu ne-am miscat de pe loc. Tata incerca sa spuna ceva sa ne linisteasca, dar nu-l auzeam, il vedeam ca prin apa, de mama aproape ca nici nu mai imi aduc aminte. In jurul nostru erau zgomote pe care le percepeam fara sa le aud. Minutul in care a durat cosmarul a fost interminabil. Deodata totul s-a oprit. S-a lasat tacerea. Si intunericul. Nu simteam nimic. Nu auzeam si nu vedeam nimic. Dupa alte citeva clipe l-am auzit pe tata spunid... "a trecut" . A cautat un chibrit si a aprins o luminare. Si atunci am inceput sa ne miscam foarte repede... cautati-va buletinele... imbracati-va ... cheile ... iesiti repede afara ... calmati-va ... Am intrat in sufragerie sa imi iau buletinul, era intuneric si in camera patrundea doar lumina de afara. Nu stiu ce lumina era, luna... nu stiu. Pe jos am calcat pe cioburi, am vazut vitrina cazuta si ghivecele cu flori sparte si amestecate cu pamintul din ele. Am luat buletinul, mi-am pus un pardesiu pe mine, am deschis usa si am coborit pe scari. Victorita, prietena si vecina mea de la doi, cobora plingind. Atunci am simtit ca nodul care-mi statuse in git se duce si am urlat. Primul sunet pe care am putut sa il scot. Nu a fost plinset, nu a fost vaiet, a fost un urlet pe care l-am eliberat si care m-a eliberat din tensiunea care ma paralizase.

In fata blocului se adunase toata lumea. Ne uitam unii la altii, ne inventariam din priviri. Eram bine toti. Ciudati dar vii. Imbracati in pijamale, cu paltoanele peste si cu papuci in picioare... unii aveau genti, bagaje, altii nu aveau nimic. Gindurile noastre au inceput sa o ia razna. Vine inca un cutremur ... trebuie sa mai fie replici... Dar nu a mai fost nimic. Sau poate nu mai stiu eu. Din centrul Bucurestiului au inceput sa vina primele vesti... a cazut Dunarea... Scala... blocul de la Rossetti ... oameni morti... blocuri de zece etaje... rudele noastre. Tanti Flori si nenea Nelu stau la etajul noua... daca s-a intimplat ceva. Nu puteam afla nimic. Totul era intrerupt, energia electrica, telefoanele. Cineva vine de la Lizeanu. Incerca sa ne descrie grozavia dar mintile noastre nu pot percepe. Nu era nimic adevarat , totul era un cosmar pe care doream sa-l stergem din mintea noastra odata cu venirea zorilor.

Dar nu. Dimineata a venit, scotind la lumina zilei dezastrul in care fusese aruncat Bucurestiul. Impreuna cu Mihaela, colega mea, am plecat la liceu. Liceul, cladire veche, rezistase, doar zidurile erau fisurate, geamuri sparte... Am plecat catre Lizeanu. Acolo, la o distanta de 50 metri jur inmprejur, totul era ingradit si nu se putea apropia nimeni. Nu vedeam nimic jos dar ce era deasupra noastra se dezvaluia cu toata grozavia dezastrului. La parterul blocului, la ultima scara dinspre intersectie, cineva avusese "geniala idee" sa scoata un stilp de rezistenta pentru a putea pune in vitrina magazinului o Dacie. Datorita acelui stilp, structura de rezistenta a cedat, blocul s-a despicat in doua pe casa scarilor , de la etajul zece pina jos, parterul si etajul unu afundindu-se practic in pamint. Imaginea era de cosmar... se vedeau camerele despicate, covoare atirnind de la un etaj la altul, acolo un pian, acolo un frigider... un dulap... acolo au fost oameni... au fost. La Rossetti, la Scala, la Dunarea nu mai erau decit niste mormane de beton, fier si carne. La Mosilor, in Militari .. peste tot era mult fum si oameni tacuti. Era foarte ciudat cum toti devenisera tacuti. Am vazut o familie, tatal, mama si o fetita. Tatal cara niste valize, mama "tira" fetita de mina, iar fetita ducea o papusa in brate, o papusa pe care o tinea de cap. Transportul in comun era paralizat. Am mers pe jos pina in Militari sa-mi vad prietenele. Erau in viata, slava Domnului. In orele care au urmat auzeam vesti care aveau sa ne indurereze si mai mult... a murit Toma Caragiu ... a murit Bocanet ... a murit Doina Badea ... au murit rude ale colegilor mei... A murit ceva din sufletul nostru, al tuturor, atunci.

4 martie 1977. E singura zi din viata mea pe care as vrea sa o pot uita si pe care stiu ca nu o voi uita niciodata.

[Necko]

O cafea de demult, cu gust cam ciudat
Tutun chinezesc si-un BT scuturat
O muzica ce-mi revine in minte mereu
Ma intorc iar in timp in al meu Ateneu.

Cafeluta draga, acum citeva zile cineva a rostit cuvintul magic - Rick Wakeman. Cum l-am auzit, am dat fuga la cutia cu casete audio si am cotrobait pina am gasit cele doua casete pe care le cautam - "Journey to the Centre of the Earth" si "The Mythes and Legends of King Arthur and the Knights of the Round Table". De atunci le ascult intr-una. De aceea m-am gindit ca ar fi cazul sa te pun in tema ce m-a apucat si de ce te asasinez cu aceeasi si aceeasi muzica de citeva zile-ncoace. Pai sa-ti explic.

Prin anii '79 - '80, cind eram studenta, mergeam in fiecare miercuri si vineri la Ateneul Tineretului, pe Aleea Alexandru nr. 38, linga Statuia Aviatorilor. Acea cladire frumoasa reprezenta in aceea perioada locul de intilnire a multor tineri din Bucuresti. Erau zile destinate concertelor de muzica clasica, zile destinate celor care incercau sa faca teatru, celor care pictau, seri de discoteca, dar mai ales seri in care se faceau auditii de muzica rock dar si soul si jazz. Acestea erau zilele de miercuri si vineri, cind ne intilneam, fel si fel de tipi cu diverse preocupari sociale, studenti, elevi, muncitori - da, da, ai auzit bine, muncitori - si ascultam muzica. Acolo am ascultat pentru prima data marile legende ale rockului. Acolo am auzit de ei, am aflat multe despre vietile lor, am vazut cum aratau. In aceea perioada nu exista, cred, alt loc in care sa poti avea acces la o astfel de lume. Acolo am reusit sa fac rost de LP-urile celor mai ascultate formatii de atunci. Cind ajungea si la mine un disc, il mingiiam, il protejam ca pe un bibelou, il ascultam si il inregistram pe magnetofon dupa care, cu inima strinsa il dadeam mai departe. Ascultam tot.

Hai sa-ti povestesc, coffee draga, cum decurgea o asemenea seara. Ne intilneam la Ateneul Tineretului, unde aveam acces pe baza de legitimatie, seara la ora 7. Eram toti niste razvratiti. Baietii aveau parul lung, unii lasat pe spate, altii strins in coada, mai putin liceenii care erau obligati sa se tunda. Purtam haine largi, nelipsitii blue jeans pe care ii obtineam cu mari dificultati. Fetele purtau haine din pinza topita, ii, rochii lungi si traistutele de abba, la mare moda atunci. Aveam parul lung, cu multe suvite subtiri impletite. Pina incepea auditia, mergeam in barul ateneului unde beam pepsi, cafea naturala si fumam tigari chinezesti - Double Hourses, Golden Dear, Ancient Porcelan si citeodata si BT, vestitele tigari bulgaresti (or mai exista oare?). Intre timp Victor Ionescu pregatea auditia in sala cea mare. Aseza boxele uriase, pregatea diapozitivele, magnetofonul, discurile si cele doua pickup-uri.

Apoi ne dadea adunarea. Si ne asezam care pe unde, cu sticlele de pepsi linga noi si atunci incepea magia. Timp de doua ore ascultam muzica pregatita pentru acea seara. Vedeam marite pe ecran chipurile componentilor trupei respective, aflam totul despre ei, toate miscarile care se faceu in componenta trupei, aflam tot. Nu numai Victor se ocupa de ceea ce ascultam. El era un fel de coordonator al serii. Poate miine seara ma ocupam eu, poate poimiine Kuki..., sau Bogdan. Oricine putea sa prezinte ceea ce simtea ca doreste sa impartaseasca si celorlati din preferintele lui. Seara se impartea in doua parti distincte. In prima parte se facea o retrospectiva a unei anumite formatii, retrospectiva care dura saptamini poate, pina epuizam tot ceea ce acea formatie produsese. In a doua parte ascultam un LP nou, la intimplare, adus in ultimul moment de catre unii din noi. Astfel am ascutat Beatles, Jethro Tull, Led Zeppelin, Pink Floyd, Rick Wakeman, The Who, Yes, Frank Zappa, Genesis, Electric Light Orchestra, Emerson, Lake and Palmer si nu mi-ar ajunge o suta de file de jurnal sa insir toate discurile pe care le-am ascultat in acei ani minunati. Tot atunci am vazut pentru prima data, pe caseta video, The Who cu opera rock Tommy - ce capodopera! - nici nu am mai vazut-o de atunci, si un concert intreg cu Police, cred ca era in '81. Mi se parea fantastic sa-i vad cum cinta, cum se misca, ce inseamna un concert, nu-i stiam decit din diapozitive. Era pentru prima data cind ii vedeam "in realitate". Sigur, cine ma aude acum, din cei tineri, care au vazut tot si au auzit tot gratie VH1-lui si nu numai, probabil vor crede ca exagerez. Nu exagerez.

Citeodata, fara sa ne stie nimeni, fara prea multa vilva, mergeam intr-o camera de la etaj si ascultam inregistrari ale Metronomului lui Cornel Chiriac, cel care ne-a invatat de departe ce inseamna muzica buna. Trecusera 5 ani de cind murise, dar noi tot ii mai ascultam pe furis emisiunile. Iata ca in acest an, tot in noaptea de 4 spre 5 martie, nefasta zi, s-au implinit 29 de ani de la asasinarea celui care a insemnat atit de mult pentru noi.

In pauza dintre cele doua parti ieseam la o tigare si-l ascultam pe Cristi Minculescu, colegul meu de facultate, cum ne povestea ce probleme avea in tara in timpul concertelor pe care Irisul le sustinea in limitele indicatiilor de partid si de stat. Parul prins la spate cu agrafe, tinuta decenta, versuri cenzurate si timp limitat la maxim. Liviu Tudan facea repetitii la subsolul Ateneului cu al sau Rosu si Negru iar Gelu Colgeac ne povestea despre marii actori alaturi de care, timid si fericit ca un incepator, juca. Nu ma crezi, cafeluta draga? N-ai decit sa-i intrebi si pe ei de Ateneul Tineretului. Intr-o seara am avut si un musafir aparte, Dan Andrei Aldea si, desigur, acea seara a fost seara "Sfinx".

Serile se incheiau frumos, plecam pe la casele noastre fredonind acordurile ultimei melodii ascultate iar troleibuzul 85 ma ducea acasa unde stiam ca ai mei nu ma vor mai certa, se obisnuisera si ei cu serile mele de miercuri si vineri. Doar tigarile aveam grija sa le ascund bine. E atit de mult de atunci... si nu mai stiu nimic de prietenii mei.

De aceea, coffee draga, de cind am auzit cuvintul magic ascult intruna Rick Wakeman. Nu l-am mai ascultat de atunci.

Vara a venit si la Severin. Andreea vine astazi acasa de la Timisoara iar Andrei a terminat in sfirsit concursurile prin tara cu tenisul de masa. Toata ziua stau cu gura pe el: invata, invata, invata! Ce-oi avea cu el? Nici eu nu am chef de scoala, daramite el...

[Necko]

Moniaaaaaaaaaaaa, da-i drumu
Lasa-l, ca-l omori!
Pe Ilie, mai Serbane,
L-a calcat tramvaiu-n zori!

Coffee draga, mai e putin si vine vacanta de primavara. Si apoi inca putin si vine si cea de vara. Si gata anu' scolar. Nici nu-mi vine sa cred ca am rezistat aproape un an in compania acestor mici diavoli numiti elevi. Mai stii cind, la inceputul semestrului unu, pina se ne cunoastem mai bine, eu si ei aveam o relatie de tipul "care pe care". In prima faza ei au avut un oarecare avantaj, ceea ce m-a facut la vremea respectiva sa fac urmatoarele marturisiri...

De fiecare data cand se suna de intrare, caut catalogul clasei la care trebuie sa merg si ma apuca groaza. Stiu ce ma asteapta. Iadul. In drum spre.... , zeci de chipuri cunoscute, ale caror nume nu le cunosc, trec prin fata mea, se lovesc de mine, se feresc de mine si imi adreseaza fel si fel de replici:

"Buna ziua, Doamna!" "Ce faceti, Doamna?!", "Da-te bai la o parte! Nu vezi ca trece Doamna?" "Doamna, ma-nvoiti si pe mine, ca am o treaba?!"

Pun mana pe clanta usii, dau sa deschid si in clipa aceea usa se deschide brusc si din clasa ies urlind niste baieti agresati de fete... Si atunci incep si eu sa urlu:

- Intrati in classssssaaaaaaaaaaaa !!! Cine intra dupa mine ia absenta!

Bineinteles ca, in acea clipa, daca nu ma lipesc de perete, risc sa fiu luata de valul de nebuni care vin din urma. Brusc toata clasa miroase a tutun. Cu greu ajung la catedra, unde incerc sa-mi iau pozitia autoritara de profesor in fata clasei. Dar in acelasi timp observ cu groaza cum Monia il strange de gat pe Gaita cu disperare, iar Gaita, cu ochii iesiti din orbite, face semne disperate ca nu mai are aer. Incerc sa-l smulg pe Gaita cu forta din clestele lui Monia si deja sunt epuizata. In penultima banca de la perete Serban sta cu capul pe masa, cu privirea pierduta si galben la fata. Il intreb:

- Ce-ai, Serbane? Ti-e rau?

Serban nu raspunde, in schimb toata clasa imi spune in cor:

- A venit fratisu' din armata si au mers sa bea o bere!

Serban e mort de beat. Nu aude, nu vede. In fine. Reusesc sa fac prezenta, timp in care toata lumea se cearta cu toata lumea pentru: pixuri, caiete, 2.000 lei, injurat de rudele apropiate vii sau moarte, scaune, locuri linga persoane favorite, etc. La intrebarea stupida si absolut prosteasca din partea mea :

- Ce-am avut de invatat pentru astazi?

toata clasa raspunde-n cor:

- NIMIC!

- Atunci - zic eu - trecem mai departe si data viitoare dam lucrare.

Apuc sa spun trei cuvinte si ... suna clopotelul! "Saved by the bell!" Fericita, insfac catalogul si o iau la goana printre rinduri, sa apuc sa ies prima din clasa in speranta ca voi ajunge in siguranta la cancelarie.

Asta era pe vremuri, cafeluta draga. Acum lucrurile stau cu totul altfel. Avantaj eu. Notele de doi si de trei si-au facut efectul. Dar si notele de 9 si 10. Serban inca-l mai cauta pe Ilie, pisicul albastru. Monia stringe un copil de git doar o data pe saptamina (ieri tocmai s-a consumat evenimentul, asa ca saptamina asta stau linistita).

Problema-i alta acum, coffee draga si nu stiu cum sa mi-o explic. Indiferent ce le-as face si ce le-as zice, aceste mici fiare tin la mine. Si eu la ei. Si ei s-au prins, fir-as a naibii. Oricum, important e ca vine vacanta si scap de ei... si ei de mine

[Necko]

la radio se anunta frig. azi ma simt liber. azi ma simt singur. azi ma simt ca sarea in iaurt, ca un pedofil in emisiunea cu abracadabra, ca magicianul intr-un film xxx, ca un chel intr-un documentar despre rock-ul anilor '80 ce prindea la fete. inexistent. si maine e o alta zi. diminetile furibunde au un gust delicios cand tramvaiul 7 intarzie 5 minute. e noapte. profesorii mei inteleg semnificatia cuvantului om. eu nu am trecut de a. si deodata ma trezesc bulversat ca iaurtul de ieri nu mai are gustul pe care il stiam dintotdeauna, desi frigiderul a fost reparat cu mari eforturi. oare copilul din mine isi revendica si aceasta perioada cenusie din viata mea? cuvantul e mai puternic. diminetile linistite se scurg cu mine si nu pot sa mai inteleg unde s-a dus cel pe care il stiam in mine, cel care era alaturi cand nimeni nu era. imi placea sa cred ca dintotdeauna sunt acela si niciodata nu o sa vina celalalt in locul meu. celalalt e depresiv, celalalt scrie si picaturile de roua uda picioarele feciorelnice intre care scrie dorinta. calcaiele se murdaresc in pamantul reavan si primavaratic, ochii ii zboara spre orizont. cine e ea? tristetea...
fleosc! apa fierbe la 100 de grade, iar fizica solidului imi spune ca nu e a mea si probabil ca nici nu va fi. intr-un fel ma doare asta, imi da un sentiment de singuratate ce nu pot sa il suport, ce ma roade pe dinauntru si ma face sa ma gandesc la tacerea diminetilor coreene. o, seul, metropola a lumii asiatice! dar sa nu o dau pe franceza... am un vis. toti avem visuri cand suntem tineri si toata ironia sadica a vietii e sa le vedem cum dispar unul cate unul pane ne fac si pe noi sa disparem. si singurul gand ce imi poate trece prin cap in acest moment moare inainte de nastere. timpul se opreste. totul din fata mea se intetoseaza pana ajunge un nimic. stau si ma uit la acel nimic, dar aceasta nu il impresioneaza cu nimic. si eu care credeam ca am o privire taioasa... am tras jaluzelele sa ma ascund de perdea. acum e mai cald. la radio se anunta moarte. e periculos sa crezi ca haosul in care traim poate fi redus la un simplu sistem de ecuatii diferentiale liniar omogene, desi unui puiut nu i-ar putea trece prin minte asta nici intr-o mie de ani traiti cu intensitatea marilor sperante. lumea e un puiut. te ador...
locul meu e gol, vantul gol trece prin cripta ca urmare a interactiunii dintre masele de aer si asta imi da un sentiment de solitudine extrema. omul fara idei ne-a pus sa scriem pe o foaie o caracteristica a noastra de care ne e frica sa o aratam celor din jur. am scris agorafobie si cand am intors foaia am vazut pe revers numele meu. am pus-o in buzunar sa imi aduc aminte ca de fiecare data cand vad torentele de oameni mergand pe strada in fiecare directie, cand vad zambetul lor fortat, dar cotidian si preocuparea lor pentru urmatoarele 59 de minute, imi vine sa tip sa ma ridic deasupra lor si sa le spun: va veni si ziua in care toti veti muri si nu pot sa sper decat ca ne vom intlni in acelasi cimitir, dar imaginea crucii cu numele meu pe ea ma impiedica sa fac asta. a luat bucata de hartie si a amestecat-o cu altele, iar cand a citit-o s-a impotmolit la jumatatea cuvantului si si-a adus aminte ca nu vrea ca lumea sa stie ca punctualitatea nu este una dintre calitatile sale. la radio se anunta spasm. timpul mi-a lasat trupul contorsionat de cosmarurile unor generatii viitoare. cu fiecare colt din el dau de o noua semnificatie a cuvantului om si imi vine sa iau foc spontan ca o torta aprinsa de un fulger divin.
destin, un cuvant gol ce incearca sa imi umple spatiul lasat de esecuri si frustrari, nestiind ca toata aceasta forta este doar in mine. ma astept la un paradox, dar ma gandesc cum vor fi diminetile de aprilie fara un zambet si doi ochi verzi ce au si ei putearea sa opreasca timpul... la radio se aude un mars funebru distorsionat de difuzorul roz. purificare...
albastru? nu. rosu? pe aprope! violet? vezi ca esti nesimtit! alb? nimic nu e alb! verde. dezarmat! ah, az tot nu am chef de ni'ca! am sa mor, o sa mori, vom muri. ce se va alege din lumea asta?


ciudata lume....

[Necko]

Caffee esspresso, prea mica si tare,
Caffee cappuccino, doar frisca se pare,
Caffee americano, prea slaba si mare,
Caffee a la Necko, delicioasa savoare!

Doamne, ca dor mi-a fost de tine, cafeluta draga! Nici nu stii cit ti-am dus dorul si cit ti-am simtit lipsa. Degeaba am incercat sa te inlocuiesc cu fel si fel de chestii precum cola, caffee esspresso, caffee americano, capuccino, cafea cu lapte... nimic nu se compara cu tine, cafeluta mea draga si buna, facuta de filtrul meu vechi si lenes!

Dar gata, acum sunt acasa, stam amindoua fata in fata si te vad pregatita si nerabdatoare sa-ti povestesc ce-am mai facut si pe unde am fost. Ok, deci fii atenta, dulceata mea!

Mai stii ca de asta iarna am tot facut repetitii cu citiva elevi si profesori de la Colegiul "Traian" din Severin si am realizat o piesa de teatru in spaniola, "La muchacha de Andros" de Terencio, o comedie draguta cu care, in data de 23 aprilie, am participat la festivalul de tineret de teatru greco-latin de la Segobriga - Spania.

Duminica, 18 aprilie, a venit si ziua cea mare, cind ne-am imbarcat in microbuzul de 20 de persoane, cu fel si fel de bagaje, haine, costumele de teatru, obiecte care faceau parte din recuzita pentru piesa, apa plata si minerala, mincare, multe dulciuri, muzica si mai ales multa voie buna si, la ora 11 dimineata, am plecat la drum.

Am hotarit sa trecem vama pe la Cenad, deoarece auzise domn Stefan, soferul nostru, ca e mai bine si mai liber pe acolo decit pe la Nadlag. Am trecut de Timisoara si, dupa citiva km, destul de multi, am realizat ca am gresit drumul si ne-am intos. PRIMA INTOARCERE. Din acel moment am presimtit ca ceva nu e in regula cu domn Stefan. Dar am trecut repede peste gindul cel negru si, cu multa bucurie in suflet, asteptam sa ajungem mai repede la vama. Mai trecusm pe acel drum cu doar doua saptamini inainte si mi se parea ca parca era mai bun si ca nu avea atitea gropi, hirtoape si ocolisuri. Am trecut prin niste satucuri nevazute si necunoscute, deja nu mai stiam unde ne aflam, iar vama parea ca nu mai exista. Am oprit masina si am intrebat doua doamne, ce mergeau pe biciclete, care e drumul spre Cenad si, stupoare (sau nu) o luasem, desigur, pe un drum gresit. PRIMA INTREBARE. Am ocolit citiva zeci de km, pe niste drumuri necalcate de masina si, cind in sfirsit am ajuns in vama, era deja seara.

Aici este cazul sa iti fac cunostinta, coffee draga, cu madam Niculina, zisa si computerul de bord, nevasta lui domn Stefan, care ne-a insotit in aceasta calatorie in calitate de co-pilot, cititor si interpret de harti si drumuri europene si nu in ultimul rind, ghid. Doamne, unde i-am gasit !?! Ei au fost blestemul nostru, care ne-a bintuit de la plecare pina la intoarcere, asa, ca sa nu ne tihnesca calatoria.

Vamesii romani ne-au trecut repede in revista si calculator, iar cei unguri ne-au invitat sa dam bagajele jos. De spaima ca ne vor confisca mincarea, madam Niculina si domn Stefan au intins masa pe bancile din vama, au taiat rosii si castraveti, salam si piine, slaninuta si gogosari si au inceput sa manince, cit mai mult, in ideea ca "mai bine cu burta plina, decit cu mincarea confiscata". Doar ca vamesii unguri, dupa ce au aruncat o privire de ansamblu, fara a se atinge de bagaje, ne-au pus stampilele pe pasapoarte si ne-au urat drum bun. Era deja 9 seara si noi abia intram in Ungaria. Din acest moment a inceput cosmarul.

Dar despre asta o sa-ti povestesc mai tirziu, coffee draga. Ca de, gata vacanta! ma asteapta micile mele fiare sa dau ochii cu ele. Si stii ceva, coffee? chiar mi-e dor de ele!

[Necko]

In noaptea cea neagra si fara sfirsit
Colindam la-ntimplare, spre infinit
Spania e un miraj, un castel
De nisip naruit si plin de mister.

Si cum iti spuneam ieri, draga coffee, am intrat in Ungaria. Toata noaptea am bintuit drumurile judetene si comunale ale Ungariei. Am trecut prin zeci de orase si orasele, comune si sate, vai si dealuri. In fiecare localitate madam Niculina cobora din masina si cerea relatii cite unui trecator razlet, vorbind maghiara cu amindoua miinile. Ne-am intors din drum de nu stiu cite ori. Am trecut prin aceleasi locuri periodic. Intr-un final, a doua zi la 9 dimineata am reusit sa iesim din Ungaria si sa intram in Austria. Ce sa-ti mai spun, coffee draga !? La fel s-a intimplat si in Austria si in Italia si mai tirziu, in Spania.

Pina la urma am inteles si ratiunea acestor chinuri la care am fost supusi. Domn Stefan ocolea autostrazile pentru a nu plati taxele, in schimb facea sute de km aiurea, consumind motorina a carei valoare depasea cu mult taxele de autostrada. La inceput am fost contrariati si foarte nervosi. Mai ales copiii, care au inceput, pe un ton nu tocmai politicos, sa ii transmita lu' domn Stefan parerea lor depre el. Nemultumirea lor fiind cu atit mai mare cu cit acesta nu le permitea sa asculte muzica deoarece, spunea el, se ard firele din bord. Din cind in cind le mai troznea cite un post cu muzica clasica pe care-l prindea la radio, spre disperarea copiilor si nu numai a lor. Cu timpul insa, ne-am obisnuit cu traditionalele gresiri de drumuri, intoarceri cu spatele si ture de sensuri giratorii si chiar am ajuns sa facem pariuri si sa contabilizam toate aceste mici "distractii".

De regula, cind ajungeam la cite un sens girator, ne invirteam in jurul lui cel putin de 3 ori pina se hotara computerul de bord (a se citi madam Niculina) in ce directie trebuie s-o luam. Si in proportie de 85 % directia era, desigur, gresita. Drept pentru care ne intorceam, mai dadeam doua ture la rond, mai intrebam 2 - 3 persoane, si in final o luam intr-o directie aleatorie.

Chiar si pe putinele portiuni de autostrada pe care totusi am reusit sa ajungem, domn Stefan a reusit performanta sa greseasca drumul si sa dea cu spatele. Iti imaginezi, cafeluta draga, ce inseamna sa dai cu spatele pe autostrada, in Italia la Mestre, in plin trafic? Nu cred ca vrei sa stii citi ne-au facut prieteneste cu mina, aratindu-ne degetele mijlocii si cum se auzeau claxoanele...

In sfirsit am ajuns la Lido - Venetia. Dupa ce am dat trei ture de sens girator la intrarea in Lido, rond care de altfel era foarte frumos ornamentat cu lalele multicolore, am tras la hotel Tahiti, pe malul marii Adriatice. Dupa ce ne-am cazat, am luat vaporetul si fuga la Murano si Venetia.

Venetia la inchidere. Asa as putea denumi acea seara. Piata San Marco era aproape goala, porumbeii se culcasera si singura satisfactie a fost ca am baut un cappuccino la Cafeneaua Florian, in acordurile orchestrei de romani care concertau in fata cafenelei. Ploaia a incheiat seara, fiind in perfecta concordanta cu sufletele noastre obosite si ravasite.

A doua zi dimineata, un soare minunat ne-a invitat pe malul marii... nisip fin, scoici frumoase si apa limpede si rece.

Am plecat, mai odihniti si mai bine dispusi, spre Verona. Desigur, pe un drum gresit. Dupa o ora de mers aiurea si la insistentele noastre, domn Stefan a acceptat sa intre timid pe autostrada. Alta viata. Titan Ice.

Acum, ca am vazut si Verona, sunt sigura ca Romeo si Julieta au exista cu adevarat. E minunat acest oras cu stradutele lui inguste si cu miile de tineri pe care ii intilnesti pretutindeni. Curtea in care se afla casa si balconul Julietei este atit de mica, incit ar putea trece neobservata daca nu ar fi indicatoarele puse la tot pasul si care te indruma vrind-nevrind catre acest loc romantic. Dar cele mai impresionante sunt, nu atit micutul balcon al Julietei, cit zidurile curtii interioare pe care sunt lipite mii de biletele de dragoste, in toate limbile pamintului, scrise de tineri de pretutindeni, lipite cu scotch, guma de mestecat si alte materiale adezive. A ! si btw, sa stii, coffee draga, ca nu exista nici-o piscina in curte !

La doua strazi mai departe se afla Arenele Romane, o constructie gradioasa si impunatoare, cu o acustica deosebita. E uimitor ce mic te poti simti, stind pe o treapta de piatra intr-o asemenea arena antica. Oare cum se simteau gladiatorii? La intoarcere am mincat in mare graba o inghetata la cornet, am comandat o pizza la pachet si repede, repede la autocar, sa nu il suparam prea rau pe domn Stefan si sa ne lase acolo, dupa cum ne amenintase la sosirea in Verona.

Am plecat mai departe spre riviera italiana si apoi cea franceza, via Genova.
Dar despre asta iti povestesc miine, coffee draga, ca deja te-ai racit si mie-mi placi calda.

[Necko]

Un pahar de sampanie la malul marii,
Cazinouri, lumini, limuzine Ferrari,
Ca niste vipuri ne-am fi simtit
La Monte Carlo de-am fi oprit...

Neatza, coffee draga! Fii pe faza si ai grija sa nu te racesti daca vrei sa-ti povestesc mai departe.

Riviera italiana e superba, iar cea franceza fantastica... cred. Caci le-am strabatut noaptea si nu am vazut decit luminile oraselor si care, ce-i drept faceau ca totul sa para pur si simplu ireal. Genova, San Remo, Nice, Cannes, Monaco, Monte Carlo... dar, ne-am zis, vom opri la intoarcere la Monte Carlo si vom bea o sampanie pe malul marii si vom baga 1 Euro - 2 la jocurile mecanice, vom trage o data de maneta si ne vom lauda ca am cistigat sau pierdut la jocuri de noroc! Pina una alta insa ne-am oprit la o statie de benzina de unde am luat citeva suveniruri pe care scria Monaco, sa nu uitam ca am trecut pe-acolo.

Spre dimineata am intrat in SPANIAAAAA !!! Doamne cit mi-am dorit sa ajung aici! Din clasa a 9-a, de cind am inceput sa invat spaniola, mi-am dorit sa ajung sa vad aceasta tara minunata. Cu timpul dorinta a devenit doar un vis, mai ales inainte de '89, dar iata ca, dupa atitia ani, s-a ivit aceasta sansa si nu oricum, ci chiar sa particip la un festival de teatru ! Ochii mei priveau pe geamul autocarului, vedeau Mediterana, vedeau pamintul rosu al Spaniei, casele albe, micute si cochete si nu puteau crede ca totul e real! Coffee draga, iti marturisesc o chestie, dar sa nu rizi de mine. Era un soare foarte puternic, prea puternic pentru ochii mei, dar nu am vrut cu nici-un chip sa-mi pun ochelarii de soare pentru ca imi doream sa vad culorile reale. Voiam sa nu pierd si sa nu deformez nimic din ceea ce vedeam, nici macar culorile. Si-au aparut palmierii si livezile de maslini si de portocali...

Pe la 10 dimineata am ajuns la Barcelona ! Aveam in minte doar refrenul lui Freddy Mercury si al Montserrat-ei Caballe ... Magnific oras ! Aici aveam sa stam pina a doua zi. Am atitea sa-ti povestesc, coffee draga ! Dar te voi lasa sa astepti pina miine. Hai, nu te supara ! mai am si eu de facut una, alta...

[Necko]

La Barcelona totu-i frumos
Marea-i albastra si cerul e roz
Exista totusi o mare belea
In metrou nu-ti da nimeni nici macar o cafea!

Am intrat in acest oras urias cu microbuzul nostru timid si nestiutor. Aveam doar o adresa unde trebuia sa ajungem, asa ca, la fiecare semafor sau blocare in trafic, madam Niculina scotea capul pe geam si intreba. Primea un raspuns din care nu intelegea nimic si mergeam mai departe. Era totusi foarte interesant, ne uitam pe geam la masinile care treceau pe linga noi si copiii remarcau cu mult amuzament diverse ipostaze: o doamna, cam de 60 de ani, cu o mina isi rimela genele in oglinda retrovizoare, in timp ce cu cealalta, sprijinita pe volan, mai inainta in coloana. Un tinar isi rodea cu multa pofta unghiile de la o mina, unghii nu tocmai scurte si nici foarte curate. Bleah! O fetita si un baietel ne-au facut cu mina din spatele unei alte masini, iar la volanul unei limuzine un tip... waw! toate fetele s-au lipit de geamuri, care mai de care sa-l vada mai bine. Bietul om, incepuse sa zimbeasca discret pe sub ochelarii de soare care-i veneau... waw!

In sfirsit am ajuns la adresa unde eram asteptati si unde urma sa ne cazam pentru o noapte. Marti Codolar sau la Granja Vieja este un loc istoric din Barcelona, capitala provinciei catalane. Prin acest loc, ce dateaza din sec. XV au trecut calugarii jeronimi care s-au stabilit aici, au infrumusetat locul, dindu-i o aureola mistica de minastire si transformindu-l intr-un incintator loc de recreere. Aici isi desfasoara activitatea fundatia Hijas de Maria Auxiliadora impreuna cu Familia Salesiana, constienti fiind ca acest loc apartine istoriei Barcelonei. Pe acest domeniu se afla un adevarat parc, alcatuit dintr-un mozaic de gradini in trepte, in care se afla palmieri, portocali, tei, mici iazuri cu pesti, brotacei si broscute testoase, statui si monumente inchinate zeilor. Aveam senzatia ca ne aflam in gradina paradisului.

Am primit cheile de la camerele micute, de la etajul 6 (intr-o cladire mai noua), cu cite doua paturi, o baie, o masa, doua scaune, un dulap si-atit. Ba mai era ceva. Un crucifix mic pe perete. Am ridicat jaluzelele si am deschis geamul. Si Barcelona ni s-a aratat in toata splendoarea ei, cu cartierele asezate in trepte, cu casele rosii si blocurile inalte, trecut si prezent laolalta.

Doamna Carmen, conducatoarea grupului nostru si o foarte buna cunoscatoare a acestor locuri, ne-a inminat o harta a metroului barcelonez, ne-a indicat citeva puncte de interes si, liber ! Fiecare si-a petrecut timpul cum a dorit.

Ne-am pus costumele de baie in ruxaci si, impreuna cu citiva copii, am luat metroul cu destinatia Barceloneta - PLAJA! E tare fain in metroul din Barcelona! In momentul in care iti cumperi tichetul, primesti si harta orasului cu traseele de metrou. E imposibil sa te incurci. Se circula bine si repede si vezi o multime de oameni care mai de care mai interesanti. Fetele mele erau cu ochii dupa baietii frumosi din Barcelona, baietii mei cu ochii dupa fetele superbe pe care le intilneai la tot pasul, iar eu cu ochii dupa ei sa nu-i pierd.

Ce zici, coffee draga !? este ca ti-ar fi placut si tie sa stai rasturnata intr-o ceasca mare, ornata cu desene spaniole, cu o umbreluta deasupra, aburind agale si amestecindu-ti aroma delicioasa cu aerul sarat cu miros de portocale, pe masa unei terase, printre palmierii de pe malul marii Mediterane? Vezi, daca n-ai venit cu mine? Ce sa-ti fac... dar iti promit ca data viitoare nu mai plec fara tine. Deocamdata multumeste-te cu ceasca mea cu clovni si baloane colorate si mai ai rabdare pina miine, sa-ti povestesc ce fain ne-am petrecut ziua mai departe. Miine o sa-ti povestesc de Don Miguel si de cerceii albastri din solzi de peste pe care mi i-am cumparat.

[Necko]

La vara-n terasa, cu o cafea inainte
Si-o ciocolata-nvelita-n staniol,
De senorul Miguel imi voi aduce aminte
Si aere-mi voi da cu-n evantai spaniol.

Don Miguel este un vinzator ambulant pe care l-am intilnit pe plaja din Barcelona, in timp ce stateam cu ochii-n zare, lacrimind de stralucirea soarelui si contemplind culorile albastre ale Mediteranei. Ca si la noi, pe plaja intilnesti fel si fel de indivizi, care mai de care mai asiatici si care iti ofera ceva de cumparat. Insa Don Miguel era altfel. Mic de statura, imbracat cu camasa alba si pantaloni negri, o palarie de doc alba si cu picioarele goale. Tipul taranului iberic. Avea o barbuta mica, care ii dadea aerul unui batrinel, dar, cind ridica ochii de sub palarie, aveai in fata un tip a carui virsta era greu de banuit. Putea avea intre 30 si 50 de ani. Ducea cu el un suport de care erau agatate tot felul de gablonturi, curele si inele din lemn de cocos, bratari impletite din fire de ata colorata, pandantive cu pietre de mare colorate, cercei de toate culorile din solzi de peste. Fetele au dorit imediat sa vada, sa probeze si sa cumpere micile bijuterii pe care Don Miguel le-a etalat cu multa placere dinaintea noastra. Sigur ca nu am rezistat ispitei, cred ca de la Eva mi se trage, si am cumparat si eu un inelut din lemn de cocos si o pereche de cercei din solzi de peste, albastri ca marea acolo unde se intilneste cu cerul. Am facut poze, am vorbit mult, dupa care Don Miguel a plecat mai departe, in cautarea altor fete pe care sa le vrajeasca cu gablonturile lui si cu aerul sau misterios.

Am plecat de pe plaja inapoi la metrou, cu directia Sagrada Familia. Aceasta catedrala extraordinara ce patroneaza centrul Barcelonei. "El amo de esta obra, no tiene prisa" (iubirea pentru aceasta opera nu se grabeste) a spus marele arhitect Antonio Gaudí­, cel care in 1882 a pus prima piatra la temelia acestui templu la care se lucreaza si astazi. Arhitectii si constructorii care au lucrat de-a lungul timpului au lasat amprenta fiecarei epoci, fiecarui stil. Este o minune aceasta catedrala, ale carei turle aproape ca nu le poti vedea si in fata careia te simti coplesit si mic ca si cum ai sta cu adevarat in fata scaunului divin.

In jurul catedralei, mici tarabe cu vinzatori ambulanti care-ti ofera suveniruri frumoase si tentante. Mi-am luat evantai ! Si castan(i)ete! Si un sal catalan! La vara-mi voi da aere cu evantaiul meu spaniol in timp ce voi asculta un flamenco traditional si ma voi gindi la Don Miguel...

Coffee draga, mai pe seara am mers la magazine, la marele Corte Ingles, un fel de Unirea bucurestean, dar si prin mici magazine de pe strazile Barcelonei. Noaptea ne-a prins pe scarile rulante care urca spre intrarea in parcul Guell, o alta creatie fantastica semnata Gaudi. Este un parc urban in care se gasesc opere ale marelui arhitect, parc declarat monument al umanitatii. Din nefericire, dat fiind faptul ca era 11 noaptea, nu am mai putut vizita parcul. Dar, nu-i nimic, ne-am gindit, exista intotdeuna si o data viitoare. Totusi, drumul nu ne-a fost zadarnic, caci am gasit un caffe internet deschis, in care am dat buzna si am ocupat calculatoarele, care mai de care mai nerabdatori sa ia legatura cu prietenii din tara si sa-si citeasca mail-urile. Ceea ce, cu multa bucurie am facut si eu!

Barcelona este un oras ciudat. Noaptea aproape ca nu e nimeni pe strazi. Ne-am intors cu ultimul metrou si pe drumul de la statie pina acasa ne-am plimbat, sporovaind vrute si nevrute, rizind si oprindu-ne de nu stiu cite ori, imbratisind palmierii si respirind aerul minunat de curat si placut. Miine dimineata, dupa micul dejun, ne vom urca iar in miniautocarul nostru si ne vom lasa pe mina si imaginatia domnului Stefan, care va incerca cu ajutorul computerului sau de bord, madam Niculina, sa ne duca spre Cuenca – La Mancha, via Valencia. Chiar, si uitasem de ei, uita-i-ar noptile negre sa-i uite!

Adios, Barcelona! Hasta manana por la manana!
Somn usor, coffee draga!

[Necko]

M-am gindit sa-i fac o surpriza cafelutei mele. Dar nu stiu ce. Am stat azi si m-am gindit mult la ea. Cit de calda si aromata ma intimpina in fiecare dimineata... cita rabdare are cu mine si nu ma arde si nici nu mi se varsa. Sta frumos in ceasca mea cu clovni si baloane colorate si ma asculta cu atita atentie, cu atita interes incit si ea uita sa se raceasca si eu uit sa o beau. Ca sa nu mai spun ca, atunci cind n-am chef de vorba, si asta mi se intimpla destul de des, si nu o bag in seama cu zilele, ba chiar cu saptaminile, nu se supara si accepta s-o beau fara cuvinte.

Draga mea coffee, nu m-am gindit niciodata la tine... de unde vii tu, cine esti...? Oare cite boabe de cafea s-au copt, s-au prajit si s-au macinat, undeva intr-o tara in care soarele arde ca focul, apoi si-au adunat trupurile macinate si aromele impreuna si, ambalate frumos, si-au facut loc printre rafturile magazinelor si au iesit in fata, inaintea ochilor mei. Eu am intins degetul si am spus:

- As dori cafeaua aceea!

Si astfel m-ai gasit, ai ajuns la mine, in filtrul meu lenes si in ceasca mea cu clovni si baloane colorate. Te-am purtat si te-am asezat frumos pe birou, linga calculator si iata-ne, stind de taina ca cele mai bune doua prietene din lume. Ma uit citeodata in oglinda ta intunecata si incerc sa intrezaresc macar un bob de cafea si sa-l intreb:

- Te-a durut cind te-a macinat? Spune-mi povestea ta. Voi sta si voi asculta fara nici-un cuvint.

Asa ca m-am gindit sa-i fac o surpriza. Stiu ce! Ii voi arata citeva poze din minunatele mele calatorii. Oare or sa-i placa? Sper!

1. pe plaja la Lido - Venetia, inainte de plecarea spre Verona. Suntem aproape toti.
2. in vaporetul care ne-a dus la Murano - Venetia
3. Murano
4. in autocar, pe drumuri fara sfirsit
5. Verona - balconul Julietei

[Necko]

Si am sa mai pun citeva fotografii din minunata Barcelona.

1. Marti Codolar - gradina din curtea micului palat unde se afla cladirea in care am fost cazati si Barcelona - asa se vedea de la etajul 6, din camera noastra
2. Chibrituri - ansamblu arhitectural modern - Barcelona - ce fain e! ce idei au astia, domle!
3. am ajuns pe plaja. Mediterana!
4. Catedrala Familia Sagrada - o mica, partiala si palida imagine a ceea ce este in realitate aceasta catedrala
5. alti palmieri din gradina Marti Codolar. in spate este cladirea in care am fost cazati.

Hasta manana!

[Necko]

Am parasit Barcelona cu parere de rau dar si nerabdatori sa ajungem la Cuenca, destinatia finala a calatoriei noastre. Nu insa inainte de a ne opri citeva ore in Valencia. Am coborit pe coasta estica a Spaniei, pe malul Mediteranei, admirind marea si cerul, asezarile cu case de un alb imaculat si nesfirsitele livezi cu maslini. Costina a venit linga mine cu CD-player-ul si, mergind ore in sir cu autocarul, ascultam muzica spaniola din cea mai autentica. Era exact ceea ce lipsea pentru a completa atmosfera si sentimentul acela grozav de a fi in Spania. Costina este o foarte buna cunoscatoare a limbii spaniole dar si a muzicii spaniole. Pot spune cu mina pe inima ca pur si simplu m-a rasfatat. Fosta eleva a colegiului "Traian", frumoasa si desteapta, Costina a jucat un rol principal in piesa, poate cel mai greu.

Coffee draga, cred ca a venit timpul sa-ti prezint si restul tovarasilor mei de calatorie. Copiii. ACTORII. Sau cum era replica din piesa, aqui vienen los personajes:

Deci cum spuneam, Costina - frumoasa si impunatoare ca o grecoaica, Dani - micuta si draguta, cu o fata de copilas si Sinziana - o blonda diafana de culoare roz - bleu, foste eleve ale colegiului "Traian", fac parte insa din aceasta asociatie culturala care se numeste "Iuventus Traiani". Ele sunt cele mai mari dar la fel de simpatice si copilaroase ca si "cei mici".

Urmeaza Tavi. El este a 11-a, serios si rabdator, a stat nemiscat pe scaunul lui din autocar tot drumul, fara sa se plinga, fara sa shimbe locul cu nimeni, dar zimbind deosebit de frumos ori de cite ori ii intilneai privirea.

Catalin cel Mic, super matematician, cu multa personalitate, a fost cel mai aprig in disputele cu domnu Stefan, dar si cel care m-a ajutat atunci cind am avut nevoie.

Florina, o fata frumoasa, cu niste ochi minunati, ride tot timpul si este plina de initiativa. Ea a fost purtatoarea de cuvint a copiilor catre cei mari, obtinind mici victorii la care altfel nici nu speram, cum ar fi: "Vreti sa dati radioul putin mai tare, va rugam!" sau "Un pic de aer conditionat aici in spate se poate?" sau "Puteti sa opriti la urmatoarea benzinarie !?" si alte mici victorii de acest gen. Dar tot datorita ei, am obtinut o mare victorie despre care o sa-ti vorbesc la timpul potrivit, draga coffee.

Tot aici trebuie sa ti-l prezint pe Domnul Broscoi, mascota grupului, un broscoi de plus, verde si rabdator care, catre finalul calatoriei, era de un verde murdar, tabacit si cu un ochi dat peste cap. Acum, dupa reparatii capitale, arata perfect.


"Cei mici" sunt toti in clasa a 9-a la "Traian", colegi si prieteni, simpatici si nebuni, isteti si plini de umor.

Alex Balanescu, sau DJ Bala in the house, cum i se mai spune, ii place sa manince, ii place zdob si zdub, stie franceza, spaniola mai putin, dar si-a invatat replicile cu multa seriozitate si cu mult accent francez.

Simona, delicata si cumintica, zimbeste si se inroseste la fiecare replica. Era, pentru grupul nostru, cam ceea ce este un desert delicios dupa o masa buna.

Andra, o brunetica frumoasa, dinamica, ba chiar vulcanica, facea totul cu intensitate maxima. Ridea cu pofta, minca bine, dormea bine, se entuziasma repede dar la fel de repede se si enerva, foarte tonica, si-a jucat rolul simplu si hotarit, de parca ar fi jucat in piese de teatru de cind lumea.

Adi, colegul meu de scaun, un baiat extrem de inteligent, cu un umor deosebit, subtil si modest, dar foarte imprastiat, cu multe bagaje peste care, printre care si sub care am stat tot drumul. Uita tot timpul cite ceva, dar asta e starea lui naturala, ii sta bine si pot spune ca am fost norocoasa sa-l am coleg de drum. Nu am pierdut astfel nici una din replicile lui formidabile, care ne faceau sa ridem pina la lacrimi.

Si nu in ultimul rind, Sabrina, prietena mea cea mai buna, frumoasa si isteata, foarte talentata - picteaza si cinta super. Am fost impreuna peste tot, am impartit totul, mincarea, apa, pozele, mici secrete, impresiile dar mai ales momentele frumoase ale calatoriei.

Conducatoarea acestui grup simpatic, precum si a asociatiei "Iuventus Traiani", este doamna profesoara Carmen Bulzan, o femeie deosebita, frumoasa, romantica si indragostita de Spania si tot ce inseamna aceasta. Ea este cea care s-a ocupat de totul, de la amanuntele administrative ce tin de organizarea unei astfel de excursii, de piesa, in calitate de regizor si prezentator, pina la creerea unei atmosfere placute si calde ce a persistat pe toata durata calatoriei.

Impreuna cu noi a fost si Doamna Maria Balaceanu, directoarea Muzeului de Arta din Severin, o femeie deosebita, ale carei cunostinte de istorie, arta, culturi si traditii ale popoarelor ne-au fost de un real suport in drumul nostru prin Europa. In fiecare tara, in fiecare oras, Doamna Balaceanu ne povestea, cu o voce deosebit de calda, fel si fel de istorii legate de locurile prin care treceam si de oamenii pe care ii intilneam. Pot spune ca, de cind am intilnit acest om, sunt cu mult mai bogata.

Ovidia, directorul economic al asociatiei, doamna Gabi si Catalin cel Mare, membri si ei ai asociatiei, au mers impreuna cu noi, aducindu-si aportul in mod substantial la veselia si buna dispozitie a intregului grup. Mai ales Cata, un tip simpatic, cu un ris sanatos cum rar mi-a fost dat sa aud si de la care am invatat sa cumpar cele mai bune marci de bere de prin benzinariile prin care opream. A stat tot timpul printre copii, un adevarat big brother, iar in timpul piesei a fost cameramanul de serviciu.

Ocupantul cu nr. 20 al autocarului a fost domnul Victor, cel de-al 2-lea sofer. Un om simplu, vorbea numai daca era intrebat, terorizat de domn Stefan care il invinuia intotdeauna pentru intoarcerile din drum, schimbarile de directie si toate greselile facute pe tot traseul, greseli de care unic vinovat a fost computerul de bord, madam Niculina, consoarta lui domn Stefan. Domnul Victor era de fapt un tip foarte simpatic, care era de partea copiilor, pentru ca da, coffee draga, a existat un adevarat conflict pe toata perioada acestei calatorii intre copii, pe de o parte si domn Stefan si madam Niculina, de cealalata parte. Iar domnul Victor a picat la mijloc, suportind toata furia sefului sau pentru ca s-a aliat copiilor.

Asadar, coffee draga, acestea sunt personajele. Ai observat ca m-am tot repetat, folosind de foarte multe ori cuvintul frumos, dar asta e! Sunt frumosi toti si m-am atasat foarte mult de acesti copii minunati.

Si acum, inainte de a ajunge la Valencia, am sa-ti arat si citeva poze cu ei. Iata-i !

De la stinga la dreapta

1. D-na Carmen, D-na Gabi, Alex, Dani, Simona, Doina, Florina, Catalin m., Tavi, Catalin M. (jos)
2. Costina, Sabrina, Doina, Ovidia, Catalin M., Adi
3. Dani, Sinziana, Sabrina, Catalin M., Alex
4. Andra si Catalin M.
5. Florina, Tavi, Catalin m., Alex, Catalin M., Sinziana

[Necko]

Valenciaaaaaaaa, toata ziua am cintat
Chit ca-afara a plouat,
(lalaralala lala lala - lalaralala lala lala)
Nici cafea nu am baut,
Ne-am plimbat cit am putut!
(lalaralala lala lala - lalaralala lala lala)

La Valencia am ajuns pe la 3 pm, in cursul zilei de joi. Afara ploua torential, batea vintul, iar noi stateam cu nasurile lipite de geamurile microbuzului, geamuri care se abureau si pe care le stergeam cu sevetele, dat fiind faptul ca domn Stefan ne dadea aer conditionat numai la cerere si doar cu lingurita.

Inca de la intrarea in acest oras, am putut admira arhitectura deosebita, o combinatie extraordinara intre trecut - cladiri si monumente in stil gotic si prezent - ansambluri ahitecturale aerodinamice si foarte moderne. Asezata la doar 3 km de Mediterana, Valencia se afla intr-o regiune agricola foarte bogata. Soselele sunt flancate de portocali si lamii, iar palmierii se afla la ei acasa. Acest oras minunat a fost cucerit de El Cid Campeador. El Cid a ramas aici pina la moartea sa, sedus fiind de acest paradis.

Am parcat microbuzul in centrul istoric al orasului si, inainte de a cobori, am primit verdictul: 1 ora ! aveam doar o ora la dispozitie pentru a vedea, in mare graba, catedrala gotica si imprejurimile. In 3 secunde am disparut care incotro, reintilnindu-ne inevitabil, in urmatorul sfert de ora in fata catedralei gotice. Din fericire, in piata in care se afla catedrala, sunt citeva magazine foarte bine inzestrate cu mici suveniruri specifice, magazine prin care am trecut ca vintul si in care am actionat la modul vazut, placut, luat.

Catedrala gotica, construita pe locul unui templu roman inchinat Dianei, a fost construita in anul 1262, iar cel mai interesant element al sau este clopotnita octagonala, numita Miguelete, din virful careia se poate admira panorama intregului oras. In partea opusa catedralei se afla Plaza de la Virgen, unde, o data pe saptamina, joia, se aduna Vechiul Tribunal al Apei din Valencia si unde are loc un ritual care se desfasoara intocmai de peste 800 de ani.

Acest Tribunal al Apei este una din cele mai ciudate si mai vechi institutii din lume. Aici se judeca toate problemele legate de cele 930 de canale, construite de romani, ce alcatuiesc sistemul de irigare al acestei regiuni. Fiecarui fermier i se spune in ce zi si cit timp are dreptul sa-si irige terenurile. Daca unul din ei incalca acest drept, el va fi adus in fata tribunalului, care, de obicei da verdictul pe loc, impunind o amenda fermierului vinovat.

Noi am nimerit in acel loc chiar joia, dar se vede treaba ca fermierii de azi stiu de frica tribunalului, caci n-am avut parte sa asistam la o astfel de judecata. In schimb, desi ploua inca torential, am umblat prin imprejurimi cit am putut de mult, am vazut fintina care inchide piata Tribunalului Apei si ruinele Bailor Romane, am facut poze si am dat fuga inapoi la autocar. La ora stabilita am trecut pe linga masina. Nimeni. Impreuna cu Sabrina si cu Adi, ne-am zis ca mai avem timp sa dam o tura. Dupa inca un sfert de ora - 20 de minute, am revenit, am urcat in autocar si am primit o mustrare cu strigaturi pentru intirzierea noastra, intirziere care, spunea domn Stefan, avea sa ne amine sosirea la ora stabilita la Cuenca. Am dat sa deschidem gura, sa ne justificam, dar nu am mai apucat sa spunem nimic, caci alti intirziati urcau in autocar invocind aceeasi scuza pe care o aveam si noi: am ajuns la timp dar nu era nimeni la masina. Asadar toti am incercat sa ne folosim de acelasi argument, dind vina unii pe altii si incercind sa mai tragem de timp citeva minute pentru a mai putea vedea inca o straduta, inca o bisericuta. Cum, Doamne iarta-ma, sa vezi Valencia intr-o ora !? Ne-am ascuns zimbetele, dar si furiile si, cu ochii pe geam, am intepenit pe locurile noastre, in timp ce computerul de bord cauta iesirea din oras. Am avut insa norocul ca, in drumul nostru, sa mai vedem o constructie deosebita a Valenciei, arena in care se desfasoara coridele, luptele cu tauri. Ce am remarcat din viteza masinii, a fost o cladire, chiar linga arena, pe care scria (in spaniola) "punct de ajutor medical". Logic. Am fotografiat arena din mers, trecind mai departe, pe linga gara, o alta constructie interesanta.

Si iata-ne iar, coffee draga, suparati dupa mustrarile primite, dar si fericiti ca am vazut minunata Valencie, pe drumul ce duce catre Cuenca. Peste citeva ore aveam sa ajungem la capatul calatoriei noastre. Cel putin asa credeam noi. De ajuns, am ajuns, doar ca nu a fost capatul calatoriei, de unde urma sa ne intoarcem catre casa. Surprizele aveau sa se tina lant, datorita computerului de bord caruia i se incurcasera neuronii, firele, integratele, etc, pe drumurile strajuite de livezi de maslini ale Spaniei.

Coffee draga, pentru ca e noapte, n-am de gind sa te beau. Am vrut doar sa-ti povestesc mai departe aventurile noaste. Asa ca te rog sa stai frumos in ceasca pina miine. Sau mai bine treci inapoi in filtru, dormi linistita, caci miine dimineata la ora 6 fix, te voi incalzi si iti voi povesti ce am mincat in prima seara cind am ajuns la Cuenca.

Si inainte sa te culci iti mai spun un secret. Azi, Andreea a facut 20 de ani. Am sunat-o de nu stiu cite ori sa-i spun "la multi ani" si ca o iubesc mult. Tu-ti dai seama ce fata mare am? da sa nu mai spui la nimeni, ca sa nu se prinda lumea ca eu am .....

Deci, te uiti la poze si apoi la culcare. Somn usor.

1. Valencia - Catedrala Gotica (in fundalul fotografiei)
2. Catedrala Gotica
3. Un grup rebegit de actori, batuti de vint si de ploaie:
sus: Simona, Sabrina, Catalin M., Florina, Tavi
mijloc: Dona Carmen
jos: Adi si Ovidia
4. Fintina ce inchide piata in care are loc Tribunalul Apei: Andra si Catalin M.
5. Piata Tribunalului Apei

[Necko]

Ti s-a intimplat vreodata, coffee draga, sa iti doresti sa gasesti locul careia ii apartii? Te-ai gindit vreodata ca locul in care existi poate nu este locul tau? Uite, eu mi-am dorit de citeva ori sa-mi gasesc locul. Acel loc care sa ma primeasca si sa ma recunoasca.

Prima data mi s-a intimplat fara sa imi dau seama, fara sa imi doresc acest lucru. Eram in clasa a 6-a si mersesem cu scoala in tabara de la Zizin - Brasov. Frumoasa zona. Intr-o zi am facut o excursie mai lunga, am urcat pe munte, pe la Sapte Scari, si am ajuns undeva sus, sus de tot. Cel putin asa mi se parea mie. Era o zi de vara minunata, cu un cer senin si albastru si un soare puternic ce facea ca toate culorile din jurul nostru sa fie intense. Am ajuns intr-o poienita si, obositi de cit urcasem, ne-am oprit.

Stiu ca am plecat singura catre marginea poienitei, aproape de padure, linga brazii inalti. Nu am intrat in padure. M-am oprit si m-am asezat. Apoi m-am intins pe spate. Direct pe iarba, pe pamint. Poate de oboseala, poate ca pamintul m-a atras ca un magnet, mi-am afundat trupul in iarba, luindu-i forma si contopindu-ma cu ea. Am privit spre cer pina ce ochii mi s-au pierdut in albastrul nesfirsit. Cu palmele simteam iarba, iar printre degete mi se strecurau floricele acelea de munte, mici si foarte colorate, rosii, albastre, albe... Am simtit furnicile mergindu-mi pe palme. Era normal, din moment ce in palmele mele crestea iarba. Undeva, la marginea cerului, vedeam virfurile verzi ale brazilor din apropiere. Nu-mi puteam da seama unde era limita dintre cer si brazi. Stiu ca nu mai auzeam glasurile colegilor mei. Nu auzeam decit fosnetul, zumzetul, linistea. Cred ca in acel moment timpul a stat in loc. As fi putut ramine acolo, asa, pentru totdeauna. Am fost atit de fericita, cum rar mi s-a mai intimplat vreodata sa fiu. Acela este locul meu. Eu nu am stiut atunci, dar el m-a recunoscut. Sigur m-a asteptat. Poate ca ma asteapta si acum. L-as recunoaste si cu ochii inchisi. Exista. Stiu sigur.